La încurajarea distinsului coleg de redacție Marius Z. revin la câteva zile distanță cu o opinie asupra zilei de 10 Mai, sau “10 Maiu” vechi.
10 Mai în definitiv nu este o sărbătoare strict a regalității. Deși istoria comunistă ne-a convins că este așa.În definitiv prima semnificație a zilei de 10 Mai este venirea domnului Carol Întâiul pe tron, dar acesta prima însemnătate nu vine pe fondul unor similarități cu Ludovic al XIV-lea și contrapunerii unei persoane cu însuși statul. În fapt sărbătoarea a fost una politica, și venirea lui Carol pe tron a fost în definitiv o mare reușită a politicii românești, îndeplindu-se astfel idealurile pașoptiste. Ideea aducerii unui principe străin pe tronul tării a existat încă din anii 1839, comisul Ieonta Radu propune o confederație vlaho-moldovenească cu un principe străin pe tron. La 1848 Ion Maiorescu propunea unirea românilor sub un principe austriac. Comitetul Unirii cerea, la înființare (11 iunie 1856) și apoi în 1857 un principe „de rasă latină, dintre familiile domnitoare din Europa, afară de dinastiile staturilor megieşite” .
Generația extraordinară a pașoptiștilor doreau astfel garanții de la Europa ori asta se putea întâmpla doar cu un principe străin pe tron. Desigur că nu se punea în discuție Germania, sau în genere un domn germanic ori anglo-saxon ci doream un principe francez, belgian cel mult din partea franceză a Belgiei întărind astfel legăturile sufletești cu Franța și a francofiliei care și-a început existenta prin primii fii de boieri trimiși să studieze acolo și care s-au reîntors în țară.
Prin urmare nu este vorba în nici un caz de o sărbătoare in personam a lui Carol, ci exact cum epoca a spus, o mare reușită politicii romanești, ai oamenilor politici români care au pus idealul modernizării țări deasupra oricărei victorii personale(n.a alo, se aude prezentul? ).
O doua însemnătate cronologic este desigur cucerirea, prin luptă a independenței de stat, idee pe care o voi dezvolta mai jos.
O a treia însemnătate este elevarea la regat, și nici acest pas în spre modernitate nu are o însemnătate neparat personală. Elevarea la Regat, și „domnul” devenind Rege este intrarea de facto în Europa a României, domnul român devenind astfel egalul oricărui cap încoronat de pe Continent. Ori asta trebuie să reținem din acel moment, că am devenit europeni cu drepturi depline și asta a fost în opinia mea cel mai mare triumf al visului pașoptist.
Toate desigur sub Coroana de fier, un simbol care dă și dimensiunea omului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Un tun capturat, tăiat și ornat, coroana de fier find simbolul suprem nu doar al curajului militarilor români pe frontul independenței dar și tenacității comandantului ei.
Mergând spre prezent, este inacceptabil că la anii trecuți de la Revoluție să nu sărbătorim Ziua Independenței, o zi atât de încărcata istoric. Disputa 9 mai vs. 10 mai fiind una sterilă, tranșată chiar de reprezentanții Arhivelor Naţionale. De 10 mai ne leagă o independență de stat.
Din păcate deraierea istorică din anul 1947 a încercat să-l șteargă pe Carol Întâiul din istorie, pe 10 mai implicit, însă nu doar că au reușit să facă asta dar au stres cu buretele și efortul generației pașoptiste, generație care prin aducerea principelui străin și-a realizat visul.
Este de înțeles că acesta disputa a trebuit să subziste și după Revoluția din 1989, teama de monarhie fiind una cât se poate de reala. Regele Mihai, sănătos tun, a adunat în 1992 un număr de 2 milioane de oameni în București. Așa ceva era de neconceput, iar în prezent pare ceva imposibil de înțeles când nici macar o Metallica, Guns sau Bon Jovi la București nu mai aduna decât câteva sute de mii. Testamentul acestui fapt l-am văzut de înmormântarea Regelui, când un popor întreg a venit să-și ia rămas bun. E greu de crezut că cineva va ieși în stradă când se va duce spre cei drepți unul din vremelnicii ocupanți ai fotoliului prezidențial.
Revenind, într-o logica a faptelor propaganda antimonarhica trebuia să existe și după 90 în continuare și nici nu aș insista pe aberațiile trecutului, alea în care Armata romana funcționa oarecum fără comanda, sau cumva să sărbătorim o victorie militara fără comandatul armatei învingătoare. Comandant de facto și nu ceva titlu pompos onorific primit într-un birou, departe de linia frontului.
Domnul Carol I pe front si cortul sau de campanie
Mă întreb însă de ce mai trebuie să avem acesta discuție astăzi, și de ce nu celebram 10 Mai corespunzător, la care după cum am mai menționat pe site ar trebui să-i aduceam și o a 4-a semnificație: o rupere completă de orice înseamnă anul 1947.
În altă ordine de idei nu înțeleg în prezent de ce nu o transformăm într-o sărbătoare eminamente militară, poate pe un model englezesc.
Războiul de Independență în urma căruia România și-a câștigat independența de stat constituie o „lucrare” a armatei. Victoriile Armatei Române pe câmpul de luptă rămân astfel fără ecou în prezent, rămân fără o paradă, așa cum a fost cea din… 10 Mai 1877. Ce uită intenționat istoria înroșita să ne spună este că la 10 mai nu doar că au ciocănit pahare de șampanie, așa cum ne-a spus un deputat cu aceeași înțelegere asupra istoriei ca și pisica mea, dar a avut loc și o paradă militară pe lângă declararea independenței de către Domn.
Așadar alegem la o distanta istorica suficienta în cât să nu trăim “doamne ferește” vreo restaurație să ignorăm acest merit al Armatei Române. De multe ori observ că istoria ne-a pus masa iar noi doar a trebuit să ne așezam la ea, ce mai poți vrea în istoria ta ca popor mai mult decât să-ți celebrezi ziua independenței în antecamera verii, pe o vreme de regulă superbă. Istoria ne-a dat mură în gură după cum popular se spune, și noi… stai coană istorie, nu vrem să ne ridicăm la înălțimea dumitale. Prostia mai mult decât domnia se plătește.
Tot noi alegem să sărbătorim 1 decembrie într-o manieră ciudată. 1 decembrie este o zi a unității naționale, una eminamente civilă. Unirea Ardealului cu România, a fost decisă democratic, de către delegați Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia și parafată ca mai apoi să fie citită de un preot civil greco-catolic, omul pe care istoria îl vă reține drept Cardinalul Iuliu Hossu, sau dacă eram măcar un pic anglo-saxoni, îi spunea „ one of the founding fathers ”.
Desigur că armata a avut și în acel moment istoric un aport, fără discuție, dar este extrem de periculos să menționam că unirea s-a petrecut sub amenințarea baionetei din Regat… discursul aceste este cel al iredentismului maghiar, ai celor care încă mai cred că altceva în afară de spiritului de unitate naționala și o formă simplă de democrație a stat la baza alegerii din 1 decembrie 1918. Mai mult, fără a discuta într-un fel succesele categorice de la Oituz, Mărăști, Mărășești, tratatul de la București din 7 mai 1918 spune o poveste grea a unei înfrângeri.
Nici aici nu am un mare blam de adus decât eventual tovarășilor transformați prin OZU în domni după 1990. 1 decembrie se sărbătorește în aceeași manieră ca și 23 august.
Desigur că 1 decembrie trebuie celebrat iar prezența armatei pe frig și ploaie de regulă poate restatornici anual tăria militarului român, însă practic întreb, de ce nu ne putem așeza totuși pe un făgaș al normalității? O sărbătoare cu parada mare, și vreme buna, în parc mai apoi cu copii de 10 mai și una cu detașamente de onoare, fasole și ceaun, pe o vreme de regulă potrivnică.În rest, concerte, muzică și voie bună, respectiv realizarea visului secular al românilor de 1 decembrie.
Dintr-o multitudine de sărbători religioase pe care statul le-a edictat ca find „libere” fix la o sărbătoare a succesului militar românesc dublat de patriotismul indiscutabil al unei clase politice de excepție am făcut rabat.
Pe final 10 mai nu mai trebuie legat strict de ideea unei forme de guvernământ sau alta, ci de succesul zdrobitor al armatei române pe câmpul de luptă, succes care a generat nemijlocit Independența de Stat. Aportul lui Carol Întâiul iarăși nu trebuie pus în discuție într-un mod realmente inept, analizând zile și ore, ci armata învingătoare trebuie să-și celebreze Comandantul.
Gândindu-mă la multe motive pentru care Carol Întâiul a trebuit ștres cu buretele din istoria noastră de către comuniști, am găsit unul pe care aș dori să vi-l împărtășesc, unul poate mai apăsător decât altele chiar de ordin ideologic.În aceste vremuri tulburi aș reține atitudinea Comandantului Armatei Române față de ruși chiar și atunci când istoria ne-a obligat să ne aliem. Carol fiind întrebat diplomatic și elegant dacă știe vechea vorbă românească „capul plecat sabia nu-l taie” răspunde în stilul său caracteristic, prusac:
„Când ajunge în zona operaţiunilor este invitat de ţar și statul său major la un mic prânz. Și după ce-şi fac complimentele de rigoare, ţarul îl întreabă pe Carol:
-Ar accepta prinţul României să lupte sub comanda unui general rus?
Și prinţul spune:
-Bă mai degrabă 10 generali ruşi ar putea să slujească sub ordinele prinţului de Hohenzolern. Conversaţia s-a terminat brusc, ruşii au rămas total bulversați, prinţul Carol se întoarce la cartierul său general, nu trece jumătate de oră și vine un aghiotant și zice: Alteţă, vă felicit, aţi primit comanda armatei de vest, dar având un şef de stat major un general rus.”
Citat după dl. Adrian Silvan Ionescu, istoric, cercetător și critic de arta, cercetător științific al institutului de istorie „Nicolae Iorga.” în interviu cu reporterul Elena Vijulie, digi24.
Încheiam cu Poema româna, Enescu:
Surse – foto – Radio Romania Actualități, Casa Regală a României și Muzeul Militar Național.
Mă semnez al vostru lt(rez)