Iata ca soseste un nou 10 Mai, data la care se cuvine sa ne amintim de gestul eroic al tinerei pe atunci Armate Romane, care la 1877 dadea curs cererii Parlamentului si Majestatii Sale Regelui Carol al Romaniei, prin Declaratia de Independenta, de a intra in razboi impotriva Imperiului Otoman alaturi de proaspatul aliat de conjunctura – Imperiul Tarist, totul cu asigurari speciale din partea Frantei.
Tinand cont de ultimele evenimente din Ucraina dar si de starea critica a inzestrarii armatei romane in urma a 6 ani de stagnare a planurilor de inzestrare, se impune o refacere accelerata a capacitatii de lupta, astfel ca in cativa ani aceasta armata sa redevina una credibila in regiune. Sunt necesare in principal achizitii de echipamente noi, modernizariile si revitalizarile avand o pondere mai putin insemnata, fiind, insa sunt esentiale in prima faza, aceea de refacere cat mai rapida a anumitor capabilitati.
Asa cum am mentionat si in exemplul de planificare a comenzilor pentru industria de aparare in decembrie 2012, pentru ca activitatea uzinelor militare sa poata fi pornita si adusa gradual la un ritm optim, reviziile si modernizarile sunt primul pas, ritmul de productie putand fi crescut gradual, cu activitate desfasurata pe produse cunoscute. Pe masura ce activitatea se relanseaza in paralel cu fluxurile financiare, se pot face si investitii de retehnologizare a uzinelor care apoi vor putea participa si la productia unor noi game de produse.
Refacerea capacitatii de lupta ar trebui sa tina cont de faptul ca doar o anumita parte a parcului tehnic se mai preteaza la modernizare sau refacerea resursei prin revizie, un maxim de 40-50% din actualele echipamente, restul trebuind inlocuit cu tehnica noua. Tehnica noua poate fi achizitionata in principal cu participarea industriei autohtone, in urma unui program de retehnologizare, achizitie de licente sau parteneriate, fie, acolo unde nu exista produse sau capacitate de productie locala, din surse externe dar neaparat cu finantare furnizor si compensatie industriala. O alta varianta care se poate aplica in cazul achizitiilor in regim de urgenta pentru dotari critice poate fi donatia sau cumpararea din stocurile SUA prin programul FMS, prin care se poate asigura si o finantare din partea trezoreriei SUA dar se pot negocia si anumite investitii cu firmele care vor asigura revitalizarea sau modernizarea echipamentelor respective.
Deci practic am avea un plan de inzestrare in 2 viteze:
- Prima – revizia si modernizarea echipamentelor existente in dotarea MapN alaturi de achizitii urgente de anumite sisteme mai simple de armament (exemplu arme antitanc si antiaeriene portabile, stocuri de munitii), pe anumite nise in care suntem complet descoperiti, pe termen scurt ;
- a doua – pe termen mediu si lung: achizitia de sisteme noi de armament, prin negocierea de investitii (offset/ compensatie), transfer de licente si tehnologie, parteneriate, privatizari ale unor intreprinderi locale. Aceasta conteaza foarte mult pentru a avea o armata bine inzestrata la orizontul anului 2020, dar ofertarile si negocierile trebuiesc incepute inca din acest an, cand finantarile si piata de armament abia ies din criza iar conditiile sunt extrem de avantajoase.
Astfel, daca incepem cu inzestrarea fortelor aeriene, este vital ca un numar de minim 3 escadrile de MIG-21 Lancer sa fie pastrate operationale, prin revitalizare, in urmatorii ani, pentru a asigura acoperirea spatiului aerian national in regim de avarie in paralel cu introducerea accelerata a aparatului de lupta multirol F-16, de dorit tot in numar minim de 3 escadrile. Cu putina vointa, inca 2-3 escadrile de F-16 A/B MLU/ADF pot fi achizitionate in regim de urgenta din stocuri si operationalizate alaturi de prima escadrila in curs de achizitie, ele putand fi operate de personal roman in urma unei formari accelerate de maxim 1an si jumatate, in paralel cu finalizarea infrastructurii necesare si achizitia de stocuri suplimentare de armament. Aceste avioane ar putea fi apoi modernizate gradual, pe loturi, la cel mai modern standard F-16V Viper.
In continuare, aducerea in stare de zbor a tuturor avioanelor IAR-99 Standard si Soim si eventual modernizarea parcului de aproximativ 10 IAR-99 Standard la o versiune XT/DT/Soim este o necesitate, la care s-ar putea adauga si cateva exemplare noi care sa completeze efectivul pana la 2 escadrile. Aceasta actiune ar putea fi ulterior insotita de o planificare pe termen mai lung a unei achizitii sub licenta a unui trainer supersonic – multirol usor in tara.
Parcul de elicoptere de lupta necesita o modernizare si o reimprospatare de urgenta, atat prin achizitia unui elicopter multirol usor, din gama EC-135/635 sau EC-130 care sa inlocuiasca venerabilele Alouette, dar si prin aducerea IAR-330Puma M/L la un nou standard Socat Super-Puma care sa includa re-motorizarea si alte echipamente specifice ultimelor versiuni de Super-Puma/EC-725, pe modelul realizat pentru UAE SOC de catre IAR Brasov sau pentru Marea Britanie de catre Eurocopter/Airbus Romania. De altfel in urmatorii ani la Brasov Airbus va incepe productia ultimului model de Super-Puma low-cost, AS332C1E, in prima faza doar in varianta civila. Alaturi de acestea productia sub licenta sau macar achizitia cu offset a catorva escadrile de elicoptere de atac ar compensa anularea programului AH-1 Dracula, a carui nisa nu a mai fost acoperita, desi programul cu un cost de 1,5 mld. $ si o investitie de 250mil.$ ar fi adus profituri estimate la peste 2 mld.$ pe o perioada de 12 ani. O varianta ar fi achizitia unui model de elicopter de atac cu subansamble comune cu Super Puma sau EC-635, asa cum este cazul sud-africanelor CSH2 Rooivalk – Puma Oryx, care sa poata fi produs local refolosind mare parte din facilitatile existente.
Sa nu uitam ca alaturi de un nou avion de antrenament de baza si sprijin tactic usor este necesara introducerea in numar mare a unor drone de observatie si sprijin tactic care sa poata acompania fortele luptatoare atat cu informatii pentru ghidarea armelor de precizie cat si cu sprijin de foc.
Adevaratul calcai al lui Ahile al Armatei Romane este apararea antiaeriana, in special partea de rachete, despre care am mai discutat si aici, si asta in timp ce principalul producator de astfel de sisteme, alaturi de rachetele antitanc si cele sol+sol, si anume Electromecanica Ploiesti someaza de ani buni, chinuindu-se sa vanda cateva loturi de rachete destinate sistemului antigrindina. Ori rachetele sunt arma cu cel mai bun raport pret-capacitate de lovire, iar stocurile necesare Armatei Romane ar justifica productia in tara, chiar si sub licenta, a majoritatii sistemelor.
Ajungand la blindate, atat tancul TR-85 cat si masina de lupta a infanteriei MLI-84M pot fi inca modernizate ca si solutie de avarie, chiar daca nu cu rezultate spectaculoase, dar cel putin semnificative. Pentru aceste 2 clase de vehicule, viitorul este cel al introducerii unor noi sisteme mai scumpe si mai sofisticate, insa asa ceva poate lua ani buni pentru negocierea contractelor, productie sau revitalizare si livrare. Si in acest domeniu avem inca uzine care cu retehnologizare si parteneriate externe pot livra echipamente moderne sau macar contribui la lantul tehnologic si logistic al productiei respectiv operarii unor astfel de vehicule.
Transportoarele blindate romanesti, in numar de aproximativ 1600, echipeaza, si asta e mult spus, majoritar cimitirele unitatilor militare, fie din lipsa de piese de schimb si revizii pentru vehiculele cu pana in 25 de ani vechime, fie din cauza varstei, multe fiind modele ale anilor `60-`70 ai secolului trecut. Si asta desi avem un produs modern recent omologat si testat de Armata Romana, numit SAUR2, care este gata de productie si a fost finantat din salariile angajatilor de la Moreni, dar si un produs superior in curs de dezvoltare, denumit TBT 8×8 (Transportor Blindat pentru Trupe), acest din urma program inceput in 2009 suferind de subfinantare cronica. In fine, cele 31 de transportoare 8×8 Piranha IIIC sunt mai degraba o prezenta exotica, ele echipand un singur batalion de infanterie.
Nu dispunem nici macar de un parc de vehicule 4×4 sau de camioane cat de cat modern pentru o minima mobilitate a unitatilor terestre, tot vechile ARO si Dac constituind peste 90% din echipamente, si aici simtindu-se o nevoie acuta de inlocuire cu modele noi, chiar industria autohtona putand oferi solutii interesante.
Artileria este si ea invechita, majoritatea sistemelor fiind concepute si produse in anii ’70-`80, existand o necesitate de inlocuire a calibrelor sovietice cu cele compatibile NATO, dar si cu sisteme noi, autopropulsate, preocupari existand si din partea industriei romanesti de profil, vezi programul ATROM.
Armele de infanterie, cu exceptia Fortelor Speciale, sunt si ele mostenite din perioada comunista, de la arme usoare, la mitraliere grele, aruncatoare de proiectile si arme antitanc. Desi exista proiecte de modernizare si inlocuire a unora dintre ele, inclusiv introducerea unui echipament de tip „soldatul viitorului” lipsa acuta a fondurilor a zadarnicit aproape orice initiativa.
Nevoia de modernizare atinge si Flota Militara, unde tocmai s-au anuntat programe de modernizare a fregatelor Type22 si a submarinului Delfinul, dar si restul dotarilor fiind depasite inca din anii’90, de la corvete la monitoare, baterii de coasta si vehicule de desant amfibiu.
Soldatul viitorului – versiunea romaneasca(DpA)
Exista si alte categorii de forte pe care nu le mai mentionam detaliat, de la genisti la specialistii in decontaminari, care si ele au beneficiat de acelasi dezinteres cu privire la inzestrare.
La 2 ani dupa ce am scris prima oara despre starea critica a inzestrarii Armatei Romane, in preajma unui nou 10 Mai, ma vad dator sa cer din nou ceea ce se cuvine armatei noastre, si anume o dotare moderna, care sa-i permita sa indeplineasca misiunile pentru care se antreneaza si care ne garanteaza noua romanilor un lucru atat de scump: LIBERTATEA!
Marius Zgureanu