Episodul 0 – Prolog
Episodul I – Bombardiere strategice japoneze
Un lucru mai putin cunoscut despre inginerii in aeronautica ai Japoniei in WW II, este faptul ca acestia au incercat realizarea unui bombardier strategic. Idee aparuta insa prea tarziu, in 1943 si, foarte probabil, daca ar fi fost dusa la capat, in 1944-1945, era oricum inutila –Armata Imperiala si Marina pierdusera initiativa in Pacific, spatiul aerian si oceanul fiind la “bunul plac” al americanilor, care se apropiau implacabil de arhipelag. Ne-am putea intreba atunci DE CE si mai ales, PENTRU CE? In primul rand acesta n-a fost un proiect dezvoltat la cererea AIJ, ci mai degraba un proiect de firma, initiat de catre Nakajima, numit G 10N1 Fugaku (Muntele Fuji), prin care se intentiona dotarea Fortelor Aeriene si Marinei cu un bombardier de raza lunga capabil sa atinga Coasta de Vest a SUA. Foarte probabil aici a fost vorba mai mult de orgoliu decat de necesitate, strategii Marinei dorind sa dea o riposta usturatoare yankeilor, manifestat dupa celebrul bombardament asupra capitalei Tokio din data de 18 aprilie 1942, de catre o escadrila comandata de catre locotenent-colonelul James Dolittle –escadrila formata din 16 bombardiere bimotoare B-25, decoland de pe portavionul USS Hornet. Dar, cum intre dorinta si putinta este cale lunga…Pentru “japi”, chiar a ramas o cale lunga pana la final!
B-25 decoland spre Japonia in 1942. Dolittle raid.
Cu toate acestea, acest proiectul nu s-a nascut peste noapte, firma Nakajima dezvoltand si alte proiecte de bombardiere grele, chiar din anul 1939, precum: G5N Shinzan si G8Renzan. Din pacate pentru Armata Imperiala, prea putine, ca si inexistente si fara a se ridica la standardele omoloagelor americane (B-24 Liberator, B-17 Flying Fortress, B-29 Superfortress si altele).
Nakajima G5N
Nakajima G5N Shinzan, a inceput sa fie dezvoltat de catre firma Nakajima Hikoki K.K. in anul 1939, primul prototip fiind gata anul urmator, iesind la zbor abia pe data de 8 aprilie 1941. A fost de fapt o incercare de clonare a celebrului avion de transport american, DC-4E, realizat de catre firma Douglas si transformarea acestuia in bombardier cu raza lunga de actiune. In vederea realizarii clonei, Marina Japoneza a cumparat clandestin un exemplar civil achizitionat anterior de catre Nippon Koku KK (stramosul JAL –Japan Air Lines), dupa ce a fost refuzata cu o comanda in versiune militara (informatie probabila, dar au apelat la firma Nippon Koku KK care, de fapt, l-a achizitionat pentru Marina Imperiala, cu fonduri provenind de la aceasta din urma. Avionul a fost predat de catre Marina firmei Nakajima care s-a apucat sa-l sublereasca).
DC-4E
Indiferent cum a fost, G5N nu era deloc reusit, doar 6 exemplare fiind realizate, in doua variante: G5N1 -2 exemplare si G5N2 -4 exemplare. N-a fost reusit deoarece firma n-avea experienta in realizarea de avioane cvadrimotoare, iar transformarea unui avion de pasageri intr-un bombardier-torpilor era dificil de realizat chiar si pentru o industrie matura cum era cea americana, insa, pentru cea japoneza era cu siguranta un obiectiv de neatins.
Concret, Marina Imperiala isi dorea un bombardier cu raza lunga de atac, capabil de a transporta bombe si torpile pe o distanta minima de 3500 km. Exista controverse cu privire la adevaratele motive ce au stat la baza dorintei comandantilor Marinei Imperiale, dar, cu certitudine, au legatura cu dorinta extinderii sferei de influenta a Imperiului si acapararii de resurse vitale. In mod cert insa, Marina Imperiala se pregatea inca din vara lui 1939, adunand informatii prin spionaj (reteaua de spionaj a Kempeitai/Kenpeitai/Politia Militara –echivalentul japonez al Gestapo german, ce indeplinea si rolul de serviciu secret, era foarte activ in Pacific, cu deosebire in jurul bazei navale americane de la Pearl Harbour), si de aici necesitatea unui asemenea bombardier.
Cu toate dificultatile au staruit, proiectul fiind cunoscut in evidentele Marinei Imperiale sub numele de: “Experimental 13-Shi Bomber”. Aliatii, inclusiv SUA, pentru a usura recunoasterea tipurilor japoneze de avioane, l-au botezat ca pe toate celelalte cu nume de fata -“Liz” (cel mai probabil le-au botezat cu nume feminin din batjocura, fiindca drag de ele nu cred ca aveau!), avand urmatoarele performante:
G5N1 –greutate: 20,10 tone, fara incarcatura si combustibil/28,15 tone, cu incarcatura/32 tone, cu incarcatura maxima, inclusiv combustibil; echipaj 7 oameni; motor: 4 Nakajima NK7A “Mamoru-11”, 14 cilindri, racit cu aer, capabile sa dezvolte fiecare: 1870 CP la decolare/1750 CP la 1400 m inaltime/1600 CP la 4900 m inaltime, ce antrenau cate o elice cu pas constant avand 4 pale; anvergura 42,12 m; lungime 31,02 m; suprafata portanta 201,8 m patrati; viteza maxima 420 km/h; viteza de croaziera 370 km/h; altitudina maxima operationala 7450 m; autonomie la viteza de croaziera 4260 km; armament: 2 tunuri calibrul 20 mm, Type 99 (au aparut la inceputul anilor *40, regasindu-se si pe celebrul Zero, dar pe Nakajima G5N1 au fost montate astfel: in partea dorsala, montata in turela din coada, actionata electric si in turela superioara. Arma avea urmatoarele caracteristici: calibrul 20 mm; lungime 1,3 m; greutate 23 kg; rata de foc 520 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 600 m/s)/ 4 mitraliere calibrul 7,7 mm, Type 97 (a fost o dezvoltare a celei Type 91. Interesant este faptul ca aceasta mitraliera era influentata de cea cehoslovaca ZB, din care armata japoneza a capturat un numar mare de unitati intre anii 1935-1936, in China si, foarte probabil, de cea britanica, Lewis. Nu de putine ori japonezii au incercat sa creeze propriile variante luand ceea ce li se parea bun in tehnica copiata, facand schimbari minore sau majore. Aceasta tragea cu cartus Arisaka de 174 grame, cu o energie de 3,007 J, dar si cu cartuse incendiare, explozive si trasoare -erau mai grele, avand peste 200 grame si o energie de 3,500 J. Arma avea incarcator modern de 20 de cartuse, usor de schimbat, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 7,7 mm; lungime 1145 mm, teava masurand 700 mm; caneluri 4; greutate 12,4 kg; raza maxima de actiune 3420 m, eficacitate aproximativ 600 m; rata de foc 500 proiectile/minut; realizata in peste 18000 de exemplare intre anii 1937-1945, a fost si-n dotarea trupelor terestre si Marinei), dispuse astfel: una in panoul vitrat din botul aeronavei, doua in partile laterale ale fuzelajului si una in partea inferioara a acestuia/ o cantitate de bombe explozive si incendiare ce depindea de tipul si greutatea bombelor, precum si de cantitatea de combustibil din rezervoare, dar incarcatura normala era stabilita la 2 tone, iar cea maxima nu trebuia sa depaseasca 4 tone (iata exemple de incarcaturi de bombe si torpile ce puteau fi acrosate: 2 torpile de 1500 kg fiecare; 2 bombe de 1500 kg fiecare; 4 bombe de cate 800 kg fiecare; 12 bombe de 250 kg fiecare; 24 bombe de cate 60 kg fiecare; 4000 kg de marfa).
G5N2, avea caracteristici asemanatoare cu prima varianta, dar dispunea, in mod ironic as putea spune, de motoare mai slabe ca putere dar mai fiabile in exploatare, ce se simteau mai bine la altitudini mari, de 1530 CP fiecare, Mitsubishi Kasei MK-4B, 14 cilindri, racit cu aer. Cele 4 motoare Mitsubishi erau capabile sa dezvolte fiecare: 1530 CP la decolare/1480 CP la 2200 m inaltime/1380 CP la 4100 m inaltime, si antrenau cate o elice cu pas constant avand 4 pale. Dealtfel, ambele variante erau submotorizate (motoarele japoneze sufereau la capitolul putere si fiabilitate. Avioanele de vanatoare precum Zero, erau intr-adevar rapide, dar slab protejate cu blindaj, Pilotul nu dispunea de scaun si cupola blindata, motoarele n-aveau carcasa blindata iar rezervoarele de combustibil nu aveau autoetansare. Aceeasi problema se intalnea si la bombardiere, au sacrificat protectia pentru viteza, si-aveau sa plateasca scump pentru asta. Au facut asta in mod cert si datorita motoarelor slabe, abia spre sfarsit scotand si ei motoare mai fiabile si puternice ce permiteau blindarea avioanelor. Era insa prea tarziu si inutil…), ceea ce a dus la anularea productiei in mai 1943.
Doar doua au ramas in varianta bombardier fiind utilizate de catre Marina Imperiala, fara a exista date certe cu privire la cariera lor operationala. Celelalte 4 aeronave au fost transformate in avioane de transport, in inventar aparand sub numele de G5N2-L Shinzan-Kai, si acestea folosite de catre Marina, posibil si pentru transporturi VIP (apar in inventarul Kokutai 1021 de la Baza Aeriana Katori, in Japonia).
G8N Renzan (Lant Muntos), a fost un bombardier greu ce a zburat pentru prima data in octombrie 1944. Acesta a fost realizat de catre firma Nakajima cel mai probabil dupa celebrul bombardier american, B-17 Flying Fortress –avioane adunate de prin junglele Pacificului si arhipelagul nipon, surubarite, sublerite si studiate intensiv. El a venit in urma insistentelor Marinei Imperiale de a avea totusi un bombardier greu cu patru motoare, ce-ar fi trebuit sa poata atinge tinte din adancimea teritoriului inamic. Care teritoriu inamic, ne intrebam noi!? Insulele si atolurile Pacificului cucerite de la ei? N-aveau oricum nicio valoare strategica pentru japonezi, ei pierzand resurse valoroase in apararea acestor insule si insulite –resurse pe care le-ar fi utilizat mai bine in apararea tarii. Asa n-au facut decat sa-i intarzie, este adevarat, cu pierderi ridicate, pe infanteristii marini, marinarii si aviatorii SUA.
G8N Renzan
Spre deosebire de G5N ce s-a dovedit a fi un esec, noul bombardier chiar era relativ reusit, fiind produs intre octombrie 1944-septembrie 1945 in doar 4 exemplare, desi cerinta initiala a Marinei a fost de 64 de unitati. Dar de unde nu-i, nici D-zeu nu da! De unde fabrici care sa nu fi fost bombardate, unele rase de pe fata pamantului, de catre US Air Force si US Navy? De unde resurse materiale si aluminiu, dupa ce populatia civila si-a donat toate oalele si tingirile din acest material? De unde forta de munca calificata? Si, nu in ultimul rand, de unde piloti bine antrenati in conditiile in care inca mai existau avioane, dar nu erau piloti? Veteranii din China si de la Pearl Harbour erau, in marea lor majoritate, hrana pestilor, iar noii recruti insuficient instruiti –multi nu stiau decat sa decoleze si sa aterizeze, nici vorba de lupta aeriana manevriera sau misiuni de bombardament; cei kamikadze stiau chiar mai putin decat astia, ei stiau doar sa decoleze, fiindca de aterizat o faceau doar in cap sau in bot, dupa cum vedeti fiecare picajul unuia de-asta, dar cu siguranta in caz de reusita sau esec, ajungeau ingerasi descompusi in atomi, datorita bombei pe care o zburau. Misiunile de genul “Vant Divin” au fost inutile, iar pierderile provocate americanilor derizorii pentru a putea schimba soarta Imperiului Soarelui Rasare.
Nakajima G8N in constructie
Nakajima G8N, a debutat ca proiect pe data de 1 februarie 1943, si trebuia, conform specificatiilor Marinei (numite 18-Shi), sa depaseasca viteza de 500-530 km/h, sa transporte 8 tone de bombe la o distanta de peste 7000 km si sa urce la 26000 m in doar 10 minute. Frumos, dar productia planificata nu putea fi nicidecum atinsa, dezvoltarea decurgand greu, inclusiv cea a motoarelor, iar cum razboiul se apropia de Japonia prioritare au devenit avioanele de vanatoare, nicidecum bombardierele. Bombardierul s-a nascut prea tarziu cand nu mai era nevoie de el, americanii suflandu-le in ceafa!
Au realizat 4 prototipuri, dintre care nr.3 a fost distrus intr-un bombardament aerian al fabricii Nakajima, celelalte fiind capturate de catre americani, unul fiind dus in State si evaluat, constatandu-se ca avea performante bune, putand produce pagube serioase. In buna traditie americana, a fost botezat “Rita”.
G8N alias „Rita”
G8N Renzan, avea urmatoarele caracteristici: lungime 22,94 m; latime 32,54 m; inaltime 7,20 m; viteza maxima 576 km/h; autonomie 7250 km; rata de urcare 457 m/minut; plafon maxim de serviciu 10200 m; echipaj 10 oameni; greutate: gol 17,40 tone/incarcat 26,80 tone/incarcatura maxima, inclusiv combustibil, aproximativ 30 tone; motor: 4 Nakajima NK9K-L Homare 24, 18 cilindri, racite cu aer, ce puteau genera 2000 CP fiecare, avand turbopropulsor Hitachi si ventilatoare de racire (la sfarsitul razboiului japonezii aveau in dezvoltare un motor cu putere marita la 2200 CP, Mitsubishi MK9A, pe care intentionau sa-l puna pe o noua varianta de “Rita”, numita G8N3 Renzan-Kai, destinat transportului, niciodata finalizat); armament: 6 tunuri calibrul 20 mm, Type 99 -2 in turela dorsala, actionata electric/2 in turela ventrala,actionata electric/2 in turela din coada; 4 mitraliere calibrul 13 mm, Type 2 (copie japoneza a celei germane MG-131: lungime 1,17 m; greutate 17 kg; viteza initiala a proiectilului 750 m/s; rata de foc 900 proiectile/minut; raza maxima de actiune 900 m; greutate proiectil 38,5 grame): 2 in turela vitrata din botul avionului/cate una in partile laterale ale fuzelajului/ o incarcatura maxima de 8-9 tone de bombe (si-asta teoretica). Avea tren de aterizare triciclu.
Type 99, calibrul 20mm
De departe, cel mai impresionant proiect de bombardier cu raza lunga de actiune, dezvoltat doar pe hartie de catre firma Nakajima, a fost cel cu sase motoare, G10N Fugaku.
G10N Fugaku (Muntele Fuji),a aparut ca intentie de dezvoltare din partea Nakajima, in anul 1943. Proiectul a carui utilitate este greu de descifrat, in conditiile in care situatia Japoniei nu era tocmai roza, a purtat numele de casa “Z-bombardier”. Desi a impresionat staff-ul Marinei, care, in prima faza a acordat fonduri si sprijin tehnic (asa cum am mentionat in debutul articolului), uitand ulterior de el, ba chiar ignorandu-l cu totul, din 1944, odata ce Iwo Jima a fost cucerita de catre americanosi, punandu-se de-acum problema realizarii cu prioritate, a avioanelor de vanatoare. Din lipsa de sprijin tehnic, material si financiar, firma Nakajima n-a realizat nici macar un prototip pana la sfarsitul razboiului, doar schite si planuri.
Urma insa sa aiba urmatoarele caracteristici: greutate: 42 tone, fara incarcatura si combustibil/122 tone, cu incarcatura maxima, inclusiv combustibil; echipaj 6-10 oameni; motor: 6 Mitsubishi Ha-44, 36 cilindri, racit cu aer, capabile sa dezvolte fiecare 5000 CP, ce antrenau cate o elice cu pas constant avand 4 pale (motorul n-a fost niciodata gata, drept urmare ar fi beneficiat de o varianta anterioara a acestui motor, numita Ha-50); anvergura 63 m; lungime 46 m; suprafata portanta 330 m patrati; viteza maxima 780 km/h la 10000 m altitudine; altitudinea maxima operationala 15000 m; autonomie 19400 km; armament: 4 tunuri calibrul 20 mm, Type 99/4 mitraliere calibrul 7,7 mm, Type 92/20 de tone de bombe, desi pentru a atinge raza maxima de actiune se calculase ca n-ar fi putut lua mai mult de 5000 de tone.
G10N Fugaku
Desi n-a construit nici macar un prototip, firma intentiona sa realizeze trei variante ale acestui monstru aerian: bombardier greu, transport (ar fi carat cam 300 de militari) si o varianta destinata atacului tintelor terestre ce urma a fi echipata cu tunuri si mitraliere. Productia s-ar fi desfasurat la fabrica Mitaka de langa Tokio, dar totul a fost anulat in iunie 1944.
Teoretic, acest super-bombardier ar fi fost capabil sa atinga Coasta de Vest a SUA, dar, cum n-a fost realizat, expertii americani sunt sceptici. Oricum, niste proiecte frumoase dar prea ambitioase pentru Japonia de-atunci.
WW
Episodul II – „Baroasele” lui Stalin
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.
www.world-war-2-planes.com/Nakajima-G…
www.anigrand.com/AA4010_G10N1.htm –
www.aviastar.org › … › Japan › Nakajima –
www.aviationtrivia.info/…/Nakajima–G10N….
www.wwiivehicles.com/…/nakajima–g5n–shi…
www.historyofwar.org/…/weapons_nakajim…
Bombardierele strategice japoneze, si daca ar fi fost construite „din timp”, sa zicem din 1939, nu ar fi putut face mare lucru pentru ca:
– japonezii nu aveau avanposturi suficient de inaintate ca sa poata bombarda SUA
– americanii nu aveau industria concentrata pe o suprafata mica, precum Japonia, astfel incat sa poata fi afectata semnificativ de bombardamente
Insa un avion care ar fi putut schimba soarta razboiului, daca ar fi aparut mai devreme, era acesta: http://en.wikipedia.org/wiki/Kyushu_J7W
Adevarul este ca pt tipul de razboi gandit de japonezi si cuplat cu resursele industriale disponibile, la inceputul marsului prin Pacfic si Indochina, Japonia nu a avut neaparat nevoie de bombardiere cu raza lunga.
Japonezii n-au avut baze aeriene avansate la sfarsitul anilor *30, dar ar fi putut avea pana-n 1942 cand inca erau pe cai mari -deci, din punctul meu de vedere, un bombardier strategic nu le-ar fi prisosit. Din 1942, dupa raidul Doolitle, in randul conducerii Armatei Imperiale staruia o puternica dorinta de a-si lua revansa, insa pierdusera momentul cheie -in Pacific incepusera sa si-o ia, iar industria aeronautica n-avea experienta si resursele necesare realizarii pe rapid inainte a unui bombardier cu raza lunga de actiune. Un exemplu elocvent este celebrul vanator Zero, foarte bun si rapid la inceputul razboiului din Pacific, din 1942-1943 insa, putea fi considerat slabut. Cand au realizat ca trebuie sa-l modernizeze si sa-l blindeze, n-aveau motoare pe masura, cand le-au facut cat de cat si pe astea, nu mai aveau facilitati de productie si materii prime. Si cand totusi cu eforturi deosebite au inceput sa scoata variante imbunatatite, n-avea cine sa le mai zboare. Din punctul meu de vedere, japonezii au pierdut trenul inca din 1941, bazandu-se prea mult pe militarismul medieval si aproape deloc pe cercetare si crearea de arme performante -cand au realizat asta era deja mult prea tarziu, drept urmare, o gramada de proiecte au ramas doar pe hartie, ori nici macar atat.
Daca ma gandesc bine ar fi putut folosi bombardierele strategice impotriva Chinei, dar mentalitatea medievala i-a orbit. Pana la urma, tehnic vorbind, au fost cei mai slabi dintre participanti importanti la razboi. O armata de tarani, cu un puternic iz medieval.
Dar nu trebuie uitat ca si in epoca medievala, militaria la japonezi era destul de slaba, in raport cu ce era in Europa. In principiu o armata medievala europeana ii cam facea orez cu piept de pui, daca punea mana pe ei. De fapt cred ca si romanii maturau cu ei pe jos, desi ii desparteau aproape 1000 de ani.
Izolationismul si-a spus cuvantul in evolutia armelor si tacticilor japoneze… oricum eu in locul americanilor ii hacuiam rau de tot, mai ales pe ofiteri..Ei bine pe aia ii puneam la munca silnica pe viata. Americanii au fost prea baieti buni.
Trebuiau sa se poarte cu ei, cum s-au purtat rusii cu polonezii in „39! Macar americanii aveau motive serioase si dreptatea de partea lor.
Iar daca stau si ma gandesc si mai bine, poate ca americanii trebuiau sa fie trupe de ocupatie in Europa de Est si sovieticii sa ocupe Japonia, sa guste asa-zisi samurai, in fapt o gasca de complexati si dezaxati mintal, dulcele percepte ale marxism-leninsimului si egalitatea intre oamnei, soviet style. Atunci dupa ce Imparatul ar fi …ma rog gaseau sovietici ce sa faca cu el, abia atunci ar fi fost in sfarsit liberi!!!
🙂 Liberi sa taie lemne si sa extraga uraniu prin intreaga Siberie…
Daca s-ar fi intamplat ceea ce va-ti fi dorit Dvs.,recte URSS in Japonia si USA in SE Europei s-ar fi intamplat cu siguranta cateva lucruri…Japonia ar fi ajuns un fel de Mongolie subdezvoltata sub patronaj rusesc iar…Romania spre exemplu,nu ar fi ajuns niciodata a treia economie mondiala.Deasemenea ma indoiesc ca minunatii SE europeni ar fi fost creatorii lui Sony,Toyota,Honda etc.Nu era neaparata nevoie sa intram noi sub protectoarea aripa a URSS dar cu siguranta,pentru ceea ce a adus Japonia ca aport la dezvoltarea acestei lumi dupa WW2 este mai bine ca nu s-a intamplat sa simta „iubirea” sovietica.
Dar ar fi meritat…
Probabil…Insa istoria a facut propria alegere independent de vointa noastra.Si in cazul japonezilor a facut alegerea corecta.
george cel mai slab dintre cei din axa au fost italienii acestia au reusti sa cucereasca pe cont propriu doar albania cand au intrat in grecia au fost batuti si au fost nevoiti sa ceara ajutor la fratele cel mare numit germania , japonezii nu uita au cucerit in doar 6 luni jumatate din pacific si asia de sud -est pana la granitele indiei , nu uita ca aliatilor le-a trebuit 3 ani sa recucereasca ce au pierdut in cele 6 luni de la inceputul razboiului , in epoca medievala armata japoneza era net superioara ca si echipament si armament celor din europa ( stapane-au explozibilele , armura japoneza e mai eficienta la protectie mai usoara si permite o mobilitate mult mai mare decat armura din fier de tip european ) , doar un lucru e de amintit in evul mediu mongolii care au facut ravagii in europa in japonia nu au reusit mare lucru ( au ocupat doar o plaja si aceea doar pentru cateva ore ,samuraii japonezi i-au aruncat in mare si apoi un taifun le-a pus definitiv capat campaniei militare ).
🙂 Pai am spus „participantii importanti” italienii nefind saraci de loc importanti dmpdv.
George partial gresesti cu japonezii. Daca ai dreptate oarecum in ce priveste faptul ca in WW2 au fost tributari unei mentalitati medievale in abordarea luptei mai mult la nivel personal as zice eu in perioada medievala avem alta mancare de peste. In primul rand armatele lor medievale nu erau armate compuse din tarani, aia n-aveau voie sa poarte arme, ci erau armate care depaseau numeric ce puteau strange „marile puteri” europene formate din soldati profesionisti, samuraii. Prin comparatie armatele europene vestice erau formate (in perioada timpurie) de exemplu din cateva sute de cavaleri si restul erau tarani ridicati la oaste . Asta simplist vorbind pentru ca dotarea, componenta si evolutia armatelor medievale a evoluat, s-a modificat in functie de perioada si cred ca abia armatele profesioniste europene ce apar incepand cu Franta secolelor XV-XVI puteau sta cu succes in fata unei armate japoneze medievale. Desigur si la japonezi intr-o prima faza asa-numitii ashigaru reprezentau baza ostilor japoneze numai ca numarul samurailor era mult mai mare comparativ cu cel al cavalerilor vestici ei fiind si specialisti in lupta cu arcul lancea etc.Deci comparativ cu verii lor europeni aveau specializari mult mai diverse. Acei ashigaru de care am pomenit mai sus au devenit spre secolul XVI soldati profesionisti motiv pentru care unii autori ii confunda cu samuraii ( aveau totusi un statut social inferior) ei folosind in special sulite, lanci si arme de foc pe masura ce au aparut.
Multi spun ca in episodul invaziei mongole cand vantul divin a salvat Japonia samuraii au avut noroc cu furtuna. Si da si nu. In primul rand furtuna a scufundat flota impiedicand restul armatei mongole sa debarce. Corpul de armata debarcat a fost nimicit in lupta de samurai gratie faptului ca mongolii n-au apucat sa-si desfasoare cavaleria iar in lupta de aproape pregatirea superioara a samurailor in lupta cu sabia a inclinat balanta in favoarea lor .Nu cred ca o armata europeana ca cea din razboiul de 100 de ani de exemplu ar fi avut oarece superioritate in lupta cu o armata japoneza. Nu uita ca acele armate europene aveau mari dificultati in a infrunta armate de tip oriental bazate mai mult pe mobilitate si mai putin pe tactici de soc.
sincer sa fiu, mi s-a acrit de cat am auzit de superioritatea asiatica din evul mediu.
Una peste alta, europenii au avut o dezvoltare a tehnicii si strategiei de lupta de cateva ori mai rapida decat tot ce misca pe planeta asta.
Toata lumea zice de putinii cavaleri europeni dar uita sa spuna care este motivul pentru numarul mic si anume luptele permanente din Europa.
Prima cruciada pornita anume ca sa reduca numarul cavalerilor din Europa si sa reduca razboaiele dintre regatele europene.
Se uita cu desavarsire ca natii intregi s-au dezvoltat pe educatia si disciplina mercenarilor sau/si manufacturierea de arme (Elvetia, Germania, Suedia, Nordul Italiei (Florenta, Milano, Venetia)).
De acord ca nu erau prea multi cavaleri, dar erau al naibii de multi mercenari!
Se ignora cu desavarsire dezvoltarea super rapida a armelor de asediu.
Ce s-a intamplat la primele contacte dintre europeni si japonezi?
Japonezii si-au bagat ceva in el de Cod Bushido si au luat la copiat muschetele de la europeni.
Ce au preluat europenii de la japonezi? Stampele japoneze si stilul de pictura de stampa.
Este ca si cum ai face o comparatie intre romanii din perioada razboaielor punice cu soldatii romani ai lui Marius. „Doar” vreo 300 de ani de dezvoltare a armurilor, armelor si tacticii de lupta.
Da, japonezii au fost foarte avansati in lupta corp la corp doar ca daca ar fi fost sa se confrunte cu o putere europeana a momentului ar fi fost cel putin interesant de vazut in conditiile in care europenii puneau deja in campul de lupta artilerie de tz tipuri si celebrii muschetari erau in primul rand tragatori cu muscheta si pe urma luptatori cu spada.
Singurul moment similar din Europa cu Japonia sec XV, a fost in secolele XI-XIII.
O comparatie reala ar fi fost cu China momentului care tocmai intrase in izolare din cauza faptului ca descoperise ca era tara cea mai avansata dpdv tehnologic din lume si avea in lupta tunuri, sageti racheta, etc.
Ce stiu europenii de azi despre artele martiale europene? Aproape nimic?
A inceput sa apara de cativa ani un reviriment al artelor martiale europene.
si incepem sa ne socam de varietatea armelor si de evolutia rapida a armelor albe.
Vi se pare ca o katana sau tachi este interesanta? Asta este si mai interesant!
http://youtu.be/nXbLyVpWsVM?t=2m40s
Japonezii n-au avut baze aeriene avansate la sfarsitul anilor *30
au avut : marianele erau la ei , marschall erau la ei , taiwanul la ei , o parte mare din china la ei , cele 2 corei la ei ,arhipelagul gilbert la ei , jumatate din sahalin la ei , kurile la ei toate astea pe langa o fortificare redutabila toate erau pline de baze aeriene , celebrul vanator zero nu a fost niciodata slabut a fost un combatant redutabil in pacific cu toate ca la sfarsitul razboiului a fost pilotat de incepatori ,ceea ce nu au avut japonezii la inceputul razboiului a fost radarul insa au facut rost de el in 1942 dupa ce au reusit isprava sa scoata de pe fundul marii radarele de pe price of wales si de pe duke of york scufundate in largul malaeziei in decembrie 1941 si au copiat si multiplicat sistemele de radar luand tehnlogia de pe radarele acestor nave .
Repulse nu Ducele de York. Prince of Walles a fost scufundat impreuna cu Repulse.
asa e repulse si price of wales mi-am dat seama ieri de greseala dar nu mi-a mai mers netul ca sa postez corectia .
Zero a fost bun pana au scos americanii avioane mai rapide, mai bine inarmate si blindate in punctele cheie. Nici macar la inceputul lui 1944, celebrul Zero n-avea macar scaunul pilotului blindat, iar americanii erau surprinsi de faptul ca-l puteau da jos relativ usor, fiindca lua foc imediat datorita rezervoarelor fara autoetansare. Lipsa pilotilor cu experienta, este alta mancare de peste. Bazele de care vorbesti aveau rolul de a asigura apararea aeriana a zonelor de responsabilitate, nicidecum de baze aeriene avansate destinate bombardamentului strategic -nici macar n-aveau bombardiere cu raza lunga, pentru o asemenea misiune. Sa-ti dau numai un exemplu -in Manciuria, japonezii aveau baze aeriene, dar acestea erau inutile atunci cand venea vorba de bombardamente in adancimea teritoriului sovietic, iar bombardierele japoneze au iesit la atac abia atunci cand tancurile sovietice inaintasera adanc in zona ocupata din Manchukuo, asta datorita faptului ca atat puteau face. In 1945, Zero era net depasit de avioanele de vanatoare sovietice, desi existau prototipuri ce dispuneau de blindaj si rezervoare cu autoetansare, motoare mai bune, dar acestea au venit mult prea tarziu sau au ramas doar pe hartie. Zero, in mana unor piloti cu experienta, era un adversar redutabil -multi dintre ei si-au dat seama de lipsurile Zero-ului, cu deosebire la protectie, dar putini au cerut sa se faca ceva in acest sens, asta datorita mentalitatii medievale de a nu parea cumva lasi si fricosi…
Bombardierele strategice au fost gandite pentru o anumita doctrina militara…..absolut curios cum nici Japonia si nici Germania nu aveau asa ceva(aici poate fi adaugat si URSS-ul)…..
Atat URSS cat si Germania au avut proiecte de bombardiere strategice. URSS-ul mai ales era poate cel mai avansat stat in acest domeniu. Ca un singur exemplu, Molotov ministrul sovietic de externe a facut doua calatorii in Marea Britanie, dupa deschiderea frontului in Est, pe deasupra Germaniei, fara sa afle nimeni. Ba pot sa spun ca programul bombardierului strategic sovietic era foarte avansat, rusii fiind singuri care gasisera solutia zborului la altitudini de peste 8000 de metri, prin amplasarea unui motor suplimentar, fata de cele patru, cu rol de compresor de aer pt motoare.
Programul a fost sistat in urma unei sedinte din octombrie sau septembrie 1939, nu mai retin exact, cand Stalin a luat hotararea de a ataca Germania, ori bombardierul strategic nu mai folosea foarte mult intr-un razboi ofensiv.
Ambele tari, au gandit razboiul ofensiv prin binomul tanc-avion de atac la sol, rusii completand tabloul cu o artilerie foarte puternica si mobila.
Bombardierul strategic sovietic era gata si se numea TB-7/Pe-8, bombardier care la acea data putea transporta 5000 kg de bombe si avea un plfon de zbor de 9300 metri, cu mult peste orice avion aliat, chia si peste B-17, fiind invulnerabila la acea data.
Sovieticul a fost magnific dar a lipsit cu desavarsire. Oricat de bine ar da informatii de genul „uite ce bombardier bun era Pe-x” pana la urma greul bombardamentelor strategice din WW2 l-au dus seria B americana incepand cu B-17 si terminand cu B-29 precum si cele britanice (Lancaster, Halifax etc.). O fi avut rusul caracteristici superioare lui B-17 dar a stat pe margine pe cand trebuia sa munceasca. Prin urmare experienta bombardamentelor strategice s-a format si a crescut „dincolo”.
P/T-8 era superior B-17, doar ca sovieticii si-au schimbat strategia in „39. URSS-ul nu a avut practic bombardiere strategice.
Stiu ca Wiki e cam inexacta dar Pe-8 a fost folosit in razboi fara sa dea mari satisfactii si a fost produs si dupa 1940.
🙂 Bre nu folosim chiar toti Wiki, unii mai si citim carti, dalea clasice cu foi din hartie alba… A fost folosit rar si putin, fara a crea numarul suficient de mare pentru a putea face diferenta. A fost folosit mai mult tactic, decat strategic.
Bombardamentele nu se faceau de la inaltimii mai mari de 4000, din cate imi amintesc, datorita sistemelor de ochire slabe si ineficiente care nu puteau compensa vantul, viteza, etc. dar plafonul de zbor de 9000 de metri, cu totul inacesibil cavasimajoritati armelor AA ale vremii, era extrem de util pentru a ajunge la tina si a te intoarce fara pierderi prea mari. B-17 cadeau ca musetele in drum spre tinta si la intoarcere. Pierderile in timpul bombardamentului propiu-zis nu erau cine stie ce.
In locul Pe-8 Stalin a ordonat construirea unui avion asemanator ca performante si scop, numit, sau poreclit, daca vrei, „Ivanov”. Sigur stii despre ce vorbesc…
Sau ca sa ma exprim mai clar: URSS-ul a avut bombardiere strategice, nu a avut misiuni de bombardament strategic, demne de acest nume!
Insinuezi ca as folosi doar Wiki? 🙂 Acum am folosit-o pentru ca nu am la indemana carti de care ziceai tu. DE fapt internetul te ajuta daca stii sa cauti. Wiki este ea mai la indemana dar daca cauti gasesti si carti incarcate in format pdf. Dar e adevarat pentru raspunsuri rapide si la moment e mai comoda Wiki chiar daca sansa de greseala este de cam 1 la 3
„Stiu ca Wiki e cam inexacta dar Pe-8 a fost folosit in razboi fara sa dea mari satisfactii si a fost produs si dupa 1940.”
🙂 🙂 Nu fratioare, nu insinuez nimic, eram in defensiva… 🙂 🙂 Am inteles ca tu mi-ai spus mie de Wiki…Sorry, am inteles gresit si imi cer sincer scuze, dar ai perfecta drepatte cu netul: ca sa cauti ceva, trebuie sa sti ce sa cauti! M-ai facut sa rad cu pofta! 🙂 ))))))))))
“Stiu ca Wiki e cam inexacta dar Pe-8 a fost folosit in razboi fara sa dea mari satisfactii si a fost produs si dupa 1940.”
Da imi place sa fac oamenii veseli. Faptul ca productia s-a incheiat de fapt in 1941 nu apare exclusiv pe Wikipedia . Iar sovieticii nu si-au schimbat strategia in 1939 ci in 1941 cand au inceput sa se axeze pe bombardiere medii si de atac din cauza invaziei germane nevoile imediate spunandu-si cuvantul. Pe-8 depasea B-17 doar la incarcatura si raza de actiune pentru ca la plafonul de serviciu B-17 urca la peste 10000 m in timp ce Pe-8 avea peste 9500-9700. Pierderile B-17 nu au fost mari din cauza plafonului sau vitezei ci din cauza folosirii masive a aparatului contra unui Flak excelent de altfel si care apara Vaterlandul nu gari capturate de la inamic. Ineficieta bombardarii Berlinului in 1941 de un avion aproape orb ca Pe-8 a fost un alt motiv pentru care Stalin a cerut sistarea productiei. A reusit si performanta ca din doar 90 de bucati produse , unul sa fie doborat de un avion de vanatoare propriu.
Rata mai mica a pierderilor lui TB-7 nu se datoreaza faptului ca avea el nu stiu ce motor si ca zbura prea sus ci pentru a fost produs intr-un numar prea mic, a fost produs tarziu si nu a dat satisfactii productia lui fiind oprita iar prin ’44 ultimele exemplare au fost transformate in avioane de transport. Ideea folosirii unui bomber strategic pentru bombardamente tactice nu-i chiar rea cata vreme nu devine obsesiva existand si conceptul de artilerie aeriana adica umplerea liniilor inamice cu bombe de 500 kg si peste. Au facut-o si americanii in Vietnam cu B-52.
In completare. Poate ma insel dar bombardamentele nu se faceau de la 9000 m+ . Oricum plafonul de zbor al lui B-17 era cu putin superior.
Ar trebui explicat ”de ce au schimbat strategia” si ce voiau sa faca in noul context in care nu aveau nevoie de bombardier strategic
Germania a avut proiecte de avioane de bombardament cu raza lunga de actiune -3 la numar -pe care insa nu le-a dus pana la capat. Un articol viitor va vorbi despre aceste avioane, dar pot sa va spun ca nu erau deloc de neglijat -unele dintre acestea puteau teoretic sa atinga autonomia de 10000/13000/15000 km, poate si mai mult. Au realizat atat de putine, intre 1943-1945, incat ajung pentru a le numara degetele de la ambele maini.
Asa ca apare intrebarea ….cum naiba au gandit strategii japonezi sa castige razboiul cu SUA?(sau cei germani confruntarea cu URSS)
Din pacate istoria este scrisa de cei care au invins….
@ seba
„cum naiba au gandit strategii japonezi sa castige razboiul cu SUA?(sau cei germani confruntarea cu URSS)”
O personalitate marcanta a Marinei japoneze, amiralul Isoroku Yamamoto si-a exprimat public opozitia vis-a-vis de un razboi impotriva Americii. Din pacate „geniile” decizionale japoneze l-au dezaprobat si ignorat:
http://militaryhistory.about.com/od/naval/p/Yamamoto.htm
De cealalta parte, Germania avea un singur „factor decizional”, Hitler…..
Un episod unic si interesant din istoria confruntarilor japonezo-americane s-a petrecut in Alaska / Insulele Aleutine:
http://en.wikipedia.org/wiki/Aleutian_Islands_Campaign
apropos de Pe-8
http://www.youtube.com/watch?v=N8VqIi4C_qg&list=UUwx7i-2vGn9GsJGtRQDD–g
un avion exceptional pentru sfarsitul anilor 30…..
Totul ține de doctrine militare. În Germania ca și în URSS aviația avea rol de sprijin direct al trupelor combatante, inclusiv aviația de bombardament care avea rol de destabilizare a spatelui frontului inamic prin atacarea nodurilor de comunicații, a rezervelor, etc. Un fel de artilerie grea cu bătaie la mare distanță am putea spune. În plus, zona avută în vedere pentru purtarea războiului pentru cele două puteri era Europa de Vest, unde marile centre urbane și industriale sînt dese și la distanțe relativ mici astfel încît în primii ani de război să nu se justifice existența unei aviații de bombardament strategic.
Pentru germani abia spre sfîrșitul războiului s-a pus problema aviației de bombardament strategic, în urma analizării folosirii acestei arme de către americani și englezi asupra teritoriilor controlate de ei dar și a faptului că sovieticii își mutaseră centrele de producție dincolo de puterea de lovire a bombardierelor aflate în serviciu. Pentru germani era deja prea tîrziu mai ales că și această armă fusese deturnată de la scopul inițial din dorința lui Hitler de a le transforma în arme de răzbunare, de lovire a centrelor urbane a inamicului.
Rușii prevedeau deja că după înfrîngerea Germaniei urma o confruntare cu aliații vestici ale căror doctrine și strategii le erau cunoscute precum și tehnica de luptă astfel încît și-au propus crearea unui bombardier strategic indigen acum cînd situația militară permitea în sfîrșit dezvoltarea de noi arme fără perturbarea efortului de război.La ei s-a pus problema modernizării Pe-8 precum și crearea unor modele complet noi dar pînă la urmă decizia luată a fost de copiere a B-29 din care a ieșit primul bombardier strategic sovietic Tu-4, avion care a slujit ca bază unei largi familii de bombardiere sovietice.
La americani și datorită poziției geografice, era logic să apară de la început conceptul de aviație strategică. La ei era puțin probabil să se poarte lupte pe teritoriul național dar, în schimb, forțele lor militare aveau de purtat războaie la distanțe mari de casă așa că aviația lor trebuia să aibă o rază de acțiune considerabilă, plus că prin bombardament strategic se urmărea destabilizarea economiei inamicului prin distrugerea centrelor de producție indiferent unde s-ar fi aflat acestea.
Japonezii erau tributari unor doctrine militare arhaice. Deși deschiderea spre vest a fost realizată în scurt timp și cu rezultate uimitoare tarele trecutului acționau încă asupra conducătorilor militari. Bushido era încă prezent în modul de gîndire al multor factori de decizie politici și militari niponi. Pe lîngă asta mai trebuie luat în calcul și incapacitatea industriei aeronautice japoneze de creere a unor avioane foarte complexe cum sînt cele multimotoare cu rază lungă de acțiune.