Razboiul electronic

In intreaga istorie a oamenirii comunicatiile au reprezentat un factor exceptional de important si ne referim aici mai ales la istoria razboaielor. Stim cu totii ca nu numai obtinerea de informatii despre miscarile inamicului sunt importante dar si capacitatea ta de a primi si transmite informatii propriilor trupe.

Daca in vremea razboaielor din vremea antica si medievala viteza de deplasare a unei forte militare era limitata la viteza propriilor soldati sau in anumite cazuri a cailor cavaleriei si logistici, astazi lucruirile s-au schimbat si ai nevoie de comunicatii in timp real pe distante foarte mari.

Si cum comunicatiile sunt atat de vitale si perturbarea lor devine o tinta de maxima importanta pentru inamic. Iar in cadrul razboiului aerian necesitatea de a primi si transmite date in timp real este stringenta, mai ales datorita vitezelor cu care aparatele de zbor si rachetele isi desfasoara misiunile.

Despre comunicatii si razboi electronic nu prea vorbeste nimeni, aici secretul este la cote maxime dar din cand in cand mai aflam cate ceva.

Au trecut cinci ani de la ultima ciocnire intre indieni si pakistanezi (26 februarie 2019) atunci cand aviatia indiana a lovit cu ajutorul fortelor aeriene o tabara a jihadistilor Jaish-e-Mohammed de pe teritoriul pakistanez. Lovitura aeriana a indienilor survine in urma unui atac sinucigas asupra unei baze militare indiene din februarie 2019, atac care s-a soldat cu cel putin 46 de morti.

Atunci atacul a fost dat de aparate Mirage 2000, iar in spatele lor – la acoperire – au fost Suhoi Su 30 MKI, doar ca in timpul operatiunilor militare fortele aeriene pakistaneze s-au dovedit superioare din mai multe puncte de vedere, lucru care a facut ca India sa fie obligata sa ramana intr-o postura strict defensiva, mentinandu-si Suhoiurile deasupra propriului teritoriu la adapostul apararii anti-aeriene, in timp ce F 16 pakistaneze au zburdat libere si au dominat infruntarea reusind sa doboare si un MiG 21 Bison indian.

Pe langa neajunsurile deja cunoscute pe care Su 30MKI le are cu legatura de date intre radarul avionului si rachetele sale cu raza lunga, probleme care au impiedicat aparatele indiene sa localizeze si sa intercepteze F 16 pakistaneze, aflam acum ca si comunicatiile de partea indiana a conflictului au fost un adevarat dezastru.

Pakistanezii au fost mult mai bine pregatiti si dotati pe zona razboiului electronic reusind sa bruieze masiv comunicatiile intre avioanele indiene aflate in aer, intre avioane si bazele de la sol. Nu se cunoaste in ce grad au fost afectate radarele cu baza la sol indiene, cert este ca avioanele de lupta aflate in zbor apartinand IAF au fost practic oarbe si surde avand enorme probleme de a trimite si primi informatii. Au fost mari probleme inclusiv pe zona avioanelor AWACS indiene care nu au putut transmite date catre propriile aparate de lupta. In realitate amploarea dezatrului a fost una cataclismica, atat aviatia indiana cat si apararea AA cu baza la sol fiind cu totul rupte unele de altele, iar daca pakistanezii ar fi dorit sa penetreze spatiul aerian indian mai profund ar fi putut s-o faca fara nici o problema.

Din acest punct de vedere, Pakistanul a castigat intr-o maniera neta razboiul electronic blocand capacitatea de lupta a fortelor aeriene inamice. Ca sa intelegem mai clar despre ce este vorba, fortelor aeriene indiene le lipsea un sistem de comunicatii de tip LINK 16, adica comunicatii criptate de mare viteza, pe ambele sensuri, rezistente la bruiaj. Si lipsa acestui sistem a creat un grav handicap unitatilor aflate in lupta.

Cea mai mare problema a fost intampinata in cazul comunicatilor intre statiile de radiolocatie de la sol si avioanele aflate in aer.

Aparatele Suhoi Su 30MKI nu puteau comunica cu avioanele Mirage, in timp ce MiG-ul 21 Bison doborat nu a putut comunica cu controlorii de la sol.

Comandatul IAF, Air Chief Marshal R K S Bhadauria, a admis intr-un interviu pentru o revista indiana ca: “If you do not win the war in the electromagnetic spectrum, you do not win the war at all.”

Dupa terminarea ostilitatilor, oficialii indieni si-au dat seama de enormitatea dezastrului la care au fost martori si s-au luat (cel putin asa se sustine) foarte repede masuri de remediere. Astfel s-au achizitionat sisteme de comunicatii in regim de maxima urgenta de la compania israeliana Rafael, care sa asigure transferul de date intre toate platformele de lupta aeriene: elicoptere, avioane de lupta, avioane de tip AWACS sau avioane de transport.

S-a achizitionat BNET Software Defined Radios (SDR) pentru a fi montat pe aparatele Mirage 2000, MiG 29 si Suhoi 30 MKI, cele 36 de avioane Rafale urmeaza sa fie primele avioane carora li se vor monta aceste sisteme.

S-a format un joint venture – Astra Rafael Comsys Pvt Ltd (ARC) – intre compania Rafael si cea indiana Astra Microwave Products Ltd. Noua companie va fi responsabila de productia, integrarea, adaptarea si intretinerea sistemului BNET-AR SDR.

Acest sistem de comunicatii este unul integrat atat pe verticala (sol-aer) cat si pe orizontala (aer-aer), permitand comunicatiile intre toate entitatile implicate si este, conform IAF, foarte rezistent la bruiaj, folosind frecvente diferite.

Insa problema lipsei unui sistem de comunicatii modern era una foarte cunoscuta in cadrul IAF si s-a incercat remedierea ei de foarte mult timp fara nici un succes, dar odata cu problemele aparute in urma atacului asupra bazei Jaish-e-Mohammed, lucrurile au fost accelerate.

De asemenea flota IAF beneficiaza, incepand din 2023, si de un sistem de data-link indigen – “Vayulink” – care utilizeaza sistemul indian de pozitionare prin satelit:  Indian Regional Navigation Satellite System (IRNSS) – NAVIC. Acest sistem ajuta navigatia in conditii meteo grele si comunicarea cu statiile de la sol atunci cand semnalul este slab, avand in acelasi timp un rol foarte important in identificarea aeronavelor si evitarea atacarii propriilor avioane.

In urma cu cinci ani, indienii si-au doborat singuri un elicopter Mi-17 in regiunea Budgam la scurt timp dupa ce aeronava decolase. Elicopterul a fost doborat de un sistem AA Spyder.

Trecem de cealalta parte a frontului si constatam ca pakistanezii se descurca mult mai bine decat indienii, desi au la dispozitie fonduri mult mai mici. In fapt, Pakistanul si-a pus la punct propriul sistem de data-link – LINK 17, iar lucrurile s-au dovedit de buna calitate. Fortele aeriene pakistaneze au dezvoltat acest sistem mai ales pentru aparatele lor JF 17 (evident ca americanii nu le-au dat LINK 16), iar acestea din urma pot comunica atat cu alte avioane aflate in aer cat, mai ales, cu aparatele AEW&C, lucru care evident ca face diferenta intr-o confruntare reala.

Este cu adevarat socant ca pana in 2019 IAF a stat relaxata cunoscand situatia reala, stiind ca avioanele sale nu pot comunica eficient cu statiile de la sol si cu avioanele AWACS aflate in aer, se cunostea ca pakistanezii au sisteme de bruiaj performante. A fost nevoie de o lupta reala, de un avion doborat de pakistanezi si un elicopter doborat accidental pentru ca situatia sa se schimbe.

Nu stim cum stau astazi fortele aeriene indiene cu implementarea sistemului SDR, putem doar presupune ca lucrurile se misca cu o viteza relevanta. Este evident ca indienii au nevoie de un sistem C4ISR decent, iar pana in 2019 nu l-au avut la dispozitie, iar pakistanezii ar fi putut face ravagii daca ar fi dorit.

GeorgeGMT