Enciclopedia Armelor: Nagatul si Musculita

Episodul XXXVI – DORNIER DO-34 KIEBITZ si CL-89 MIDGE

 

 

“INTREAGA ARTA A RAZBOIULUI ESTE BAZATA PE INSELATORIE”, spunea acum peste 2500 de ani marele strateg, Sun Tzu, in epocala lucrare “Arta Razboiului”. Asa si este, Armata Romana s-a confruntat in Decembrie 1989 cu “INSELATORIA”, deloc pregatita sa contracareze astfel de amenintari. Avioane si elicoptere fantoma, parasutisti si teroristi desantati, tinte aeriene mici si mari ce “sufocau” instalatiile radar romanesti, venind din directii ce chiar si astazi suscita teorii si scenarii, nu mai sunt deloc un MIT, ci reprezinta o CERTITUDINE, o REALITATE pentru care, candva, cineva, trebuie sa dea raspunsuri.

Nu intentionam sa discutam despre “fantomele” zburatoare ale lui Decembrie 1989, au facut-o si-o fac inca expertii, iar informatiile scrise, vizuale sau online, sunt accesibile oricui este interesat de subiect, fiecare dintre noi avand dreptul de a le crede sau nu. In apanajul diferitelor teorii cu privire la Decembrie 1989, un aspect se deosebeste in mod semnificativ si anume, existenta certa a unor vehicule din categoria RPV-urilor (Remotely Piloted Vehicles/Vehicul Aerian Telecomandat) si RPH-urilor (Remoted Piloted Helicopter/Elicopter Telecomandat), avioane si elicoptere telecomandate, usor de manevrat, usor de transportat si, mai ales, usor de ascuns (spre exemplu, in furgonete banale), dotate cu motoare silentioase si, deosebit de important, capabile sa-si “asume” (astazi, cu deosebire) rolul unor aeronave consacrate, avioane sau elicoptere. Un lucru este insa clar, la sfarsitul anilor *80, o asemenea tehnologie nu era la indemana oricui, fiind apanajul statelor puternic industrializate, precum: Marea Britanie, Franta, Germania, Israel, chiar URSS si Elvetia.

Astazi ne vom ocupa de unele dintre cele mai reusite sisteme realizate in anii *80 de catre Germania si Franta, putin cunoscute, sisteme ce astazi nu se mai afla in dotarea armatelor acestor tari si anume, DORNIER DO-34 KIEBITZ (NAGATUL) si CL-89 MIDGE (MUSCULITA).

DORNIER DO-34 KIEBITZ (NAGATUL), care la fel de bine se poate numi in limba germana si CHIBITUL, a fost realizat la sfarsitul anilor *70 de catre firma germana, binecunoscuta dealtfel pentru realizarile sale in domeniul aeronauticii. NAGATUL a fost un RPH greu, foarte puternic, ce se caracteriza printr-o mare fiabilitate, realizat pentru necesitatile Armatei Federale. Rolul sau era acela de a detecta si urmari tinte terestre, de a le fotografia si a transmite operatorilor de la sol informatii vitale cu privire la acestea si, deosebit de important, supravegherea permanenta a campului de lupta.

Sa nu uitam ca pe-atunci exista Razboiul Rece, iar temerea NATO si a Germaniei Federale cu privire la marile unitati de tancuri sovietice si ale Pactului, nu erau deloc un moft, astfel ca existenta unor echipamente ce puteau sa stea in aer chiar si 24 de ore, la altitudini de 300 m, transmitand in timp real tot ce misca pe o raza de 65 km, chiar 85 km daca tinem cont de curbura Pamantului, precum DO-34 KIEBITZ, nu erau deloc de importanta redusa.

Dezvoltarea NAGATALUI a inceput in anul 1972, initial din fonduri proprii de catre firma DORNIER, ulterior Ministerul Federal al Apararii manifestandu-si interesul. Mai mult decat atat, din anul 1974, Germania Federala si Franta au hotarat sa dezvolte impreuna acest sistem, ce-ar fi urmat sa doteze ambele armate, intr-un program numit ARGUS 1, francezii urmand sa participe la integrarea radarului de supraveghere al campului de lupta, Orphee, pe Kiebitz, insa, intr-un final, acestia au abandonat, cel mai probabil din motive politice, ceea ce-a facut ca germanii sa continue singuri dezvoltarea Nagatului/Chibitului. Intr-un final, au initiat un nou proiect ce urma sa inlocuiasca DO-34 KIEBITZ, considerat depasit si vulnerabil pe campul de lupta, proiect numit ARGUS 2 (denumirea i s-a schimbat in PRIAMOS. La dezvoltarea acestuia au participat pana la urma si francezii. Vezi anexa 1).

KIEBITZ, a avut doua variante, numite DO-32 (in catastifele germane mai apare si sub numele de KIEBITZ 1) si DO-34(in catastifele germane mai apare si sub numele de KIEBITZ 2). Interesant este faptul ca la originea dezvoltarii lui KIEBITZ 1, cel putin in ceea ce priveste rotorul si anumite echipamente de comanda si control, a stat elicopterul ultrausor, DORNIER 32, mai bine spus, varianta telecomandata a acestuia, numita DORNIER DO-32U (vezi anexa 2). Pe baza acestui elicopter fara pilot, in anul 1966, a inceput dezvoltarea unei platforme de observatie captive, legata prin cablu de vehiculul purtator. Acest prim-prototip a fost numit DO-32 KIEBITZ/KIEBITZ 1.

Dornier Do-32U

DO-32 KIEBITZ/KIEBITZ 1/NAGATUL 1, a fost testat de catre firma Dornier in luna aprilie 1967, acesta avand drept platforma de transport si lansare-recuperare, un camion imprumutat de la Bundeswehr, acesta fiind de tip HENSCHEL HS-115A, vehicul ce apare in catastifele germane si sub denumirea TVM 5T GL, 4×4. Acest camion era utilizat de catre Armata Federala pentru transport, incepand din anul 1956, peste 400 de exemplare comandate. Camionul avea motor in 6 cilindri, 125 CP, cutie de viteze in trei trepte, 5 tone capacitate de transport, greutate vehicul 11500 kg, diferential si frane hidraulice. Cu toate acestea, HENSCHEL era “minoritar” in Bundeswehr, mare parte a parcului de camioane fiind format din MAN, Mercedes si Magirus. Oricum, intre anii 1967-1972, aceasta platforma a fost destinata prototipului numarul 1 al KIEBITZ. Aceasta drona era legata de vehiculul purtator prin intermediul unui cablu din otel, desfasurat pe troliu, fiind destinata misiunilor de recunoastere, sonda meteo si releu de comunicatii mobil.

HENSCHEL HS-115 SI DO-32K

Era o platforma rotativa, un RPH captiv (nu se “despartea” niciodata de platforma transportoare) cu elicea formata din doua pale, cu urmatoarele caracteristici: motor: un turbo-compresor, KND T-212; diametrul rotorului 7,50 m; greutate: fara incarcatura, 165 kg/capacitate de incarcare, 85 kg; plafon maxim 200 m, drona fiind legata cu un cablu desfasurat pe troliu de vehiculul purtator; viteza de urcare 3 m/s. Cu toate ca parea promitator, Bundeswehr a cerut o drona mult mai capabila, aceasta trebuind sa reziste la bruiaj, sa aiba capacitatea de a transmite imagini video in timp real si, deosebit de important, sa dispuna de un radar de supraveghere a campului de lupta. Ca urmare a noilor cerinte lansate in anul 1972, firma Dornier a trecut la dezvoltarea unui nou RPH Kiebitz si, din anul 1974, la dezvoltarea sa au fost cooptati si francezii cu radarul Orphee 1, asa cum am mentionat mai sus. Aceasta noua drona superioara, s-a numit DO-34 KIEBITZ/KIEBITZ 2/NAGATUL 2.

 Do-34 in teste

DO-34 KIEBITZ/KIEBITZ 2/NAGATUL 2, a fost cea mai avansata varianta a acestui proiect. Constructiv era asemanator Kiebitz 1, insa vehiculul-baza era multifunctional, indeplinind mai multe roluri, precum: suport de ancorare pentru drona; centrala energetica; centru de comunicatii si control, avand totodata capabilitati ce-l faceau rezistent la bruiaj/EW (dispunea chiar si de capabilitati de bruiaj radar) sau interferente produse de conditiile atmosferice si radar de supraveghere al campului de lupta, de fabricatie franceza Orphee (era fabricat de catre firma LCT, avand antena rotativa 360º, protejata, dispusa la baza dronei), acesta era de tip Doppler putand detecta chiar si elicoptere ce zboara la joasa altitudine sau aflate in zbor stationar, chiar si rachete subsonice. KIEBITZ 2 dispunea de un cablu de 300 m, insa vehiculul-baza era de tip MAN KAT 1, 8×8, produs intre anii 1976-1981, Diesel, cunoscut in evidentele germane si sub numele de LKW 15T (4 axe, motor Deutz, 8 cilindri, Diesel, 360 CP), aflat si astazi in uz, bineanteles modernizat.

MAN KAT 1

 

ALLISON 250-C20

DO-34 KIEBITZ avea urmatoarele caracteristici: diametrul rotorului 8 m; diametrul dronei 1,60 m; inaltime 2,70 m; greutate: fara sarcina utila 350 kg/cu sarcina utila 550 kg/sarcina utila 140 kg; autonomie 24 de ore; plafon 300 m; viteza ascensionala 3 m/s/50 m/minut; timp de desfasurare pana la 300 m inaltime, 6 minute; greutate cablu 85 kg; motor; un Alisson 250 C20B, turbina cu gaz, greutate 73 kg, 420 CP, lungime 98,60 cm, latime 48,30 cm, inaltime 57,10 cm. KIEBITZ 2 a ramas in teste intre anii 1977-1981, cel mai probabil doar un singur exemplar a fost produs.

Datorita faptului ca era o drona captiva, s-a considerat ca nu este tocmai adecvat noilor amenintari de pe campul de lupta modern si, mai mult decat atat, fusesera dezvoltate sau se aflau in dezvoltare, drone mult mai capabile, precum BREVEL, mult mai rapida si mult mai capabila, dar si CL-89 si CL-289, despre care vom vorbi in cele ce urmeaza, unele dintre acestea capabile sa evolueze autonom la inaltimi de peste 1000 m si la distanta de cel putin 150 km. Datorita noilor sisteme, Bundeswehr a decis sa renunte la a se dota cu KIEBITZ, in anul 1981, insa firma Dornier a incercat sa vina cu un nou model, asemanator cu acesta dar superior ca performante, numit GEAMOS/SEAMOS, ramase si acestea la nivel de prototip, insa conceptual este dezvoltat si astazi de catre EADS (vezi anexa 3).

 

  CL-89 MIDGE/MUSCULITA, a inceput sa fie dezvoltata la inceputul anilor *60 de catre compania canadiana, CANADAIR LTD (astazi face parte din grupul BOMBARDIER). MUSCULITA a fost o drona recuperabila (mai bine spus, o racheta recuperabila), destinata recunoasterii. Aceasta drona a avut primul zbor in luna martie 1964, la dezvoltarea sa participand, pe langa Canada, si Marea Britanie si Germania Federala (din anul 1965), iar SUA, desi fusesera invitate sa participe la program, au refuzat oferta (interesant este faptul ca US Army a testat drona in poligonul de la Yuma/Yuma Proving Ground, din sud-vestul Arizonei, in anul 1964). Cerinta era pentru un UAV care sa fie usor de operat si de intretinut, sa fie recuperabil si cu costuri de fabricatie scazute si, un aspect foarte important, sa poata fi utilizat pe timp de zi/noapte si indiferent de conditiile meteo.

CL-89 PA CAMION MAN 630 L2A

 

CL-89 modulul de comanda

UAV-ul era lansat de pe camion (MAN 630, de 5 tone capacitate de transport, sau echivalentele britanice, italiene sau franceze) cu ajutorul RATO atasat in coada rachetei, acesta asigurand timp de 2,5 secunde o forta de tractiune de 2065 kg, dupa care era largata. RATO era recuperabil. Misiunea UAV-ului era pre-programata inainte de lansare, acesta revenind in apropierea site-ului de lansare ghidat de catre un semnal de recuperare. In apropierea site-ului, UAV-ul isi desfasura parasuta de incetinire, dupa care urma deschiderea celei de-a doua parasite ce asigura aterizarea lina, in paralel cu umflarea a doua airbag-uri destinate atenuarii socului la aterizare (in numar de doua). CL-89 era echipat cu echipamente video (IRLS 201, in infrarosu)/foto (Kleinreihenbildkamera/Krb. 8/24 C. Aceasta camera foto de inalta rezolutie era complet automatizata), ce puteau inregistra perpendicular pe directia de zbor la un unghi de 120º.

 CL-89 in armata turca

CL-89 MIDGE avea urmatoarele caracteristici: lungime: 3,71 m, echipat cu RATO/2,60 m, fara RATO; anvergura 94 cm; diametrul 33 cm; greutate: gol 78 kg/gata de zbor 156 kg, inclusiv RATO; motor: un RATO –BAJ Vickers Wagtail, motor racheta, timp de ardere 2,5 secunde, 22 kN tractiune/un Williams International WR2-6/YJ-400, in catastifele americane, turbojet, 56 kN tractiune, firma exista si astazi in SUA; viteza maxima 740 km/h; autonomie 120 km (unele surse mentioneaza 160 km); plafon de serviciu cuprins intre 300-3048 m, insa uzuala era altitudinea de 1200 m. Cariera operationala a debutat in anul 1969, primul UAV dotand Bundeswehr (Drohnenbatterie 4, in Regensburg).

CL-89 SI CAMIONUL DE REPARATII SI INTRETINERE, LKW 5T

Ulterior, din anul 1970, a intrat si-n dotarea armatelor din Canada, Marea Britanie, Franta si Italia, fiind inregistrata in catastifele NATO si sub numele de AN/USD-501. Armata Turca a cumparat, cel mai probabil sh, trei unitati CL-89. A ramas in uz peste 20 de ani si, foarte probabil, Armata Britanica le-a folosit in timpul primului razboi din Golf (cel mai probabil in Kuweit, in anul 1991), in cadrul Royal Artillerie, cate doua unitati la fiecare baterie divizionara, o astfel de trupa fiind formata din cate 2 ofiteri si 70 de soldati (acestia se ocupau de operarea UAV-urilor, de mentenanta, recuperarea datelor, intretinerea si transportul acestora, dispunand de vehicule specializate. In cadrul Bundeswehr, organizarea era asemanatoare, dar fiecare baterie dispunea de 6 ofiteri si 120 de soldati si, foarte probabil, de cate 4 unitati de lansare UAV).

CL-289

Cu toate acestea, la inceputul lui martie 1987, Canada, Germania Federala si Franta au convenit sa dezvolte CL-89, urmand ca noua varianta sa fie mai rapida, sa dispuna de senzori imbunatatiti, iar instalatiile de la sol sa fie complet dislocabile si usor de intretinut si operat. Aceasta noua drona era CL-289, ea aducand una dintre cele mai mari contracte obtinute vreodata de o companie canadiana, in martie 1987, valoarea sa ridicandu-se la suma de 410 milioane de dolari. Ea avea sa intre “in paine” din data de 29 noiembrie 1990, tot cu Bundeswehr. Noua drona este constructiv asemanatoare cu CL-89, dar dispunea de sisteme de navigatie, orientare si control bazate pe GPS.

 

UAV-ul era recuperabil pe acelasi principiu ca si CL-89, insa dispunea de mai multi senzori (acestia fiind interschimbabili in functie de misiune, precum: camera de zi, Vinten/Zeiss –zi/noapte/IRLA –zi/noapte. Echiparea diferea insa de natiunea ce-l opera, acestea putand fi de fabricatie autohtona, iar echipamentul mentionat anterior este specific armatei britanice. Ultimele exemplare dispuneau de un radar SAR) si era complet autonoma, zborul desfasurandu-se pe baza unui curs pre-programat, fara a fi nevoie de “corectari” din partea operatorului de la sol, acestea facandu-se automat pe baza GPS-ului incorporat in racheta (viraje, schimbari de directie si altitudine).

  CL-289, avea urmatoarele caracteristici: lungime: 3,70 m; anvergura aripilor 1,32 m; greutate: gol 140 kg/gata de zbor 340 kg; capacitate de incarcare 32 kg; capacitate combustibil 72 litri; motor: un turboreactor KHD T117/Klockner Humboldt Deutz AG KHD T117, greutate 23 kg, 45000 rpm, 105 kgf/un RATO, motor-racheta cu combustibil solid, Bristol Aerospace, de 3300 kgf, largat dupa lansare; viteza maxima 720 km/h/820 km/h, la lansare; autonomie 170-200 km; timp de zbor 30 minute; plafon de serviciu cuprins intre 125/200-3000 m, insa uzuala era altitudinea de 1200 m. Ultimele variante dezvoltate, ajungeau la altitudinea maxima de 5000 m (vezi anexa 4); transmiterea datelor in timp real se facea de la maxim 70 km, peste aceasta distanta acestea erau inregistrate pe pelicula foto/film. Ultimele variante in serviciu dispuneau de pre-programare navigare, pilot automat cu INS/GPS, capabilitati de urmarire a conformatiei terenului, capabilitati C2 cu data-link, camere video-foto noapte-zi, sistem de emisie semnal de alarma in vederea recuperarii.

Vehicul de suport pentru CL-289

  CL-289 deriva din CL-89, fiind o drona de recunoastere de mare viteza, la dezvoltarea careia au contribuit firme precum: Bombardier Inc si Canadair Group (Canada); Dornier GmbH (Germania, acum parte a EADS); Societe Anonyme des Telecommunications/SAT, devenita Sagem (astazi Safran, din Franta); Aerospatiale Matra, ca integrator (astazi, EADS). Interesant este faptul ca dezvoltarea UAV-ului a inceput in anul 1976, vest-germanii fiind de acord sa suporte mare parte a costurilor. Noua drona avea sa fie inregistrata in NATO sub numele de AN/USD-502, ea fiind testata in anul 1979 atat in Germania (de catre Drohnenbatterie 300 cu sediul la Idar-Oberstein, unitate ce va raspunde ulterior de instruirea unitatilor similare din Bundeswehr, intre anii 1979-2003. Ulterior teste s-au mai desfasurat si-n poligonul de la Bergen-Hohne, pana in anul 1986) cat si in SUA (la Yuma Proving Ground din Arizona, intre martie 1980-iunie 1983). In Armata Franceza, CL-289/PIVER a aparut in anul 1992-1993 (55 de drone in 4 unitati), initial la Regimentele 7 si 61 Artilerie, acestea fiind vazute in Bosnia (1995), Kosovo (1999) si Ciad (2008).

CL-289 in uz german

 

RENAULT TRM-1000 SI PIVER

CL-289, in cadrul Bundeswehr, in numar de 186 de unitati, s-a aflat in dotarea urmatoarelor unitati: Drohnenbatterie -1 (Delmenhorst), 6 (Boostedt), 12 (Hardheim), 13 (Stadtallendorf), 14 (Delmenhorst), 100 (Coesfeld, intre anii 1987-2002), 200 (Munchen, intre anii 1985-2003), 300 (Idar-Oberstein). Se pare ca Bundeswehr ar mai avea in dotare asemenea drone (oficial, ultimul zbor al unei astfel de drone ar fi avut loc in martie 2009, aceasta apartinand cel mai probabil Armatei Franceze), destinate insa instruirii si formarii artileristilor, in cadrul unor batalioane de instructie, precum: 3 Bttr. Aufklarungsartilleriebataillon 71; 3 Bttr. Artillerieaufklarungsbataillon 83; 3 Bttr. Beobachtungspanzerrartilleriebaillon 121; 3 Bttr. Artillerieaufklarungsbataillon 131.

Ca si inaintasul sau, si CL-289 era dispus pe camion, acestea fiind de tip MAN 6×6 de 7 tone/320 CP (Bundeswehr, Germania) si RENAULT TRM-1000 (Armee de Terre, Franta. Aparut in dotare incepand din anul 1994, avand urmatoarele caracteristici: motor Diesel supraalimentat, 6×6, 320 CP, greutate 13540 kg, greutate maxima cu incarcatura 29000 kg, lungime 9,31 m, latime 2,50 m, inaltime 3,32 m, echipaj 2 (in varianta destinata transportului trupelor, poate duce 24/34 de soldati complet echipati), rezervor de 250 litri, viteza maxima pe sosea 80 km/h, autonomie 700 km, cutie de viteze cu 9 rapoarte. Varianta TRM 1000 CLD, este destinata inclusiv transportului pe platforma a tancului LECLERC, iar in varianta vehicul de recuperare, dispune de o macara capabila sa ridice 18 tone pe o raza de 4,20 m (aproximativ greutatea turelei de pe LECLERC), dispunand si de un troliu cu cablu de 90 m lungime, capabil sa tracteze greutati de 36 tone.

 

WW

 Episodul XXXVII- DAR-ul bulgaresc…

 SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

blogdepasm.blogspot.com/…/dornier-do-34–kie…‎

wikipedia.qwika.com/de2en/Dornier_Kiebitz‎

www.aviastar.org

www.baumaschinenbilder.de

www.fas.org/man/dod-101/sys/ac/…/cl-289.htm‎

 

 

ANEXE:

1)    PRIAMOS/Primaraufklarungsmittel und Ortungssystem/Sistem Avansat de Detectie si Recunoastere, trebuia sa inlocuiasca DO-34 in dotarea Armatei Federale, insa, intr-un final, acest proiect a fost abandonat pe la jumatatea anilor *90 (probabil), el fiind dezvoltat tot de catre firma Dornier. Cert este doar faptul ca PRIAMOS urma sa aiba caracteristici “stealth”, dimensiuni reduse, rezistenta la bruiaj, radar de de supraveghere al campului de lupta, Orphee II (de fabricatie franceza), sistem de comunicatii radio, Adler (de fabricatie germana). A fost un vehicul experimental, niciodata intrat in productia de serie, dar el a reprezentat un punct de plecare si o experienta importanta pentru dezvoltarea viitorilor roboti zburatori ai Fortelor Armate Germane/Bundeswehr, chiar franceze, si nu numai, precum DAR (Drohne Anti-Radar), SPAHPLATTFORM (Platforma Spion/Cercetas. Era asemanatoare Kiebitz, insa avea dimensiuni mai mici: diametrul rotorului 1,20 m; greutate: fara sarcina, 30 kg/cu sarcina, 35 kg, aceasta constand intr-o camera TV si sistemul de transmitere a datelor la sol; plafon operational 50 m; autonomie un minut. Destinat in principal Fortelor Speciale), SEAMOS si GEAMOS. PRIAMOS avea urmatoarele caracteristici: RPH; lungime 2,04 m; diametrul rotorului 6,10 m; inaltime 2,79 m; ecartamentul trenului de aterizare 1,52 m; greutate: fara incarcatura, 458 kg/cu incarcatura, 1057 kg; plafon maxim 4000 m; plafon operational 2000 m; timp de urcare la 2000 m, aproximativ 5 minute; raza maxima de actiune a radarului Orphee II, 60/80 km; autonomie de zbor 90 minute. Astazi, Germania si Franta, au in dotare drone KZO si Sperwer, urmase directe ale programului dronei BREVEL, a carei dezvoltare a debutat la inceputul anilor *80 (cel mai probabil in anul 1983), atunci cand armata franceza si cea germana, au hotarat sa dezvolte in comun un RPV, vizate fiind interoperabilitatea si reducerea costurilor cu cercetarea si dezvoltarea (sa nu uitam ca-n acei ani, in Europa, Franta si Germania erau principalele forte militare, astfel ca interoperabilitatea nu era o idee rea). Un alt UAV interesant, nu si pentru Ministerul Apararii de la Bonn, a fost proiectul renumitului inginer, Alexander Lippisch, numit AERODYNE DORNIER, ce a zburat pentru prima data pe data de 18 septembrie 1972 (ultimul zbor, 30 noiembrie 1972). Aceasta aeronava VTOL, destinata recunoasterii aeriene, inclusiv cu decolare de la bordul navelor de lupta, avea urmatoarele caracteristici: lungime 5,50 m; latime 1,90 m; diametrul ventilatorului 1,10 m; motor: un MTU 6022 A-3, 370 CP/280 kW; greutate 435 kg.

2)    DORNIER DO-32 E, a fost un elicopter ultrausor realizat de catre firma Dornier Werke GmbH, in doar 4 exemplare, avand un singur pilot si destinat Armatei si Marinei Federale, in vederea misiunilor de recunoastere. Acesta a reprezentat primul elicopter realizat in RFG dupa sfarsitul WW II, si avea urmatoarele caracteristici: echipaj 1; lungime 3,42 m; inaltime 1,89 m; greutate: gol, 147 kg/la incarcatura maxima, 321 kg; diametrul rotorului 7,50 m; motor: o turbine cu gaz, BMW 6012L, 90 CP/67 kW/500 rpm; viteza: de croaziera, 100 km/h/maxima 119 km/h; autonomie 90 km/49 mile marine, la viteza de croaziera; timp de zbor cam 50-55 minute; elicopterul era pliabil, putand fi depliat rapid in maxim 5-10 minute; aeronava dispunea de un container de stocare; altitudine operationala 300 m; primul zbor 29 iunie 1962; program incheiat in anul 1963. DO-32U, unul dintre cele 4 exemplare construite, era telecomandat, neavand pilot, fiind identic cu varianta cu om la bord, insa avea viteza maxima de 120 km/h si autonomie de doar 45 km, dar depindea de aria de acoperire scazuta a operatorului (posibil sa fi fost undeva intre 10-20 km). Mini-elicopterul putea fi “parcat” intr-un container cu lungimea de 3,80 m si latimea de 1-1,50 m.

3)    EADS a dezvoltat acest program sub numele de SHARC, vizand un RPH complet autonom destinat utilizarii de pe navele de lupta. GEAMOS/SEAMOS aveau urmatoarele caracteristici: lungime 2 m; latime 1,70 m; inaltime: GEAMOS 3,50 m/SEAMOS 3,20 m; diametrul rotorului 6,10 m, fiecare dispunand de cate doua rotoare coaxiale, cu cate doua pale per rotor; greutate maxima la decolare 1060 kg; propulsor: GEAMOS –un turbomotor Boeing T-50, de 365 CP/SEAMOS –un turbomotor Rolls-Royce/Alisson 250 C20B, de 425 CP; autonomie de zbor: GEAMOS –o ora/SEAMOS –doua ore; plafon maxim de zbor: GEAMOS -4790 m/SEAMOS -5000 m.

4)    In luna ianuarie 2001, EADS Dornier a primit o comanda ce viza modernizarea a 160 de exemplare de CL-289 (primul livrat in anul 2003, Bundeswehr), pentru francezi si germani, aducandu-le la standard AOLOS, pentru suma de 36 de milioane de euro. Aceasta dispune de noi senzori TV si IR, Synthetic Aperture Radar (SAR, insa, conform unor surse, acesta ar fi optional), software de ultima generatie, autonomie marita la 400 km, viteza de 730 km/h, sisteme de comanda si control digitalizate. Programul de modernizare al celor 160 de CL-289 s-a desfasurat intre anii 2003-2006. Au fost folosite pana in anul 2009, insa exista supozitii, neconfirmate inca, care mentioneaza ca armata din Macedonia ar utiliza astazi 2-3 astfel de sisteme, putin probabil insa.

 

Series Navigation

<< Enciclopedia Armelor: Bizonul fara turelaEnciclopedia Armelor: DAR-ul bulgaresc… >>