Corneliu Dobritoiu – interviu.

Pentru a nu fi acuzati ca avem ceva personal cu Ministrul Apararii, am considerat oportuna publicarea unui interviu, practic a opiniei domniei sale despre starea si viitorul Armatei, astfel incat sa avem la dispozitie si viziunea domnului Dobritoiu asupra programelor de inzestrare a Armatei.

 

Interviul a aparut in ziarul Radical de Dolj, la incuputul lunii octombrie.

 

Bună ziua domnule ministru, ne revedem la un fel de bilanţ, promis în urmă cu câteva luni. Nu pot să nu constat disponibilitatea şi consecvenţa cu care vă ţineţi promisiunile. Mai este o lună şi se intră în campanie pentru alegerile parlamentare şi e momentul unei mici analize.

Marin Neacşu: Am să vă întreb pentru început cum vi s-au părut aceste luni şi dacă au fost mai grele sau mai uşoare decât v-aţi aşteptat.

Corneliu Dobriţoiu: Bună ziua, regret că nu s-a putut mai devreme, dar e bine acum, când tolba s-a mai umplut. Întotdeauna îmi ţin promisiunile mai ales cele făcute în nume personal, când nu sunt influenţate de alţi factori.

Aceste luni fost cele mai grele luni din viaţa mea pentru că nu mă aşteptam să găsesc instituţia într-o asemenea stare, cu un buget prăbuşit. Când vorbim de un buget prăbuşit vorbim de condiţiile în care în ultimii patru ani fostele guvernări au decis să acorde un procent minim Ministerului Apărării, pentru a satisface unele interese şi proiecte clientelare şi nu mai exemplific acum cazurile, sunt binecunoscute patinoarele, telegondolele, terenurile de fotbal în pantă. Banii aceştia au fost luaţi de la buget şi probabil cineva se aştepta ca după subfinanţarea aceasta, instituţia să meargă cu motoarele duduind şi să-şi îndeplinească misiunile ca în condiţiile unui buget corespunzător. Mai mult, e o problemă de mentalitate: oamenilor le este frică să spună care este situaţia reală din structurile pe care le conduc. Ei nu vor spune niciodată, “nu pot să-mi îndeplinesc misiunea”. Prin logica bunului simţ, cu banii pe care îi primesc eu pot să-mi îndeplinesc misiunea doar de cât îmi dai pentru că asta înseamnă folosirea tehnicii, înseamnă combustibili şi înseamnă apoi întreţinerea sau repararea acesteia. Capacitatea operaţională a unităţilor noastre a fost foarte puternic afectată de “halucinanta” viziune de bugetare a instituţiei apărării.

Pe de altă parte cheltuielile de personal au crescut odată cu revenirea în tranşe a salariilor bugetarilor către nivelul de dinainte de reducere, ca şi repararea nedreptăţilor făcute pensionarilor fie prin reducerea pensiei, fie prin reţinerea nejustificată a contribuţiei la asigurările de sănătate. Cine crede că pensionarii militari sunt simpli pensionari face o mare greşeală. Aceştia reprezintă rezerva armatei, ei figurează încă în statele de război, contăm pe ei, şi Doamne fereşte să fie nevoie să apelăm la serviciile lor, în sensul că sperăm să nu fie nevoie niciodată, dar gândiţi-vă ce s-ar întâmpla să chemi la război oameni care din punct de vedere moral, psihic nu sunt la randamentul maxim. Cine desconsideră moralul armatei, merită să fie pus în fruntea unei unităţi demoralizate şi trimis pe câmpul de luptă. Aceşti oameni se simt încă obligaţi faţă de armată, pentru ei datoria nu s-a încheiat odată cu trecerea în rezervă, educaţia şi sentimentul datoriei nu le permite aşa ceva. Dar datorită loviturilor primite în ultimii ani, spiritul de corp a fost şi el afectat atât în armata de rezervă cât şi în cea activă. Armata şi instituţiile componente ale sistemului naţional de apărare sunt singurele structuri unde se face periodic o analiză a stării moralului la cei activi. La rezervişti aproape nu mai este nevoie, se vede din acţiunile şi cererile – îndreptăţite – ale asociaţiilor acestora. Cu toate astea, din când în când particip la adunări ale rezerviştilor, în diferite garnizoane, pentru a afla în mod direct care este atitudinea acestora şi să îmi fac o ideea supra modului în care ministerul, ţara pot conta pe aportul lor. Să nu uităm că situaţia rezerviştilor şi modul în care aceştia sunt trataţi de noi acum, este un indicator şi un barometru care arată celor activi ce îi aşteaptă. Lovind, deci, în rezervişti, practic lovim în toată armata, fie ea activă sau în rezervă pentru că, parafrazând un dicton arhicunoscut, se poate spune că activii de azi sunt rezerviştii de mâine, dar şi că rezerviştii de azi pot deveni activi mâine. Cine face diferenţă între ei, nu ştie ce înseamnă armata.

M.N.: Ce aţi făcut din ceea ce v-aţi propus, cum staţi cu planul personal, cât la sută e îndeplinit?

C.D.: Sunt unele realizări, dar ele pălesc în faţa nevoilor şi problemelor pe care le avem de rezolvat, cele mai multe de ordin financiar sau legate de buget. Pe de o parte, am reuşit să promovăm nişte atitudini pro-active pentru cunoaşterea obligaţiilor pe care oamenii le au faţă de sistemul bancar vizavi de împrumuturi: acordăm consiliere pentru cei care au greutăţi în sfera împrumuturilor, vrem să lansăm un program care să contribuie la creşterea calităţii vieţii – a fost popularizat şi pe site-ul ministerului un program de cooperare cu furnizori, care să ofere cu discount comercial produse şi servicii personalului militar – şi derulăm discuţii cu sistemul bancar pentru a obţine unele condiţii preferenţiale pentru personalul armatei. Mi se pare normal să încercăm să îi ajutăm astfel, având în vedere situaţia financiară naţională şi internaţională.

Am reuşit să eliminăm şi unele cutume vechi. Am restrâns astfel activitatea comandamentului logistic în aşa fel încât acesta să se ocupe numai de problemele logistice operaţionale şi nu de probleme ce excedau aceste sarcini.

Am reuşit să aducem pe masa guvernului problema pensionarilor militari.

Din altă perspectivă, cea operaţională, având în vedere faptul că realităţile bugetare actuale şi imediate nu sunt încurajatoare, ne gândim la obţinerea unor fonduri suplimentare prin vânzarea infrastructurii în exces, nu neapărat a armatei ci din întreaga societate, iar sumele astfel obţinute să fie folosite în domeniile prioritare ale tuturor ministerelor din care înzestrarea armatei este una vizată.

O preocupare de frunte o va constitui creşterea calităţilor individuale ale luptătorului iar acest deziderat nu se atinge cu bani puţini. Vrem să aducem armata, personalul militar, la un nivel de pregătire şi instruire dar şi înzestrare cât mai apropiat cel al militarilor ţărilor NATO din poziţiile fruntaşe.

Bănuiesc că sunteţi la curent cu eforturile pe care le facem pentru îndeplinirea datoriilor ce ne revin în ceea ce priveşte misiunea de poliţie a spaţiului aerian românesc. Aici provocările sunt foarte mari, dar încercăm să recuperăm ce nu au făcut alţii în patru ani. Sub acest aspect eram într-o situaţie foarte jenantă faţă de aliaţi. Printr-o cerere de ofertă, solicitasem partenerului american un set de avioane F-16 pentru a acoperi o perioadă de tranziţie de 10-20 de ani până am fi putut avea acces la avioane de generaţia a 5-a. Guvernul precedent, după ce a făcut cererea a lăsat lucrurile în coadă de peşte sau mai bine zis le-a abandonat. Situaţia era nu numai jenantă dar şi deosebit de dificilă pentru că dacă mai întârziam pierdeam trenul şi rămâneam cu o categorie de forţă în aer, la figurat, nu la propriu. Da, este adevărat că au apărut şi discuţiile legate de variantele Grippen şi Eurofighter, ale căror oferte erau poate tentante, dar aveau o mică problemă legată atât de şcolarizarea şi instruirea piloţilor, cât şi o altă problemă, pe cât de simplă, pe atât de spinoasă. F-16, ca şi viitoarele F-35, sunt ca şi MIG-urile noastre – avioane cu un singur motor. Eurofighter, spre exemplu, este un avion bimotor. Luând în calcul necesarul de ore de zbor şi consumul de carburanţi ridicat pentru unele variante europene, costurile ar fi fost mult mai mari şi nu ni le putem permite în perioada următoare. Este simplu, dureros de simplu. Încercaţi să vă puneţi în situaţia unui cumpărător care nu are bani să cumpere o maşină nouă, ci numai una la mâna a doua. Vine la el un dealer care îi propune o maşină nouă ultimul tip, pe un preţ convenabil, poate chiar gratis şi cu asigurările plătite pe câţiva ani, şi cu garanţie gratuită 5 ani. La prima vedere, oferta este de nerefuzat, dar omul se uită întâmplător la consum şi realizează că, dacă o cumpără, o va ţine în faţa casei pentru că îl omoară preţul carburantului şi intretinerea. Cu alte cuvinte, nu dai pe maşină cât dai pe benzină. În această situaţie, având în vedere perspectivele pieţei, necesităţile operative, nevoile de infrastructură portuară în cazul celorlalte variante, posibilităţile financiare ale ţării, varianta aleasă este singura pe care ne-o putem permite acum şi în perspectivă. Vă pot spune ca cifre, că aparatele F-16 pe care le vom lua de la portughezi au resursă de viaţă activă de 4-5000 de ore de zbor, ceea ce înseamnă cam 200 ore/aparat pe an, mult mai mult decât zburăm la ora actuală cu MIG-urile. Luaţi în calcul şi faptul că armata plăteşte TVA-ul pentru combustibilul folosit, în timp ce unii transportatori civili deduc această taxă de la preţul combustibilului. Noi la ora actuală realizăm o cincime din numărul de ore de zbor planificat, din motive financiare. Dacă am fi luat un avion bimotor, de exemplu, numărul de ore de zbor pe care ni-l puteam permite financiar s-ar fi înjumătăţit. Or, asta nu ar fi însemnat capacitate operativă. Degeaba ai zece avioane noi-nouţe dacă nu îţi poţi permite să le ridici în aer şi le foloseşti doar pe pliantele de reprezentare sau le scoţi din hangar doar la vizite sau zile festive.

O altă realizare este faptul că am reuşit să depăşim chiar şi aşteptările partenerului american în ceea ce priveşte acordurile tehnice legate de scutul antirachetă. Iar acest lucru s-a realizat într-o perioadă plină de frământări interne şi externe, de complicaţii politice, de concentrare pe direcţii multiple, în condiţiile în care alt stat partener european a dat înapoi. Având în vedere situaţia actuală, realizarea este cu atât mai importantă, pentru partenerul strategic dar şi pentru noi, cu cât până acum, ca şi în cazul avioanelor, totul se rezumase la promisiuni. Noi, în acest timp scurt plin de probleme destul de spinoase, am oferit fapte, nu vorbe. Sub acest aspect, poate cineva cu atribuţiuni constituţionale specifice, ar trebui să îşi asume răspunderea politică pentru starea în care se găseşte armata şi apărarea ţării la ora actuală.

M.N.: Aţi început un proiect de lege a pensiilor militare. În ce stadiu se află, cum au colaborat celelalte instituţii, inclusiv asociaţiile rezerviştilor, şi când credeţi că va fi gata. Sunt şanse să vadă lumina zilei până la viitoarele alegeri?

C.D.: Aşa cum am promis, am oprit jefuirea pensionarilor, printr-un memorandum care a pus capăt procesului de reţinere a unor sume ce urmau a li se impune pentru anul 2011. Am avut, în acelaşi timp, discuţii în vederea readucerii pensiilor diminuate prin revizuire la nivelul anului 2010, dar aici am fost opriţi de un fapt pe care nu ştiu cum să îl calific. După cum ştiţi, la MApN identificasem de acum câteva luni resursele finanţării acestui process, dar au fost probleme la Interne, unde ministrul de atunci, Ioan Rus, a informat în Guvern că sumele necesare s-ar ridica la 300 milioane Euro, sumă pe care, cu toate eforturile, bugetul statului nu o putea acoperi. Nu pot învinui pe cineva de rea-voinţă, dar acum, după rectificare şi reluarea calculelor, suma necesară este infinit mai mică şi, mai mult, este chiar identificată. Iniţiativa noastră, de a lucra împreună cu specialişti din Sistemul Naţional de Apărare la proiectele legii pensiilor şi altor legi specifice, a dus la consultări şi revederi ale calculelor. Astfel, actualul ministru de interne, domnul Duşa, a ajuns la o cifră cu totul diferită: suma necesară pentru aducerea pensiilor respective la nivelul lui 2010 era, de fapt, de 9 milioane de lei, nu 300 milioane Euro.

M.N.: Legat tot de rezervişti, aveţi veşti bune privind recuperarea sumelor pentru cei cărora le-au scăzut pensiile prin recalculare sau revenirea la pensiile din Decembrie 2010?

C.D.: Intenţionăm să promovăm un act normativ în următoarele două săptămâni prin care să rezolvăm mult discutata şi disputata problemă a pensiilor diminuate în urma revizuirii, în sensul revenirii la cuantumul din decembrie 2010. Dar va trebui să găsim soluţii să dăm înapoi oamenilor ceea ce li s-a luat în mod abuziv, chiar dacă o vom face în tranşe lunare, dacă nu există sume disponibile pentru acordarea acestor sume în totalitate, într-o singură tranşă. Asta se va face abia în anul care vine. Cu toată bunăvoinţa, nu există posibilitatea acum. Acelaşi lucru îl intenţionăm în ceea ce priveşte capitolul 4 al Legii 329.

M.N.: Cum stăm cu echiparea, dotarea şi drepturile militarilor din teatrele de operaţii? Întrebarea ar putea suna deplasată având în vedere perspectiva retragerii trupelor din Afganistan, dar să nu uităm că armata are nevoie de dotare în permanenţă şi misiunea principală este apărarea teritoriului, iar dotarea trebuie să fie aceeaşi.

C.D.: Aţi pus degetul pe rană. Guvernele precedente au scăzut dramatic bugetul apărării, în condiţiile în care temperatura politico-militară internaţională este în continuă creştere.Această anomalie este de neexplicat şi poate o altă justiţie, a altui stat, ar fi taxat acest gest foarte drastic, mergând până la subminarea capacităţii de apărare a ţării. Pentru unii, armata înseamnă defilare, urale, onoruri, grade, retragere cu torţe, ceva frumos de privit şi atât. Mulţi, însă, uită un lucru, şi aici vreau să transmit un mesaj tuturor celor care îşi pun întrebarea ce vor şi militarii ăştia, că doar nu e război să ceară bani: Armata trebuie să fie echipată, înzestrată, dotată, instruită, pregătită în permanenţă, ca şi cum a doua zi ar trebui să plece la luptă. Asta înseamnă o armată pregătită pentru apărare. Până şi pompierii, despre care se spune că acţionează numai atunci când arde, sunt pregătiţi în orice moment al zilei pentru a interveni la timp cu toată capacităţile. Lipsa intervenţiei sau întârzierea duc la pierderea de vieţi omeneşti si pagube materiale. Luaţi exemplul ultimului incendiu din Capitală, atât de mediatizat. Degeaba au venit unele maşini de pompieri în 15 minute dacă nu erau echipate pentru a ajunge la etajele superioare. Prezenţa nu e suficientă, mai e nevoie şi de dotare. Vă daţi seama ce înseamnă lipsa de pregătire şi dotare a unei armate care trebuie să intervină în câteva ore poate? Nu înseamnă un apartament ars, ci o ţară ocupată sau distrusă. Pentru armată arde mereu, dar nu se vede flacăra. Când ai văzut-o, e prea târziu. De asta spun: nu ne putem juca cu bugetul apărării. Momentele de criză pot diminua bugetul, dar există nişte limite sub care nu se poate trece. Alte state fac evaluări periodice prin care ajustează atât bugetul armatei la nevoile momentului, cât şi efectivele la posibilităţile bugetului.

Revenind la militarii din teatrele de operaţii, unde încă nu am ajuns, dar mi-am propus să mă duc în perioada imediat următoare, să nu credeţi că nu ştiu că militarii noştri merg în PX-urile aliaţilor şi îşi cumpără pe banii proprii accesorii şi echipamente care le sunt necesare pentru îndeplinirea misiunii şi pe care noi ca stat ar fi trebuit să le asigurăm. Este trist, este jenant, este, dacă vreţi, revoltător. Iar unii spun că se duc acolo să se îmbogăţească. Până acum nu am putut ajunge în teatrul de operaţii din Afganistan, timpul a fost scurt, apoi au fost impuse restricţiile de zbor de pe timpul verii, dar intenţionez să ajung acolo cât de curând.

M.N.: Ce ne puteţi spune despre sistemul asigurărilor medicale? În interviul precedent discutam despre drepturile militarilor activi şi în rezervă la asistenţa medicală gratuită.

C.D.: Da, şi aici altă nedreptate. Colegii noştri din celelalte componente ale Sistemului Naţional de Apărare beneficiau de reţete gratuite pentru medicamente în timp ce MApN oferea numai compensate. Legea 80 stipulează dreptul la asistenţă medicală gratuită şi atunci am luat măsuri ca măcar în ceea ce priveşte medicamentele, aceasta să fie respectată. Mai sunt şi alte aspecte care trebuie puse la punct în sistemul medical, am mai vorbit despre asta la interviul precedent, deocamdată atât s-a putut face. Sunt aspecte care ţin de corelări ale prevederilor şi ordinelor MApN cu altele venind de la Ministerul Muncii, al Sănătăţii, ca să nu mai vorbim de Finanţe. Am avut o discuţie cu directorii spitalelor militare şi ceea ce am aflat vizavi de sistemul sanitar, de fondurile obţinute de casa de asigurări de sănătate OPSNAJ, m-a pus pe gânduri. Dacă fondurile respective ar intra în bugetul spitalelor, am avea posibilitatea susţinerii acestora.

M.N.: Ce puteţi spune despre sprijinul factorului politic, al primului ministru faţă de nevoile armatei. Aţi afirmat că dacă nu veţi avea sprijin pe măsura necesităţilor şi posibilităţilor, veţi demisiona, dar nu fără luptă. Sincer, aţi întâmpinat piedici politice la unele măsuri sau reforme pe care aţi dorit să le introduceţi?

C.D.: Ce să vă spun, diferenţe de opinii, puncte de vedere divergente există. Să nu uităm totuşi că în această coaliţie coabitează partide cu orientări nu numai politice, ci chiar doctrinare şi de viziune diferite. Deci este normal ca şi căile sau metodele de atingere a scopurilor comune să fie uneori diferite. Dar, până la acest moment, pot afirma că singurele piedici majore au fost cele care ţin de finanţare sau, mai bine zis, de buget, dar şi de acordurile deja semnate cu FMI. Spun asta cu toată răspunderea şi nu am ce să reproşez vreunui membru al guvernului sau primului-ministru sub aspectul lipsei de înţelegere sau împotrivirii în derularea unor proiecte sau intenţii. Să vă dau un singur exemplu: problema semnării acordului pentru avioanele multirol, la nivel de necesitate, principial, a fost înţeleasă şi însuşită de primul-ministru în nu mai mult de un sfert de oră.

M.N.: Oricum ar fi, după alegerile din iarna guvernul se va schimba. Consideraţi că aţi făcut ceea ce v-aţi propus? Aveţi argumente pentru a fi menţinut ca ministru dacă USL va câştiga alegerile?

C.D.: Dacă alţii vor considera mulţumitoare activitatea mea sau nu pentru a fi menţinut sau renumit pe această funcţie după alegeri, este o problemă pe care eu nu o pot anticipa. Personal, nu am urmărit şi nu urmăresc asta. Nu am ambiţii personale pe acest subiect. Dacă am făcut ceva în acest scurt mandate, nu am făcut nici pentru mine personal, nici pentru familia mea şi – sper să nu fiu interpretat greşit de colegi – nici pentru alianţa USL sau PNL. Am acceptat această nominalizare pentru că am fost militar, cunosc fenomenul şi am vrut să fac ceva pentru instituţie, pentru haina şi demnitatea militară. Sunt cu conştiinţa împăcată, nu am ce să-mi reproşez şi pentru mine asta contează. M-aş bucura să pot continua activitatea, pentru că am convingerea că ceea ce am început este ceva bun şi necesar armatei, dar atât. Eu cunosc foarte bine cum se lucrează în armată. Este o muncă nenormată, pe care unii o fac pentru că nu au încotro, alţii pentru că vor să facă ceva de care să fie mândri dar resursele nu le oferă posibilitatea să o facă şi eficient în timpul optim, alţii ca să promoveze. Nimic nu îmi este străin din activitatea din interiorul sistemului; este păcat însă că activitatea, ca şi viaţa atâtor oameni, este împiedicată de factori care nu ţin de voinţa lor. Şi este frustrant şi pentru mine că, uneori, nu pot face mai mult pentru ei şi mă refer aici, atât la militarii activi, cât şi la cei din rezervă. Oamenii aceştia merită tot respectul, respect de care nu s-au prea bucurat. Activitatea lor este stropită şi la propriu şi la figurat cu sânge, de aceea merită un ministru, o conducere care să îi înţeleagă şi să îi respecte, indiferent care va fi acela.

M.N.: Ce mesaj aveţi acum pentru cei care şi-au pus speranţele în dumneavoastră şi se văd uşor dezamăgiţi vizavi de aşteptările lor?

C.D.: Nemulţumirile lor sunt profunde, reale şi justificate. Nu te poţi aştepta la urale de satisfacţie din partea unor oameni cărora li s-au luat drepturile. Fără a da vina sau a găsi o culpă fie ea şi neintenţionată, regret faptul că domnul Ioan Rus (dacă e să mă refer strict la problema rezerviştilor cu care m-am întâlnit azi) a raportat nişte date false vizavi de necesarul de fonduri pentru revenirea pensiilor poliţiştilor la nivelul celor din 2010 pentru cei cărora le-au fost diminuate. Dacă ar fi raportat cifra reală, poate acum situaţia era deja rezolvată, iar pensionarii aveau o grijă în minus. Nu exclud faptul că suma avansată de domnul Rus ar fi putut include în acele 300 de milioane de Euro, toate restanţele care ţin de nevoile de personal, care includ plata pensiilor, salariilor, sporurilor, deconturilor, normei de hrana sau echipament, dar asta ar evidenţia o neînţelegere a fenomenelor care este destul de gravă pentru un ministru.

M.N.: Cum aţi concluziona discuţia privind bilanţul personal?

C.D.: Aş vrea să termin într-o notă optimistă, printr-o zicală populară: Nu mor caii când vor câinii. Sunt convins că vom trece această perioadă şi vom ieşi aşa cum am ieşit din atâtea situaţii ca indivizi, ca neam, dar este păcat că oamenii au trebuit să treacă şi prin aceste momente. De-a lungul istoriei am avut conducători şi mai buni şi mai răi. Unii conducători au rămas în conştiinţa neamului, de alţii s-au lipit doar colbul şi blestemele oamenilor.Peste toate a rămas ţara. Să avem grijă să nu o pierdem. Eu sunt, cum spuneam, un optimist şi sunt convins că vom trece şi peste aceste timpuri deloc fericite. Datorăm acest lucru celor dinaintea noastră ca şi celor ce vor veni după noi.

M.N.: Vă mulţumesc domnule ministru şi vă reamintesc că oltenii vă aşteaptă să îi vizitaţi.

C.D.: Şi eu vă mulţumesc şi mulţumesc pe această cale tuturor celor care m-au înţeles şi ajutat în activitatea mea până acum.

A consemnat Neacşu Marin pentru “Radical de Dolj“