Enciclopedia Armelor: V-2 Sageata din Peenemunde

Episodul XXXI – Ultima parte: Urmari

 

 

Daca germanii n-au reusit sa duca la capat Wasserfall, au facut-o, unii chiar din 1945, americanii, sovieticii, francezii si…egiptenii.

HERMES A-1, a fost „varianta” americana a Wasserfall, a carei dezvoltare a inceput in 1945-1946. Desi americanii au avut rachete V-2 din capturi + savanti germani , printre care si von Braun (alaturi de acesta se mai aflau inca 107 ingineri si cercetatori germani), primul zbor reusit al A-1 a avut loc abia indata de 2 februarie 1951. Ia urmat la scurt timp, HERMES A-3, racheta sol-sol, balistica, a carei program de dezvoltare a debutat la inceputul lui 1948. A fost o dezvoltare a HERMES A-1, racheta avand combustibil lichid si sistem de ghidare inertial, pana in ianuarie 1954 fiind lansate nu mai putin de sapte variante A-3, dintre care doar doua au fost un succes deplin.

HERMES A-3

  R-101, a fost „varianta” sovietica a Wasserfall. Ea a fost asamblata initial din componente originale germane aduse la Kapustin Yar dupa 1945, suficiente pentru a asambla complet 32 de rachete. Aici, sovieticii, cu concursul savantilor germani capturati (cel mai de seama a fost Helmut Groettrup, ce lucra la Nordhausen, caruia i s-au alaturat alti 307 ingineri si cercetatori germani. Groettrup a lucrat din 1946 la Fabrica 88 din Podlipki aflata la 16 km nord-vest de Moscova, precum si la Fabrica 456 din Khimki, aflata 7 km nord-vest de Moscova), au inceput din data de 17 septembrie 1948 primele teste intensive, avand prevazute lansari in doua etape, numite Faza 1 (12 lansari, rachetele fiind gata asamblate pana in luna noiembrie 1948) si Faza 2 (18 lansari, testele incepand din decembrie 1949 si finalizate in ianuarie 1950. Dintre acestea, cel putin 11 au avut componente sovietice realizate dupa cele germane, ce vor fi dezvoltate ulterior pentru celebrele R-11/R-17 SCUD, dar, dupa toate probabilitatile, rachetele aveau numerele, in ordinea lansarii, astfel: 12,13,15,16,14,18,19,17,20,21,22).

Faza 1 se referea la teste statice, acestea desfasurandu-se in perioada 1 ianuarie 1949-1 martie 1949 (primele doua rachete Wasserfall sovietice fiind lansate in data de 6 ianuarie 1949, acestea avand numerele 7 si 8. Numarul 7 si-a pierdut una dintre aripile de ghidare dupa doar o secunda de zbor, iesind de pe traiectorie, prabusindu-se si explodand, iar numarul 8 a avut probleme la sistemul de evacuare al gazelor, si acesta facandu-se praf la lansare). Pana la urma sovieticii au reusit sa-si dezvolte propriile sisteme de control aerodinamic, propriile motoare racheta, propriile sisteme de ghidare, propriile radare, s.a.m.d. –toate acestea ducand in anii ce-au urmat la realizari remarcabile in domeniul rachetelor si cel al cuceririi spatiului. Programul rachetelor R-101 a fost inchis oficial in data 17 august 1951, de-acum sovieticii stiau totul, avand deja in lucru noi proiecte derivate din cel german.

 

 EOLE- 1952

EOLE/Vehicle using Liquid Oxygen and petroleum Ether, este rodul cercetarilor desfasurate de catre nou infiintatul pe data de 17 mai 1946, LRBA/Laboratoire de recherchec balistiques et aerodynamiques/Laboratorul de cercetari balistice si aerodinamice din Vernon, ce tinea de DEFA/Direction des Etudes et de Fabrication d’Armement. Aici, Jean-Jacques Barre a reluat studiul inceput in anii 1927-1931 cu privire la realizarea unor rachete cu combustibil lichid. Pe atunci, Barre era locotenent la Sectia Artilerie a Ministerului de Razboi, colaborand cu un inginer stralucit, pe nume Robert Esnault –Pelterie, ce lucra in baza unui contract ce prevedea realizarea unui proiectil sol-aer destinat distrugerii aeronavelor in zbor. A rezultat, nu cu putin inaintea invaziei germane, un proiectil racheta neghidat ce cantarea 16 kg, avand diametrul de 12 cm, 1,80 m lungime si motor ce realiza 700 daN tractiune (utiliza drept combustibil benzotoluenul si peroxidul de azot). Din decembrie 1940, Sectia a fost reinfiintata clandestin la Lyon, de catre Guvernul de la Vichy, urmarind realizarea unei rachete cu combustibil lichid, de acest raspunzand colonelul Joseph Dubouloz. In iulie 1941, Ministerul de Razboi francez a ordonat dezvoltarea a 22 de rachete cu combustibil lichid numindu-le codificat „gazogeneratoare” –rachete numite EA-1941/EA-41, si trebuiau sa fie capabile sa duca 25 kg de explozibil la distanta de 100 km (modest as zice, pentru ce faceau germanii pe-atunci).

EA-1941

Primele teste statice cu asemenea rachete le-au facut francezii in perioada 1941-1942 in tabara militara de la Larzac (3 teste), dupa care in Fort Vancia, aflat la nord de Lyon (4 teste), ele insa au aratat insuficienta putere a motoarelor, acestea abia putand scoate undeva la 6-8 kN. Testele de zbor ale rachetelor erau prevazute a se desfasura in Algeria, o parte din echipament ajungand la Oran cu putin inainte ca Aliatii sa puna piciorul in Africa de Nord, ceea ce a intrerupt cu totul continuarea testelor.

Francezii aveau sa le reia dupa Eliberare, in poligonul LRN/La Renardiere de langa Toulon. Noua racheta cantarea 100 kg, avea 26 cm in diametru si 3,13 m lungime, fiind lansata de pe o rampa de 16 m lungime. Prima lansare a avut loc in data de 15 martie 1945 avand succes partial. Au mai avut loc lansari dupa cum urmeaza: 16 martie 1945 –soldata cu un esec; 6 iulie 1945 –trei lansari, 2 reusite, rachetele ajungand la 10 km si respectiv 60 km distanta; iulie 1946 -2 lansari esuate. Rachetele utilizau drept combustibil LOX si benzina, viteza de evacuare a gazelor arse ajungand la 2110 m/s si o tractiune la decolare de 10 kN.

In 1946, J.J. Barre avea sa realizeze o noua racheta, numita EA-1946/EOLE, ce viza realizarea unor rachete balistice, ce urmau sa aiba autonomia cuprinsa intre 300-1000 km. EOLE s-a dovedit a fi relativ reusita, o dezvoltare a EA-1941, dar motorul racheta si combustibilul folosit LOX-etil-alcool nu dadea rezultatele scontate. Cu toate acestea, racheta in ultima varianta (primul zbor 22 noiembrie 1952/ultimul zbor 24 noiembrie 1952), ajunsese la urmatoarele performante: lungime 11 m; diametrul rachetei 80 cm; greutate la decolare 3,4 tone; lansarea se facea de pe o rampa de 21 m lungime; greutate ogiva 275 kg; autonomie 800 km; tractiune la decolare 100 kN; 2 exemplare realizate si testate la HMG/Hammaguir (a fost un poligon destinat testarii rachetelor, inclusiv a celor capabile sa poarte ogive nucleare, aflat la 120 km sud-vest de Colomb-Bechar, infiintat in mai 1952. A ramas in uz francez pana in data de 1 iulie 1967, cand a trecut in custodia algerienilor, francezii mutandu-se cu arme si bagaje la Biscarosse –Franta si Kourou –Guyana Franceza. In perioada 1952-1967, francezii au facut de aici cel putin 271 de lansari de rachete, cu sau fara capabilitati nucleare). Exista supozitii ca francezii ar fi testat pe una dintre aceste rachete un motor de Wasserfall, sau, daca nu, ar fi dezvoltat o varianta proprie ce atingea 90 kN –nimic nu-i insa cert.

Daca rachetele dezvoltate de Franta, inainte si pe timpul WW II erau modeste, cert este faptul ca dupa razboi, galicii au lucrat cu sprijinul inginerilor germani, la o dezvoltare a rachetei A-9, ce trebuia sa devina o SUPER V-2, studiul incepand in perioada 1946-1948. A fost intr-un final anulat acest proiect, dovedindu-se mult prea ambitios, dar el a dus la aparitia rachetelor VERONIQUE (1950), DIAMANT (1960) si ARIANE (1979). Ca sa poata lucra si copia tehnologia rachetelor germane, Franta a infiintat rapid, la doar cateva saptamani de la sfarsitul WW II, pe data de 12 iunie 1945, CEPA/Centre for Study of Guided Missiles/Centrul pentru Studiul Rachetelor Ghidate.

VERONIQUE 61

Aici, in cadrul LRBA de la Vernon, intre lunile mai si septembrie 1945, francezii au adus un grup de 29-30 de ingineri germani. Initial, acestia au lucrat cu piese originale germane (in proportie de 75%), dar si subansamble realizate de industria franceza ori de cea germana aflata in zona de ocupatie ce a revenit Frantei. Au fost desfasurate teste cu motoare racheta in apropierea micii localitati Gramat din sudul Frantei, in Muntii Alzou, dar, din noiembrie 1946, si intr-un poligon situat in apropierea Colomb-Bechar (poligonul era activ din data de 24 aprilie 1947), in Algeria. Interesant este faptul ca francezii au solicitat americanilor si sovieticilor sa le cedeze componente germane pentru realizarea a 30 de rachete V-2 si Wasserfall, dar acestia au cam dat-o cotita. Acest fapt a dus la intarzieri in dezvoltarea propriei V-2 pentru francezi (basca ca n-aveau toata infrastructura si echipamentele necesare), dar cu toate acestea, pe baza experientei cercetatorilor germani si cea a lui J.J. Barre, ei au reusit sa imbunatateasca designul originalului german, precum si dotarea acestuia cu un motoare mai puternice, de 40 tf, in perioada 1946-1947. Iata cateva dintre variantele de V-2 franceze:

-R-1, urma sa aiba focos de 1000 kg si autonomie de 1500 km, propulsat de acid azotic si kerosen;

– R-2, urma sa aiba focos de 1000 kg si autonomie de 1400 km, propulsat de LOX si kerosen, echipat cu turbopompa. Urma sa aiba greutatea la decolare de 20 de tone, inaltime 14,50 m; diametrul rachetei 1,65 m; anvergura aripilor 3,60 m; tractiune la decolare 392 kN.

– R-2S, urma sa aiba: focos de 1000 kg si autonomie de 1800 km/focos de 500 kg si 2250 km autonomie, propulsat de acid azotic si kerosen, echipat cu turbopompa. A stat la baza dezvoltarii ulterioare de rachete balistice cu incarcatura nucleara, de catre Franta;

– R-2M, urma sa aiba focos de 1000 kg si autonomie de 3600 km, propulsat de acid azotic si kerosen, echipat cu turbopompa. A stat la baza dezvoltarii ulterioare de rachete balistice cu incarcatura nucleara, de catre Franta.

Intreg proiectul a fost anulat in 1948, asta si datorita dezinteresului manifestat de catre Guvernul francez si a lipsei de fonduri. Avea insa sa continue prin proiectul local VERONIQUE (Vernon et Electronique), si acesta avand mai multe variante. Dezvoltarea rachetei a inceput in martie 1949 si a durat mai bine de 9 ani, avand mai multe variante. Ultima varianta, numita VERONIQUE-61, a fost pensionata in data de 31 mai 1975, dar prima varianta, numita VERONIQUE-N, avea urmatoarele caracteristici: inaltime 7,30 m; diametrul rachetei 55 cm; tractiune la decolare 40 kN; apogeu 100 km; greutate la decolare 1,3 tone; prima lansare 20 iunie 1952/ultima lansare 12 februarie 1965; camera de ardere identica cu cea germana de pe V-2; racheta realizata in 54 de exemplare, unele destinate programului spatial francez.

Surprinzator, unul dintre statele care au dezvoltat rachete ce derivau din V-2 si Wasserfall a fost Egiptul, fapt ce avea sa atraga interesul Israelului. Programul egiptean a debutat in anul 1958, atunci cand Gamal Abdel –Nasser, presedintele Egiptului de atunci, a recrutat pe bani grei un numar nedefinit de cercetatori germani ce lucrasera la Peenemunde (Wolfgang Pilz, Paul Goercke, Wolfgang Kleinwaechter, sunt doar cativa dintre acestia) si nu numai, ce devenisera de prisos pentru invingatorii din WW II, acestia nemaiavand nevoie de ei. Someri fiind si avand nevoie de bani, acestia s-au dus sa lucreze in Egipt, ramanand acolo pana in anul 1962 (cel mai probabil datorita ingerintelor israeliene, foarte probabil ca acestia sa fi fost mituiti de catre statul evreu cu bani grei, cert este doar faptul ca Israelul a incercat din rasputeri sa saboteze programul rachetelor egiptene). Cu toate eforturile israeliene, egiptenii aveau de testare primele prototipuri la inceputul anului 1962, numite AL-KAHER.

 Al-Kaher 1 la parada

AL-KAHER 1/CUCERITORUL 1, era relativ simpla si avea urmatoarele performante: o singura treapta; nedirijata; motor ce deriva din cel german pentru Wasserfall sau cel pentru racheta franceza EOLE; propulsie alcool-LOX; nas conic; patru aripioare fixe; lungime 7,5-9 m; diametrul rachetei 80 cm; primul zbor 21 iulie 1962. Nu se stie cu certitudine cate rachete AL-KAHER 1 au fost produse, dar cel mai probabil au fost 6 exemplare pana in 1963, dintre acestea doar doua erau dispuse pe TEL, restul doar montate pe platforma unor camioane ce la origine erau civile.

AL-KAHER 2, avea dimensiuni mai mari fata de varianta 1 –o singura treapta, 12 m lungime, diametrul de circa 1,2 m, foarte probabil sa fi avut un motor derivat din cel folosit pentru racheta americana VIKING (93 kN) sau provenind de la cea germana Wasserffal, combustibil alcool-LOX insa, cel mai mare exemplar a fost AL-KAHER 3 –o singura treapta, combustibil lichid, prezentata public pentru prima data la o parada din 1962, ce probabil era derivata din A-4/V-2 german, combustibil alcool-LOX. La parada din data de 23 iulie 1963, egiptenii au prezentat public o racheta numita AL-RAED (4 exemplare au defilat atunci), despre care sustineau ca este destinata „cuceririi spatiului cosmic” (buna gluma, care spatiu cosmic cand ei n-aveau asemenea facilitati si nicio experienta intr-un domeniu in care abia patrunsesera URSS si SUA!? Bineanteles, Israelul n-a fost deloc pacalit, nici macar SUA si URSS, dar, cel mai probabil, aceste rachete, erau de fapt ROT), ce pareau a fi in doua trepte, o combinatie intre AL-KAHER 1 si AL-KAHER 2.

Al-Kaher 3

Cel mai probabil erau doar de decor, niste machete pe roti cum probabil mai fac astazi iranienii, fiindca nimeni nu le-a vazut vreodata zburand, nici macar egiptenii n-au o poza cu acestea rachete decoland! Mai mult decat atat, in timpul Razboiului de Sase Zile, egiptenii au folosit cateva rachete AL-KAHER 1/2/3, dar acestea s-au dovedit atat de proaste incat nici una n-a lovit vreo tinta israeliana (posibil ca si rachetistii egipteni sa fi fost ca vai de ei dar, cu certitudine, sovieticii care le dadusera rachete AA aveau o parere extrem de proasta despre ei –incapabili, analfabeti si incompetenti), toate ducandu-se aiurea prin desert. Ca urmare a esecului rasunator, egiptenii le-au stocat scotandu-le din nou in 1970-1971 cand le-au revizuit in vederea recastigarii Peninsulei Sinai de la statul evreu. Aveau sa le foloseasca pentru ultima oara impotriva Israelului in octombrie 1973, in Razboiul de Yom Kippur, fara a face mare branza.

AL-RAED in 1964

 Revenind la eroul nostru german, V-2, este interesant sa aruncam o privire asupra facilitatilor de constructie si lansare a acestor rachete, fiindca, trebuie sa mentionez, sunt absolut fantastice.

Cea mai fenomenala constructie este cea cunoscuta sub numele de „LA COUPOLE/CUPOLA”, aflata la aproximativ 8-9 km de Wizernes, un oras micut aflat la sud-este de Saint-Omer, in Franta. Aceasta structura din beton, un buncar gigantic, era destinat asamblarii si pregatirii in vederea lansarii a rachetelor V-2. Ideea realizarii unor asemenea complexe a venit din partea lui Hitler, care, asa cum bine se stie, avea o mare afinitate pentru constructiile megalomanice, grandioase, idee neimpartasita si de catre general-maior Walter Donberger, acesta preferand mai multe TEL, deci, mobilitate, fiind constient de faptul ca Aviatia Aliata putea lesne face praf facilitati –nimeni si nimic n-ar fi putut ascunde realizarea unor asemenea complexe, basca Rezistenta care urmarea indeaproape eforturile germane.

BUNCARUL DE LANGA SAINT-OMER, FRANTA

Germanii au realizat 9 asemenea complexe in Franta, nu toate definitivate, ce au inghitit fonduri si resurse imense, precum 2 milioane m/cubi de beton, 6 milioane de tone de materiale de constructii (fier, lemn, armaturi, nisip, pietris, cofraje din lemn, etc), basca forta de munca (vezi anexa 1). „Cupola” era o constructie gigantica, proiectata de catre inginerul Xavier Dorsch din Organizatia Todt, cu sprijinul direct al lui Hitler si Albert Speer, si cuprindea un milion de tone de beton, avea forma de cupola ceea ce disipa suflul exploziilor, fiind construita pe un deal in apropierea unei cariere de calcar (era situata intre satele Helfaut si Wizernes, la aproximativ 12 km sud de buncarul de la Watten, langa raul Aa si calea ferata Boulogne-Saint Omer), avand aproape 7 km de galerii subterane [acestea urmau sa fie sapate in calcar, o roca putin dura, unde urmau sa fie depozitate rachete V-2 (14 rachete complet echipate si gata de lansare puteau fi stocate. De aici, rachetele zburau doar 250 km pana la Londra, conform surselor germane), rezervoare si sisteme de alimentare cu combustibil pentru rachete, o facilitate de productie a LOX, garnizoana ce deservea complexul, generatoare de energie electrica, un mic spital, spatii de cazare]. CUPOLA urma sa aiba 71 m diametru, beton de 5 m grosime si o greutate de 55000 tone, peretii laterali ai acesteia avand 1,5 m grosime, obiectivul fiind codificat in evidentele germane sub numele de „Bauvorhaben 21, Schotterwerk Nord-Vest/ Schotterwerk Nord-Vest/SNW Ersatz Bauvorhaben 21-B21” (in martie 1944 Aliatii au bombardat „Cupola” care a rezistat datorita betonului gros, dar cele 3000 de tone de bombe lansate au facut praf toate facilitatile din jurul complexului, intarziind si mai mult definitivarea lucrarilor la acesta, cu toate ca germanii au intetit lucrarile).

CUPOLA dispunea de o incapere octogonala de peste 100 m lungime, 41 m diametrul si 24 m inaltime stratificata pe 4 nivele, dispusa sub plafonul din beton de 5 m grosime, aici existand si o mica linie de cale ferata ce facea legatura cu linia ferata Boulogne-Saint Omer. In interior, rachetele erau asamblate si alimentate cu combustibil in conditii de maxima siguranta, de catre o unitate SS special antrenata, dupa care rachetele erau scoase in exteriorul complexului prin intermediul a doua mari tunele, numite „Gustav” si „Gretchen” dotate cu usi masive din otel rezistente la explozii. Mai mult decat atat, Dornberger, fidel ideii sale de mobilitate, a ordonat construirea in jurul complexului de la Wizernes a 30-50 locatii de lansare a rachetelor V-2, amenajate cu dale din beton si cale de acces (germanii le numeau „Regenwurm Stellungen”), ba chiar aveau in intentie realizarea unor tunele subterane destinate adapostirii Vidalwagen si Meillerwagen, numite „Regenwurmlager” („Tabara viermelui de pamant”) –niciodata insa construite, datorita sfarsitului WW II si a inaintarii Aliate in Franta.

Mai exista un buncar imens, neterminat vreodata, datorita bombardamentului Aliat din data de 27 august 1943 (la raid au participat 187 de „Fortarete zburatoare” B-17), numit „Blockhaus d’Eperlecques” situat in Padurea Eperlecques de langa Watten, la nord de Saint-Omer, destinata pregatirii in vederea lansarii a rachetelor V-2, precum si depozitarii acestora. Ce a mai ramas in picioare din acest complex neterminat a fost folosit de catre germani pentru a produce LOX. Constructia acestei facilitati a inceput in martie 1943, fiind abandonata in iulie 1944, dar urma sa aiba 216 m lungime, de aici urmand a fi lansate 50 de rachete in 24 de ore. Germanii au incercat sa construiasca o alta facilitate de acest fel la Cherbourg, insa britanicii au facut-o praf rapid, pe cand cimentul nici nu se uscase bine.

CUPOLA DE LA WIZERNES-FRANTA

Interesant este si faptul ca germanii au creat o facilitate destinata ghidarii rachetelor V-2, situata la Roquetoire, la 8 km de Wizernes. Din aceasta fortareata din beton ce masura 35 m lungime, 22 m latime si 7 m inaltime (3,5 m deasupra solului), ce dispunea de 3 usi din otel la care se adauga intrarea principala destul de larga cat sa incapa un camion de mare tonaj, germanii intentionau cu ajutorul undelor radio sa ghideze rachetele V-2 la mare distanta. Sistemul era ultramodern si purta numele de „Umspannwerk C/Post de transformare C”, iar buncarul „Leitstrahstellung”, dar acesta oferea protectie, sprijin si mentenanta, pentru vehiculele ce faceau parte din sistem, numite „Leitstrahl”. Sistemul de ghidare era atat de secret incat doar cei care lucrau cu el stiau de existenta sa, intreg echipamentul de ghidare radio fiind realizat de catre firma Lorenz. Aceasta facilitate n-a fost niciodata pe deplin operationala, datorita bombardamentelor si distrugerii buncarului de la Wizernes, cu care se afla in directa comunicare, foarte putine V-2 fiind ghidate astfel –cel mai probabil pe intregul echipament au pus mana francezii, in ianuarie 1946, deoarece buncarul nu fusese inca descoperit de catre Aliati, sau daca l-au descoperit, acestia n-au stiut la ce foloseste.

V-2, asa cum mentionam mai sus, era fabricata la Mittelwerke/Uzinele de Centru, aflate in apropierea orasului Nordhausen, in sudul masivului Harz din Germania. Aici lucrau, in subteran, detinuti din lagarul Dora-Mittelbau, sub stricta supraveghere a SS, initial, in marea lor majoritate, prizonieri de razboi sovietici si francezi, dar, ulterior, acestora li s-au adaugat si civili, in mare parte evrei polonezi (vezi anexa 2). Trebuie insa sa mentionam faptul ca la Mittelwerk lucrau si multi ingineri si specialisti cu inalta calificare, apartinand principalelor firme germane ce produceau echipamente, piese, subansamble, motoare, etc, ce intrau in componenta rachetelor V-2 (cam 20 de companii germane erau angrenate in realizarea rachetelor V-2), precum: AEG, TELEFUNKEN, RUHRSTAAL, BMW, JUNKERS, HEINKEL, WALTHER, ASCANIA AG, DEMAG. Specialistii erau organizati in grupuri numite „Kommando” ocupandu-se de diferite ateliere de productie si realizare a V-2.

 Componente V-2 la Mittelwerk

La Mittelwerk se afla un complex de fabrici, depozite de stocare (in 1934 aici se afla cel mai mare depozit de produse petroliere –combustibil si ulei –din toata Germania. Aici fusese o exploatare miniera in anul 1917, existand deja mai multe tunele rezultate in urma sapaturilor), facilitati de productie si tabere de prizonieri (un mic lagar de concentrare se afla in zona F1 a complexului), constructia intregului complex subteran decurgand rapid datorita faptului ca sistemul de tunele de la Mittelwerk fusese inceput inca din 1934, de catre o societate miniera ce tinea de guvernul austriac, numita „Wifo/ Osterreichisches Institut fur Wirtschaftsforschung/ Austrian Institute of Economic Research/ Institutul Austriac pentru Cercetari Economice”, in Muntele Kohnstein, acesta fiind compus din anhidrit (CaSO4), un mineral moale compus din sulfat de calciu, asemanator gipsului, usor de sapat. In octombrie 1940, Ministerul Armamentelor din Berlin a aprobat extinderea facilitatii de acolo, realizandu-se doua tunele in forma de S, conectate la intervale regulate de tuneluri in forma de cruce. Pana la sfarsitul lui 1943, erau deja realizate 46 de tunele-cruce, iar cele doua tunele tunele principale, numite A si B, sapate de la N la S, erau destul de largi pentru a permite realizarea unei cai ferate interne cu ecartament identic cu cel uzual in Germania.

Lucrul la Mittelwerk avea sa inceapa in data de 28 august 1943, atunci cand primele camioane cu detinuti ajungeau acolo sub directa implicare a SS, acesti nefericiti provenind din lagarul de la Buchenwald. Noul lagar creat aici a fost numit Dora (Dora KZ), fiind format, in primavera lui 1944, din 58 de baraci inconjurate de sarma ghimpata, lagarul fiind dispus la aproximativ 1,5-2 km de intrarea sudica a tunelui B de la Mittelwerke, intregul ansamblu fiind definitivat in octombrie 1944, inclusiv un crematoriu destinat arderii cadavrelor detinutilor ucisi acolo. De acolo, bietii nenorociti au lucrat la marirea complexului subteran de tunele, la realizarea unor tunele noi, in conditii inhumane, sub presiunea gardienilor SS, fara nicio masura de siguranta a muncii (deseori, datorita rocii putin dure peretii se prabuseau peste ei, multi pierzandu-si viata ori suferind rani grave, pentru a fi ucisi ulterior de catre gardieni, deoarece erau de-acum “inutili”. Trebuiau sa reia totul de la capat, facand aceeasi munca ucigatoare). De intregul complex de acolo avea sa raspunda un personaj lugubru, General de Brigada SS Hans Kammler, a carui moarte suscita controverse si-n ziua de astazi (vezi anexa 3).

Cele doua tunele principale numite A si B de la Mittelwerk aveau fiecare aproximativ 1170 m, fiind impartite in mai multe hale, astfel: Halle 43-46, erau destinate fabricarii V-1, facand parte din Mittelwerk 2; Halle 21-42 –erau destinate fabricarii si asamblarii V-2, facand parte din Mittelwerk 1; Halle 1-20, aflate in partea de nord a complexului, erau destinate productie de motoare cu reactie pentru ME-262 si Junkers, purtand numele de Nordwerk. Tunelul A era folosit si pentru transportul pieselor, subansamblelor si materialelor necesare asamblarii rachetelor V-2, precum si ca spatiu de depozitare pentru rachetele construite (aici au gasit americanii 100 de rachete V-2 gata construite + documentatia tehnica a acestora, pe care le-au dus rapid in SUA), iar tunelul B, adapostea linia de asamblare primara a rachetelor, Halle 21-42, masurand, aici fiind inclusa si bucla in forma de S, cam 2300 m.

Halle 41, tunel B, dispunea de o incinta de 50 m inaltime, dotata cu o macara uriasa, schele si scari pe mai multe nivele, unde rachetele erau ridicate la verticala, testate, alimentate si evaluate static, inclusiv giroscoapele, servo-directiile, aripioarele de ghidare, sistemul de propulsie, etc, fiind pregatite pentru livrare pe calea ferata. Ogivele nu erau atasate la rachete din motive de siguranta, acestea fiind montate de catre rachetisti inainte de lansare. Halle 20 era destinata controlului CTC al pieselor si subansamblelor livrate de catre subcontractori, dar gazduia si Biroul Tehnic format din proiectanti si desenatori, toti fiind experti germani. Halle 22 era destinata depozitarii uneltelor si a echipamentelor de productie; Halle 23-24-25-26 erau depozite pentru componente ale rachetelor V-2; Halle 27 era destinata operatiunilor ce necesitau strunjire, aici aflandu-se strunguri si echipamente specifice; Halle 29 era depozit pentru camere de ardere si ansamblul eleroane/sectiune coada a rachetelor V-2, foarte probabil si Halle 38; Halle 30-31 erau destinate asamblarii corpului exterior al rachetei V-2; Halle 34-35 erau probabil cele mai mari, fiind destinate instalarii motorului si a rezervoarelor de combustibil pe rachetele V-2; Halle 39 era vopsitoria, aici rachetele V-2 primind mai multe variante de camuflaj, precum: model alb-negru, la primele variante si prototipuri, foarte probabil folosit si la Mittelwerk, insa cu siguranta la Peenemunde; Gebatikt sau Schema 1 –un camuflaj folosit de la mijlocul anului 1943 si compus din 5 culori, nuante de alb/RAL 9001 si RAL 9003 in evidentele germane, crem, gri/ RAL 7028, rosu/RAL 3039, verde/RAL 6003 si RLM 71, maron/RAL 8017 si negru grafit/RAL 9011 (in rare cazuri). RAL/Reichsausschuss fur Lieferbedingungen/Comitetul guvernamentul pentru caietul de sarcini; Geflammt/Ondulat sau Schema 2 –un camuflaj folosit din 1943-1944 si compus din 3 culori, nuante de alb, crem, gri si verde; Gezackt/Zdrentaros sau Schema 3 –un camuflaj folosit din martie 1944, asemanator cu Schema 2 si compus din 3 culori, nuante de alb, crem, gri si verde, insa modelul era zdrentuit ci nu ondulat; de la jumatatea lui 1944 a devenit usual camuflajul verde masliniu, acesta ramanand cel uzual pana la sfarsit. Pe rachete erau insemnate numerele de serie ale acestora, atat la partea superioara cat si la partea inferioara; Halle 40 era destinata intretinerii si mentenantei rachetelor; Halle 42 era destinata echipamentelor de incalzire si ventilatie ale complexului, avand cosuri ce ieseau la suprafata.

 PRIZONIERI LUCRAND LA MITTELWERK

Interesant este faptul ca Mittelwerke avea 4 facilitati ce tineau de Institutul Nordhausen, toate lucrand la V-1/2, dispuse astfel: Fabrica Nr.1 aflata la Sommerda, aproximativ 50 km este de Leipzig, aici aflandu-se laboratoare de cercetare si, mai tarziu, locul de fabricare si asamblare a corpului rachetelor A-4 sub supraveghere sovietica; Fabrica Nr.2/Werk II Montania, aflata la Nordhausen, asamblare sisteme de propulsie, utilizata mai tarziu si de catre sovietici; Fabrica Nr.3 aflata la Kleinbodungen, facilitate de experimentare si testare pentru V-2, utilizata mai tarziu de catre sovietici; Fabrica Nr.4 aflata la Sonderhausen, aproximativ 22 km sud de Nordhausen, integrare sisteme de control al zborului pentru V-2. Datorita spatiului relativ limitat, germanii au creat mici facilitati (depozite si ateliere de lucru) in jurul Mittelwerke, posibil peste 40, unde erau stocate piese voluminoase (motoarele racheta, sectiuni de fuzelaj, baloturi izolante din fibra de sticla, corpuri de rachete, rezervoare de combustibil, etc) ori sensibile la umiditate (spre exemplu, giroscoapele, sistemele electrice si electronice), unele dintre cele mai mari aflandu-se la Niederssachswerfen, Rossla (21 km est de Nordhausen), Kelbra, Kleinbodungen (intr-o veche mina de potasiu, in apropiere de Bleicherode, numita si Fabrica Nr.3).

Au existat si altele facilitati, unele subterane, nu toate devenind 100% operationale, precum cele de la: Vorwerk Mitte/Lehesten, aflata intr-o cariera la 128 km SE de Mittelwerk, ce urma a fi destinata testarii si calibrarii motoarelor de V-2, a pompelor si supapelor; Vorwerk Sud, in Zipf/Austria, niciodata terminate, ulterior datorita inaintarii sovietice mutate la Rax Werke in Wiener-Neustadt/Austria –folosite ulterior de catre sovietici. Oricum, la data de 28 martie 1945, Aliatii anglo-americani si sovieticii, gasisera rachete, piese si subansamble, unele gata de lansare –cam 1000 in zona Aliata si aproximativ 1100 in zona sovietica (515 rachete, piese si subansamble au fost cu certitudine luate de catre Armata Rosie). Numai la Mittelwerk erau vreo 250 de rachete in diferite stadii de constructie si, probabil, vreo 2350 de piese, componente si subansamble. Multe au fost gasite de catre americani, acestia ducand in SUA cam 100 de rachete complete si o gramada de piese, motoare, echipamente hidraulice, giroscoape, rezervoare, etc. Apartineau de-acum Diviziei 3 Blindate SUA, de sub comanda generalului de brigada, Truman Boudinot –primii vizitatori straini de la Nordhausen. Mai mult decat atat, in luna aprilie 1945, von Braun si echipa sa au hotarat sa se predea Aliatilor, stiau de mult ca razboiul era pierdut pentru Germania.

Au hotarat sa salveze arhiva ce continea schitele si planurile pentru V-2, motoare cu reactie si, extreme de interesant, mana cereasca pentru americani in anii ce-au urmat, schitele unor rachete superioare ce puteau atinge spatiul cosmic, un punct de pornire valoros pentru ceea ce avea sa devina programul spatial american si NASA (racheta A-10/11 a fost, conform expertilor, stramosul direct al celei Saturn V) –trei camioane de documentatie au fost adapostite intr-o mina parasita din muntii Harz. Specialistii s-au ascuns si ei la Oberammergau, in Alpii Bavarezi, nu departe de sufleria ultramoderna de la Peenemunde, de unde intentionau sa-si continue cumva cercetarile. Pe 25 aprilie, francezii erau cat pe-aici sa puna mana pe von Braun&Co, dar americanii au fost cu mult mai rapizi –spre marele lor noroc si ghinionul francezilor (avea sa ajunga in SUA pe data de 29 septembrie 1945, impreuna cu echipa sa. Ia urmat in iulie 1947 si Walter Dornberger alaturi de alti experti si cercetatori. Vechea echipa s-a reunit din nou in SUA, iar rezultatele nu vor intarzia s-apara spre gloria Americii).

Dealtfel, americanii au inceput relativ rapid testele cu rachete V-2 germane, la un poligon special construit in acest sens, numit White Sands Proving Ground in New Mexico (vezi anexa 4), rachetele fiind urmate rapid de catre von Braun si echipa sa. Primul V-2 “made in USA” avea sa fie incercat static pe data de 15 martie 1946, urmata o luna mai tarziu de prima lansare -16 aprilie 1946. Interesant este faptul ca o V-2 lansata de la WSPG a luat-o razna cazand in Mexic, la periferia orasului Juarez, facand un crater de 50 m latime si 24 m adancime, fara a face victime, dupa doar 5 minute de zbor. A produs o panica imensa deoarece bietii mexicani habar n-aveau ce-i obiectul acela ciudat ce facea un vuiet ingrozitor inainte de prabusire, ba unii chiar au crezut ca au sarit in aer instalatiile petroliere ce se aflau in zona. Nici macar armata mexicana nu stia ce este, dar militarii au fost repede linistiti de catre americani, acestia sosind rapid sa-si recupereze scula zburatoare.

Pana la urma, multi s-au intrebat daca V-2 a reprezentat ceva pentru germani. Cel mai probabil nu, rachetele n-au avut nicio importanta strategica, erau costisitoare (o singura racheta costa mai mult decat daca ar fi realizat un bombardier cu patru motoare, mult mai sigur si eficient. Au avut asemenea proiecte, despre acestea intr-un articol viitor), imprecise si nesigure in exploatare. Au avut insa un puternic impact psihologic asupra “inamicilor” -englezilor, in mod special. O tehnologie uimitoare, de-au ramas pe doua randuri americanii, englezii, francezii si sovietici. Multi se-ntreaba si astazi cum de-au pierdut germanii razboiul la ce tehnologii aveau sau dezvoltau, tehnologii pe care unii considera ca le-ar fi obtinut in urma contactelor cu alte civilizatii, ca doar nu gandeau cercetatorii germani cu doua capete si 4 creiere. Eu as zice ca ei chiar gandeau astfel, ori daca nu, erau mai vizionari si indrazneti, gata sa depaseasca orice limite, decat confratii lor din alte state.

                                                                                                                 

WW

 

Episodul XXXII: Gorgona si Capraia

 

 Anexe

 

[1] numai la „Cupola” au lucrat peste 1300 de oameni, in marea lor majoritate francezi si sovietici. La sfarsitul anului 1943, la diferente obiective din Franta lucrau aproape 300000 de oameni, detinuti din lagare, prizonieri de razboi, multi dintre acestia fiind evrei. Multi proveneau din lagarele de concentrare DORA si MITTELWERK, si lucrau in conditii inumane. Spre exemplu, in tunelul de la Mittelwerk, lucrau cel putin 12 ore pe zi in conditii de umiditate, la temperatura maxima de 7◦, intr-un aer greu de respirat, plin de praf si mirosuri nesanatoase, precum cel de excremente, gaze arse, acetona, acid cianhidric. Basca zgomotul si faptul ca erau subnutriti, astfel ca rata deceselor era foarte mare si, daca gardienii SS te prindeau ca nu-ti faci treaba ori te ocupi cu sabotajul, adio. Bietii nefericiti ii spuneau popii „domnul doctor”. Ii spuneau oricum asa, deoarece in caz de boala erai ca si condamnat la moarte, SS-istii neingrijindu-se in vreun fel de sanatatea detinutilor, erau prea neimportanti ca sa reprezinte „ceva” in ochii lor. Bestii cu chip uman!

[2] la nivelul lunii octombrie 1943, lagarul de concentrare Dora numara cam 7000 de oameni, dar, in ianuarie 1944, numarul acestora a crescut substantial la 12000 de suflete. In februarie 1945 in evidentele SS apar 19000 de oameni, ca in martie sa ajunga la 20000 –conform registrelor SS, mai clar, intre august 1943 si aprilie 1944, un numar de 17535 de detinuti ajunsesera la Dora. Conform registrelor SS, in doar 7 luni au decedat din cauza conditiilor inumane de lucru, infometarii, epuizarii si bolilor, 5882 de persoane, dintre acestea 2882 au fost incinerate in lagarul de concentrare de la Buchenwald, alti 3000 gasindu-si sfarsitul in alte lagare, atat pe timpul transportului spre acestea ori pe timpul sederii acolo. Mii de detinuti subnutriti si bolnavi au fost gasiti de catre americani abandonati de catre SS intr-o cazarma din apropiere de Nordhausen, numita Boelcke Kaserne, calaii germani nemaiavand timp sa-i execute fiind prea preocupati, spre norocul bietilor oameni, sa-si ia coada la spinare si s-o taie de-acolo, de frica yankeilor. Posibil, daca nu foarte probabil, ca la Dora sa-si fi pierdut viata 15500 de oameni, dintre acestia, cam 11000 fiind executati de catre SS doar in luna aprilie 1945, pentru a se sterge orice urma a acestor atrocitati. Spre norocul umanitatii, germanilor nu le-a reusit pasenta, multi calai vor da socoteala in anii ce-au urmat WW II, incepand chiar de la Nurnberg. Conform statisticilor germane, realizarea unei singure V-2 costa viata a 6 detinuti

[3] nenorocitul asta a raspuns si de camerele de gazare de la Auschwitz-Birkenau, Maidanek si Belzec. Exista mai multe supozitii legate de disparitia sa; sinucidere cu cianura in data de 7 mai 1945; sinucidere prin impuscare in data de 9 mai 1945; impuscat de catre consilierul sau pentru a nu fi capturat –cea mai credibila ipoteza; executat de catre sovietici impreuna cu alti 200 de membrii SS; refugiat in SUA cu ajutor american, in secret, in cadrul Operatiunii Paperclip/Operatiunea Agrafa, prin care a venit in America si von Braun&Co. Cea mai interesanta supozitie este aceea evadarii alaturi de alti demnitari si cercetatori la bordul unui OZN german, celebrele si misterioasele HAUNEBU, in la fel de misteriosul tinut arctic, Neu-Swabenland, un fel de Reich ce-ar exista si astazi. Mda, cert este doar faptul ca individul a disparut fara urma in aprilie 1945, nici pana astazi nu i se cunoaste mormantul, asta daca intr-adevar la luat gaia. Personal cred ca a devenit inca de-atunci hrana viermilor, restul este doar literatura SF

[4] pana in iunie 1951, americanii lansasera deja de aici 67 de rachete V-2, ex-germane, in cadrul Proiectului Hermes. Ultima V-2 avea sa zboare pe data de 16 noiembrie 1954, zborul durand 204 secunde, dar, conform expertilor SUA, 32% dintre lansari s-au soldat cu esecuri

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

militaryhistory.about.com/od/…/p/v2rocket.htm‎

www.astronautix.com

www.russianspaceweb.com

www.v2rocket.com

www.allworldwars.com/Technical-Data-on-the-

www.v2rocket.com/start/chapters/mittel.html‎

www.modelfoxbrianza.it

weebau.com/history/opel-rak.htm‎

www.luft46.com/missile/wasserfl.html‎

www.b14643.de/Spacerockets_1/…/Al-Kaher

Series Navigation

<< Enciclopedia Armelor: V2 – Sageata din PeenemundeEnciclopedia Armelor: Gorgona si Capraia >>