1958. Plecarea armatei sovietice din România – între mit şi realitate

căpitan Petre Opriş

O abordare nuanţată a unei asemenea teme şi renunţarea la sintagma „retragerea trupelor sovietice din România” – folosită în mod constant de „creatorii de imagini” ai regimurilor lui Gheorghe Gheoghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu – în favoarea expresiei „plecarea armatei sovietice din România” se pot înscrie în cadrul unei noi viziuni privind evenimentelor politico-militare care au avut loc în România în perioada 1945-1991, mult mai apropiată de sistemul tradiţional de valori românesc. Asemenea analize se pot dovedi interesante pentru cercetătorii care reuşesc să aibă acces la documentele din arhive, desprinzându-se de balastul creat de demiurgii de imagini şcoliţi în spiritul disputei ideologice din timpul Războiului Rece. Analizarea pertinentă a contextului şi motivelor care l-au determinat pe liderul sovietic N.S. Hruşciov să ordone în anul 1958 unităţilor Armatei Roşii care staţionau pe teritoriul românesc să se mute înapoi pe teritoriul sovietic poate arăta, la rândul său, cât de pervers a fost sistemul de propagandă promovat de conducătorii de atunci ai României, precum şi care ar fi unul dintre motivele perpetuării până astăzi a imaginilor idilice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu de către foşti demnitari comunişti.

Prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), Uniunii Sovietice i s-a recunoscut pe plan internaţional dreptul de a-şi menţine trupele în România şi Ungaria. Scopul declarat al acelei ocupaţii militare era de a se asigura securitatea căilor de comunicaţii ale grupului sovietic de armate aflat pe teritoriul austriac până la reglementarea definitivă a statutului postbelic al Austriei. În consecinţă, autorităţile române s-au văzut nevoite să încheie o convenţie cu Moscova (26 decembrie 1948), prin care au fost reglementate condiţiile în care unităţile sovietice puteau utiliza cazărmile, localurile de serviciu, depozitele, aerodromurile, câmpurile de instrucţie şi mijloacele de transmisiuni româneşti pe timpul ocupaţiei.

Acel status-quo a fost menţinut până la 14 mai 1955, când liderii statelor comuniste din Europa aflate sub sfera de influenţă a Moscovei au consimţit să semneze alături de sovietici actul de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV). În baza „Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” încheiat în capitala Poloniei, unităţile sovietice din România, Ungaria, Bulgaria, Polonia şi Republica Democrată Germană au rămas pe loc în statele respective, dar de acea dată în calitate de „armată prietenă”.

Recunoaşterea la Varşovia a noului statut al forţelor militare sovietice de ocupaţie de către conducătorii ţărilor de „democraţie populară” a permis diplomaţiei sovietice să facă următorul său pas. Prin semnarea la Viena, la 15 mai 1955, a Tratatului de Stat dintre cele patru Mari Puteri şi Austria a fost reglementată una dintre problemele importante care existau de la finele celui de-al doilea război mondial. Era evident faptul că diplomaţii sovietici au acţionat în aşa fel încât actul de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia să fie semnat înainte de Tratatul cu Austria pentru a nu se oferi prilejul unei contestări a legalităţii regimului prelungit de ocupaţie din România şi Ungaria.

 

 

Jucând pe această carte, este posibil ca Nikita Hruşciov să fi prevăzut încă dinainte de momentul Varşovia – 1955 o reducere a efectivelor sale militare staţionate în R.D.G., Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria. Pe de altă parte, Gheorghe Gheorghiu-Dej a intuit, se pare, încercarea liderului de la Kremlin de a-şi crea o imagine de apostol al „popoarelor iubitoare de pace”¹ şi a acţionat în consecinţă: a semnat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” de la Varşovia şi, după doar trei luni, l-a desemnat pe generalul Emil Bodnăraş să discute cu liderul de la Kremlin despre o posibilă încetare a regimului de staţionare/ocupaţie a trupelor sovietice în România.²

A fost luat prin surprindere N.S. Hruşciov de iniţiativa comuniştilor români ? Se pare că da, dar liderul de la Kremlin nu a spus motivul pentru care a avut o reacţie negativă violentă în momentul când ministrul român al Forţelor Armate a abordat problema ocupaţiei militare sovietice, iar explicaţia pe care a oferit-o Hruşciov în legătură cu evenimentele militare care au urmat pare desprinsă din arsenalul aparatului său propagandistic: „În următorul an şi jumătate m-am tot gândit la cuvintele tovarăşului Bodnăraş, în special după discuţia avută cu tovarăşul Dej (…) Am pus la inimă cuvintele sale”.³ Este interesant cum „sentimentele părinteşti” ale liderului sovietic „se revarsau” în relaţiile politico-militare dintre URSS şi România.

Perspicacitatea de care a dat dovadă Gheorghe Gheorghiu-Dej cu acel prilej nu trebuie subestimată. Acesta s-a dovedit capabil să facă o analiză interesantă în privinţa avantajelor de care ar fi beneficiat atât regimul său, cât şi stăpânul său de la Moscova în disputa propagandistică pe care o aveau cu conducătorii SUA şi ai statelor din Europa Occidentală. Totodată, se poate aprecia că, în acel caz, liderul de la Bucureşti a promovat şi interesul naţional al României; pentru poporul român, prezenţa trupelor sovietice în ţară constituia o mare povară morală şi financiară pe care era obligat să o suporte în numele unei ideologii străine de spiritul naţional.

Cât priveşte reacţia violentă pe care a avut-o Hruşciov pe moment, se poate presupune faptul că existaseră discuţii secrete la Kremlin privind paşii care urmau să fie făcuţi pe plan diplomatic pentru detensionarea situaţiei internaţionale şi promovarea principiului coexistenţei paşnice în relaţiile cu Occidentul. În acest context, este posibil să se fi abordat, printre altele, şi situaţia militarilor sovietici care staţionau în România. Oare a crezut liderul sovietic, pe moment, că românii au avut acces la informaţiile ultraconfidenţiale ale Moscovei şi încercau să le utilizeze pentru promovarea interesului naţional ? Răspunsul s-ar putea găsi în arhivele URSS.

Un lucru este însă cert: potentaţii regimului comunist din România (Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol ş.a.) au căutat, la rândul lor, să câştige popularitate, susţinând că Gh. Gheorghiu-Dej l-a convins pe Hruşciov să nu mai menţină trupe „prietene” pe teritoriul românesc, dar s-au ferit să spună că ei deţineau puterea politică şi economică în ţară tocmai pentru că fuseseră instalaţi pe acele poziţii cu ajutorul Armatei Roşii. Majoritatea deciziilor importante referitoare la soarta României după anul 1945 au avut ca punct de plecare Moscova şi au fost duse la îndeplinire de comuniştii români în numele solidarităţii de clasă, clamate ca virtute supremă în relaţiile internaţionale de propagandiştii regimurilor comuniste.

În memoriile sale, Nikita Hruşciov a menţionat faptul că, în anul 1958, pe teritoriul românesc staţionau una sau două divizii sovietice de tancuri şi o divizie sovietică de infanterie.⁴ La prima vedere, acele forţe nu păreau semnificative din punct de vedere militar, dar dacă se compară această informaţie cu datele existente în culegerea de documente româneşti „România. Retragerea trupelor sovietice – 1958”, se pot constata o serie de neconcordanţe în privinţa alcătuirii aşa-numitei „Armate mecanizate independente” sovietice, aflată în România în acea perioadă.

 

Sursele româneşti indică, de exemplu, faptul că generalul locotenent de tancuri Vasilii Sergheevici Arhipov, comandantul acelei armate în anul 1958, îşi avea dispuse marile unităţi în Banat şi Muntenia, în Poarta Focşanilor şi în zona Constanţei, în timp ce cartierul său general (U.M. 11705) se găsea la Bucureşti.

Forţele militare sovietice din Banat erau încartiruite în garnizoanele Timişoara⁵, Arad, Radna şi Lipova, în timp ce armata română avea instalată în zona Timişoara Divizia 35 Infanterie din cadrul Corpului 38 Armată. Amplasarea unităţilor sovietice sugerează faptul că acestea aveau ca misiune acoperirea frontierei de stat a României în zonă şi blocarea Porţii Mureşului în cazul purtării unui război defensiv, respectiv ducerea la ordin a unor acţiuni ofensive de mică amploare spre vest şi/sau sud-vest (Iugoslavia).

În Muntenia, câteva unităţi militare sovietice se aflau amplasate la Bascov (judeţul Argeş), Ploieşti⁶ şi Crângul lui Bot (judeţul Prahova). Poziţionarea unei unităţi de tancuri sau mecanizate la Bascov putea fi considerată avantajoasă deoarece se afla în partea centrală a regiunii, iar căile de comunicaţie îi permiteau o deplasare rapidă în caz de urgenţă spre orice zonă aflată la sud de Carpaţi.

La rândul său, o mare unitate sovietică (probabil o divizie) acoperea, în estul ţării, Poarta Focşanilor, cu forţele principale dispuse la Focşani⁷, Râmnicu-Sărat⁸, Brăila⁹ şi Galaţi¹⁰, iar în zona de litoral se găseau unităţi compacte ale Armatei Roşii la Constanţa¹¹, Mamaia-Sat, Mangalia, Basarabi şi Medgidia.

Pe teritoriul României se aflau dislocate şi câteva regimente sovietice de aviaţie, care au acţionat de pe aerodromurile Otopeni, Boboc, Alexeni, Cocargeaua¹², Ianca¹³, M. Kogălniceanu şi care au avut la dispoziţie, pentru situaţiile de urgenţă, aerodromurile de rezervă de la Sihlea, Viziru, Ciorani şi Dor-Mărunt. Totodată, pentru recuperarea medicală a militarilor sovietici aflaţi pe teritoriul românesc, autorităţile de la Bucureşti au pus la dispoziţia Armatei Roşii sanatoriul de la Băile Govora. În plus, se poate presupune că, în zona petroliferă din jurul oraşului Ploieşti, Armata mecanizată independentă avea instalate numeroase baterii de artilerie antiaeriană, iar la Constanţa se afla cel puţin un comandament maritim din cadrul Flotei Roşii a Mării Negre.

În concluzie, estimarea făcută de Nikita Hruşciov referitoare la numărul de unităţi sovietice care se aflau în România în anul 1958 nu concordă cu datele provenite din arhivele româneşti. Un asemenea bilanţ ar putea fi verificat şi completat dacă cercetătorii români ar avea acces la sursele documentare din epocă aflate la Moscova sau dacă generalii A.L.Ghetman¹⁴, V.S.Arhipov, V.E.Kopienko¹⁵ sau A.G.Drujkov¹⁶ au lăsat câteva mărturii referitoare la trupele pe care le-au comandat în anii 1957-1958 în România.

Pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere faptul că Nikita Hruşciov a urmărit din anul 1955 reducerea efectivelor militare sovietice în contextul apariţiei şi dezvoltării rapide a unei noi categorii de arme: rachetele cu încărcătură nucleară. Pentru a realiza o schimbare majoră, liderul de la Kremlin s-a sfătuit cu mareşalii G.K. Jukov şi R.I. Malinovski, iar planul pe care l-au pus la punct a prevăzut, printre altele, şi mutarea în URSS a mai multor unităţi militare sovietice care staţionau în R.D.G., Ungaria şi România. Astfel, în anul 1958 a existat nu numai „cazul românesc”, ci şi cel ungar (o divizie sovietică a plecat la rândul său din Ungaria la ordinul Moscovei în 1958) şi cel german.

Puternica mediatizare în epocă a „cazului românesc” a reuşit să ascundă câteva lucruri importante pentru oamenii obişnuiţi, care sperau că era vorba într-adevăr despre o retragere a Armatei Roşii. De exemplu, era dificil pentru aceştia să afle că patru garnituri speciale de tren au plecat în zilele de 1, 3, 5 şi 6 august 1958 de la Crângul lui Bot (judeţul Prahova) la Lokoshoza¹⁷, în Ungaria, în timp ce celelalte trenuri cu trupe şi echipamente militare sovietice s-au îndreptat spre est, şi nu spre vest, către punctele de trecere a frontierei Ungheni¹⁸ şi Reni.

De asemenea, din motive uşor de intuit, nu au fost oferite detalii privind articolele 2 şi 3 din „Acordul între Ministerul Forţelor Armate ale R.P.Române şi Ministerul Apărării al URSS privind modalitatea retragerii trupelor sovietice din România în Uniunea Sovietică”.¹⁹ Prevederea referitoare la păstrarea pe teritoriul României a unei „cantităţi corespunzătoare de muniţiuni în două depozite şi 9800 de tone de carburanţi şi lubrifianţi în trei depozite aparţinând Ministerului Apărării al URSS”²⁰ este lapidară, dar situaţia se poate clarifica dacă, la articolul 2 al Acordului din mai 1958, se adaugă „Convenţia între guvernele R.P. Române şi URSS asupra dislocării temporare a unei părţi a flotei maritime militare a URSS în bazele maritime militare, porturile şi pe aerodromurile R.P. Române, dacă acest lucru va fi impus de situaţie”²¹, semnată la Bucureşti la 22 octombrie 1957 de contraamiralul Mihai Nicolae²² şi amiralul V.A. Fokin.²³

Este evident faptul că Moscova a impus încheierea Convenţiei pentru a-şi muta liniştită, în anul următor, unităţile militare care staţionau în România. Trupelor sovietice au plecat în vara anului 1958, dar, conform prevederilor actului din octombrie 1957, au avut în continuare la dispoziţie, în Dobrogea, „depozite şi încăperi pentru depozitarea şi păstrarea muniţiei, combustibilului şi lubrifianţilor, materialelor de punte şi a altor feluri de rezerve necesare pentru asigurarea unei părţi a forţelor Flotei din Marea Neagră a URSS”.²⁴ Dacă era vorba despre o retragere din România, Nikita Hruşciov şi mareşalii săi ar fi luat măsuri pentru evacuarea materialelor respective la fel cum au procedat în Austria cu trei ani în urmă. Dar nu au făcut aşa ceva !

Scopul declarat al Convenţiei maritime era de a se organiza apărarea comună a părţii de vest şi de sud-vest a Mării Negre în baza Tratatului de la Varşovia²⁵, iar partea sovietică s-a angajat să asigure, în anii 1958-1959, 54 de torpile cu conuri de război şi 2000 de tone de motorină (la Mangalia), 25 de vagoane cu mine marine (la Codru), 25 de vagoane cu mine marine (la Basarabi), 5000 tone păcură şi 2000 tone motorină (la Palas), pentru a fi păstrate sub pază în România.²⁶ Supravegherea stării tehnice şi calitative a muniţiilor, armamentului, materialelor, carburanţilor şi lubrefianţilor a fost efectuată periodic, potrivit înţelegerii, de către militari sovietici desemnaţi special.

Forţele Maritime ale R.P. Române s-au văzut obligate să accepte şi punerea la dispoziţia URSS, pentru folosire temporară, în cazul declanşării unui război, fără plata vreunei chirii, a unor cheiuri la Mangalia, Constanţa şi Sulina (cu o lungime totală de 1220 metri), a punctelor de bazare ale navelor româneşti la Dunăre, cazărmile, clădirile de serviciu şi uz comun, depozitele şi instalaţiile existente la Sulina şi Mihail Kogălniceanu, precum şi pista aerodromului din ultima localitate menţionată.

În concluzie, se poate spune că Dobrogea a devenit din anul 1957 unul dintre locuri utilizate de Flota Roşie a Mării Negre pentru depozitarea muniţiilor, carburanţilor şi lubrefianţilor pentru situaţiile de urgenţă, iar prevederile Convenţiei au rămas în vigoare şi după plecarea trupelor sovietice care staţionau în România.27

Zece ani mai târziu, ministrul român al Forţelor Armate i-a prezentat lui Nicolae Ceauşescu un raport în care expunea obiecţiile pe care le avea partea română înainte de prelungirea în mod automat a Convenţiei din 1957. Cu acel prilej s-a menţionat faptul că URSS avea depozitate pe teritoriul României, în februarie 1967, 21 de torpile cu conuri de război (la Mangalia), 155 de mine marine (117,5 tone), 5000 tone păcură şi 2000 tone motorină. În plus, în afara felurilor şi cantităţilor prevăzute în Convenţie, Flota Roşie din Marea Neagră mai avea în depozitele româneşti: 30 de grenade antisubmarine, 600 de lovituri cal. 152 mm, 5406 lovituri cal. 100 mm, 13670 lovituri cal. 45 mm, 20000 lovituri cal. 37 mm, 20000 lovituri cal. 25 mm, 1944 tone petrol T-1 şi 120,5 tone uleiuri.28 Diferenţele cantitative care au apărut între rapoartele întocmite în anii 1957, respectiv 1967 sunt evidente, dar acest lucru se poate explica prin faptul că specialiştii militari sovietici care au verificat periodic depozitele dobrogene au dispus retragerea unor cantităţi de muniţii, combustibil şi lubrefianţi înainte de deprecierea calitativă a acestora şi înlocuirea lor în limita impusă de comandanţii Flotei Roşii.

Totodată, generalul-colonel Ion Ioniţă a precizat că, până în 1967, statul român a fost nevoit să cheltuiască pentru paza, depozitarea şi păstrarea materialelor sovietice aflate în custodie aproximativ 650000 de lei anual, iar Moscova a rambursat de fiecare dată numai 340000 de lei.29

Ca urmare a obiecţiilor semnalate de ministrul român al Forţelor Armate şi a hotărârii luate de N. Ceauşescu, reprezentanţii URSS au acceptat să se încheie la 28 septembrie 1967 o nouă convenţie între guvernele celor două state, care prevedea de această dată „dislocarea permanentă şi reciprocă a unei părţi din forţele maritime militare ale URSS şi R.S. România din Marea Neagră şi pe Dunăre pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante”30, în cazul declanşării unui război. În baza articolelor 2 şi 4 din Convenţie, cele două părţi urmau să stabilească ulterior, printr-un acord încheiat la nivel de minister al Forţelor Armate, locurile de staţionare la ancoră, porturile, bazele maritime, cheiurile, aerodromurile, pistele de decolare-aterizare, locurile de staţionare a avioanelor, precum şi locurile de păstrare a rezervelor celor două state.

Acordul respectiv nu a mai fost însă încheiat, deşi a existat un asemenea proiect prezentat reprezentanţilor URSS de către o delegaţie română condusă de viceamiralul Grigore Marteş în 196931, au fost efectuate recunoaşteri reciproce pe teritoriul celor două state în acelaşi an, iar în noiembrie 1970 au fost efectuat schimbul proiectelor elaborate de către fiecare parte.32 Mai mult decât atât, după aproape 13 ani de la încheierea „Acordului de la Moscova privind modalitatea de retragere a trupelor sovietice din România”, mareşalul Uniunii Sovietice M. Zaharov33 a trimis la 7 aprilie 1971 o telegramă generalului colonel Ion Ioniţă, prin care făcea cunoscut faptul că ”întrucât, în prezent, nu mai este necesară păstrarea rezervelor Flotei Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste din Marea Neagră pe teritoriul Republicii Socialiste România, s-a luat hotărârea ca în anii 1971-1972 aceste rezerve să fie înapoiate în URSS. Transportul rezervelor se va face cu navele sovietice”.³⁴

Ministrul român al Forţelor Armate l-a informat pe Nicolae Ceauşescu despre intenţiile Moscovei şi a precizat în raportul pe care i l-a adresat acestuia faptul că Flota Roşie din Marea Neagră avea depozitate în România 337,1 tone muniţie de artilerie, 22 de vagoane a 10 tone mine marine, 21 torpile cu conuri de război, 30 de grenade antisubmarine, 5000 tone păcură, 2000 tone motorină, 1941 tone petrol de aviaţie şi 120 tone uleiuri.³⁵

Dar hotărârea Moscovei nu s-a referit şi la mutarea din depozitele româneşti în URSS a celorlalte rezerve lăsate de trupele sovietice care au staţionat pe teritoriul României până în 1958 şi care se aflau în anul 1971 în proprietatea Comandamentului Unificat al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia: 484 de vagoane cu muniţii de infanterie şi artilerie, 52 de vagoane cu muniţii pentru aviaţie, 9844 tone de carburanţi şi 322,3 tone de uleiuri.³⁶ Toate aceste cantităţi de muniţii şi combustibili au fost retrase în anul 1991, când a fost desfiinţată Organizaţiei Tratatului de la Varşovia ? Este posibil. Ar putea oferi amănunte despre o astfel de operaţiune cel puţin unul dintre reprezentanţii pe care i-a avut comandantul-şef al Forţelor Armate Unite ale OTV la Bucureşti ?³⁷ Probabil că da.

Un lucru este însă cert: trupele Armatei Roşii au plecat din România în mod oficial în vara anului 1958, dar au lăsat pe loc muniţii, carburanţi, lubrefianţi, materiale de punte şi alte feluri de obiecte de rezervă atât pentru Forţele Armate Unite ale OTV, cât şi pentru Flota URSS din Marea Neagră. Totodată, în capitala României şi-au desfăşurat activitatea până la desfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia consilieri militari sovietici, care au primit în scop propagandistic, din 1957, denumirea de specialişti militari.

A fost vorba de o retragere a Armatei Roşii din România în anul 1958 ? Răspunsul este negativ. Demiurgii de imagini şi-au făcut datoria faţă de regimurile politice pe care le-au slujit până la dispariţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, perpetuând deformarea realităţii cu ajutorul utilizării repetate şi în mod greşit a unor cuvinte. Nerespectarea sensului cuvântului retragere, fie din necunoaştere, fie în mod intenţionat, a condus la crearea unor clişee false în legătură cu plecarea unităţilor militare sovietice din România în anul 1958. Realitatea faptelor descrise în documentele din arhive este cu totul alta faţă de imaginile create de un cei care au lucrat într-un aparat de propagandă al PCR extrem de bine pus la punct.

NOTE:

1. Este evidentă legătura care exista între cultul personalităţii, aparatul de propagandă şi dorinţa conducătorilor comunişti din România de a fi apreciaţi/adulaţi şi de comunitatea internaţională. Dacă, pe plan intern, aparatul de represiune creat de regimul politic comunist avea grijă să menţină o imagine fără de prihană pentru liderul-dictator, pe plan extern acţiona aparatul de propagandă al „partidului celor ce muncesc”, dar bineînţeles că rezultatele celor care dădeau cu bâta prin închisori erau mult mai „spectaculoase” decât cele obţinute de creatorii de imagini.
2. În urma semnării Tratatului de Stat cu Austria, cele patru Mari Puteri şi-au retras până la 19 septembrie 1955 toate trupele de ocupaţie de pe teritoriul austriac, iar la 26 octombrie 1955 a fost semnat Tratatul privind sfârşitul regimului de ocupaţie în Austria.

Retragerea a însemnat mutarea tuturor comandamentelor, unităţilor şi a formaţiunilor militare străine (inclusiv a depozitelor de armament, echipament militar şi muniţii) în afara graniţelor statului austriac. Prin comparaţie, se poate observa distincţia clară între operaţiunea militară de retragere a armatelor celor patru Mari Puteri desfăşurată în Austria în vara anului 1955 şi plecarea trupelor sovietice din România, trei ani mai târziu.

3. „România. Retragerea trupelor sovietice – 1958”, coordonator: prof.univ.dr. Ioan Scurtu, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1996, p.235 (în continuareÎ „România. Retragerea …”).
4. „România. Retragerea …”, op.cit., p. 234.
5. Ibidem, p.327; 331. În iunie 1958 se aflau în Timişoara cel puţin 9657 de militari şi civili sovietici, încadraţi probabil într-o divizie a Armatei Roşii (în oraş se găseau dislocate 4 unităţi militare sovietice: de tancuri, de infanterie, de artilerie şi de transmisiuni).
6. Ibidem, p.327. Surse orale indică faptul că la Bascov se găsea dislocată o unitate sovietică de tancuri, iar în unele documente din ANIC confirmă existenţa, în iunie 1958, a unor forţe militare sovietice la Bascov şi faptul că în Ploieşti se aflau cel puţin 1402 militari şi civili sovietici.
7. Ibidem, p.326. În Focşani se aflau cel puţin 2232 de militari şi civili sovietici în iunie 1958.
8. Ibidem, p.326. În Râmnicu-Sărat se aflau cel puţin 1600 de militari şi civili sovietici în iunie 1958.
9. Ibidem, p. 326; 386. În Brăila se aflau cel puţin 2925 de militari şi civili sovietici în iunie 1958, probabil şi din U.M. 75388.
10. Ibidem, p.326. În Galaţi se aflau cel puţin 2305 militari şi civili sovietici în iunie 1958.
11. Ibidem, p.327. În Constanţa se aflau cel puţin 9016 militari şi civili sovietici în iunie 1958.
12. Ibidem, p. 327; 385. La Cocargeaua au fost cel puţin 2117 militari şi civili sovietici în iunie 1958, probabil şi din U.M. 51539.
13. Ibidem, p.327. La Ianca se aflau cel puţin 2957 de militari şi civili sovietici în iunie 1958.
14. Generalul colonel A.L. Ghetman, comandantul trupelor sovietice din România în aprilie 1957.
15. Generalul maior de tancuri V.E Kopienko, primul locţiitor al comandantului Armatei mecanizate independente în iunie 1958 şi împuternicit pentru problemele legate de staţionarea trupelor sovietice în România.
16. Generalul maior Alexandr Gheorghievici Drujkov, membru în Consiliul militar al Armatei mecanizate independente în iunie 1958.
17. „România. Retragerea …”, op.cit., p. 307; 309; 311; 312. Trenurile respective au avut indicativele 15.527, 15.528, 15.529,15.530 şi erau programate să treacă prin staţia de frontieră ungară de la Lokoshoza în zilele de 3, 5, 7 şi 8 august 1958 la orele 08.40.
18. O unitate sovietică ce staţionase până la 12 iunie 1958 la Radna (judeţul Arad) a asigurat operaţiunile de transbordare pentru toate eşaloanele care au trecut prin staţia de cale ferată Ungheni (URSS) în perioada 15 iunie – 15 august 1958.
19. Acordul respectiv a fost încheiat la 24 mai 1958 la Moscova. Pentru detalii, vezi: „România. Retragerea …”, op.cit., p.276-280.
20. Ibidem, p.277.
21. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond CC al PCR-Cancelarie, dosar 21/1967, f.245-251.
22. Contraamiralul Mihai Nicolae era comandantul Forţelor Maritime Militare ale R.P. Române.
23. Amiralul V.A. Fokin era şeful Statului Major General al Flotei Maritime Militare a URSS.
24. ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 21/1967, f.246.
25. Ibidem, f.245.
26. Ibidem, f.244.
27. Ibidem, f. 249. Convenţia a fost încheiată la 22 octombrie 1957 pe un termen de 10 ani şi se prelungea în mod automat, pe acelaşi termen, în cazul în care nici una dintre părţi, cu 6 luni înainte de expirarea termenului de 10 ani, nu aducea la cunoştinţa celeilalte părţi dorinţa sa de încetare a valabilităţii convenţiei.
28. Ibidem, f.244. Raportul nr. GD 004008 din 06.02.1967 al ministrului Forţelor Armate, general-colonel Ion Ioniţă, adresat lui Nicolae Ceauşescu.
29. Ibidem, f.239-240.
30. Idem, dosar 135/1969, f. 25-30. „Convenţia între guvernele R.S. România şi URSS, asupra dislocării temporare şi reciproce a unei părţi din forţele maritime militare în marea teritorială, în porturile şi bazele maritime militare din Marea Neagră şi pe Dunăre, precum şi pe aerodromurile Părţilor contractante, dacă acest lucru va fi impus de situaţie” a fost încheiată la Bucureşti – fiind semnată de viceamiralul Grigore Marteş, comandantul Marinei militare a R.S. România, şi de amiralul Serafim Evghenievici Ciursin, comandantul Flotei URSS din Marea Neagră – şi aprobată de partea română prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.2913 din 1 decembrie 1967.
31. Ibidem, f. 13-24. Proiectul acordului respectiv a fost propus la 15 iulie 1969 lui Nicolae Ceauşescu de către ministrul Forţelor Armate, general-colonel Ion Ioniţă, cu raportul nr. M 002940.
32. Idem, dosar 57/1971, f.23.
33. Mareşalul Uniunii Sovietice M. Zaharov era primul locţiitor al ministrului Apărării URSS şi şef al Marelui Stat Major.
34. ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 57/1971, f.21.
35. Ibidem.
36. Ibidem, f.23.
37. Reprezentanţii comandantului-şef al Forţelor Armate Unite ale OTV în România, în anii ’80, au fost, pe rând: gl.col. V.A. Makarov, gl.col. Borisov, gl.lt. Gaponenko. Aceştia au avut la dispoziţie o clădire situată pe strada B.Şt. Delavrancea, în apropierea ambasadei sovietice din Bucureşti, şi au condus o grupă sovietică formată dintr-un locţiitor, un translator, un ofiţer cu cifrul, un subofiţer şi o dactilografă. Legătura dintre reprezentantul C.F.A.U. şi conducerea armatei române se realiza prin intermediul Biroului special existent în cadrul structurii Ministerului Apărării Naţionale. Pentru detalii, vezi: Mircea C. Dumitru, „Aspecte ale relaţiilor dintre conducerea armatei române şi structurile militare ale Tratatului de la Varşovia”, în „Dosarele Istoriei” nr.8(60)/2001, p.29-30.

Articol publicat în „Anuarul Muzeului Marinei Române 2002”, tom V, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa S.A., Constanţa, 2003, p. 391 – 398.