Enciclopedia Armelor: ASU -57/85

Episodul XLV – ASU57 &  ASU 85

 

Despre trupele aeropurtate sovietice stim astazi multe, iar RoMilitary a avut un serial deosebit de interesant cu privire la “Istoria Parasutismului” scris de catre CaporalMusat, deosebit de interesant si foarte bine documentat, pe care-l recomand oricui este interesat de istoria unei Arme de elita. Acest link va v-a ajuta sa ajungeti rapid la sursa: Seriile RomaniaMilitary – Istoria Parasutismului: Trupele aeropurtate sovietice

Daca despre istoria trupelor aeropurtate sovietice se stiu destule, putine lucruri se stiu insa, cel putin la noi, cu privire la dotarea acestor forte. De-a lungul anilor, cu deosebire dupa WW II, cand expertii militari sovietici au sesizat nevoia stringenta a unor mijloace blindate de sprijin capabile sa sustina cu foc si sa insoteasca trupele in misiunile specifice acestor forte, adica mijloace care sa poata fi aerotransportabile si parasutabile, industria sovietica a trecut la realizarea unor astfel de mijloace. Putem spune ca astazi, trupele de desant rusesti stau foarte bine la capitolul dotare, multe dintre mijloacele de care dispun sunt urmase ale celor ce vor fi descrise in articolul de fata.

La inceputul anilor *50, generalul Vasili Filipovich Margelov (1908-1990), ce ajunge comandant al VDV (Vozdushno-Desantnye Voyska/Trupele de Desant Sovietice) in perioada 1954-1959, viitor maresal al URSS si o legenda in randul trupelor de desant (multi ani aceste trupe erau numite “Trupele unchiului Vasea”, cu deosebire in perioada in care Margelov le-a fost comandant. Astazi, sunt cunoscuti sub numele de “Beretele Albastre”) constient de necesitatea stringenta a unui blindat destinat sprijinului trupelor de desant si dorind mobilitate si putere de foc superioare pentru aceste forte, a cerut industriei sovietice sa realizeze un blindat care sa fie “bun la toate”, si care sa poata fi lesne aerotransportat si parasutat.

Interesant este faptul ca ideea unui blindat aerotransportabil nu era deloc noua in Armata Rosie, ea datand inca de la jumatatea anilor *30, fiind vorba despre tanchete T-27 atasate la bombardiere TB-3 (un singur prototip realizat in 1935, ce n-a dat rezultatele scontate) si asa-zisul “Tanc cu Aripi”, o tancheta T-60 careia i s-au atasat aripi putand zbura in zbor planat (realizate de catre Antonov la ordinul lui Stalin), proiect cunoscut sub numele de A-40 Krylya Tanka/Tancul cu Aripi, construit si testat in anul 1942 –nici acesta n-a dat rezultatele scontate, dar ideile sovieticilor ne arata clar directia doctrinei militare –OFENSIVA. Mai mult decat atat, inca din anul 1947 specialistii sovietici au trecut la realizarea unor vehicule blindate aerotransportabile si aerodesantabile, insa nici unul n-a dat rezultatele scontate si drept urmare, nici unul n-a intrat in productia de serie, multe ramanand doar la nivel de schita.

K-73

Unul dintre aceste proiecte, ce probabil a fost sursa de inspiratie pentru ASU-57 (cu care si seamana dealtfel), a fost cel al designerului Kravtsev, numit K-73, ce probabil a derivat din tancheta T-70. Acest unic prototip avea un tun de calibrul 57 mm si avea, cel mai probabil, blindaj de doar 8 mm grosime. Se cunosc putine date despre K-73, dar cel mai probabil avea urmatoarele caracteristici: echipaj 2-3 oameni; lungime 11,5 m; greutate 3,4/4 tone; motor GAZ-51, 70 CP; tun calibrul 57 mm, B-51, o varianta a tunului AT, ZIS-2 modificat, avand frana de gura; cadenta de tragere 15 proiectile/minut; viteza maxima pe sosea 54 km/h; autonomie pe sosea de 330 km; un singur exemplar realizat in 1948-1949. Se pare ca tancheta nu era amfibie.

Pana la urma, primul astfel de vehicul blindat destinat trupelor aeropurtate avea sa vina in anul 1950, acesta fiind ASU-57. Inainte insa de a vorbi despre acesta si urmasul sau direct, ASU-85, este necesar sa ne oprim asupra unui tun autopropulsat deosebit de interesant, despre care, recunosc, nu auzisem pana la momentul documentarii acestui articol. Acest tun, numit CH-26, era relativ simplu, si putea fi remorcat, insa, pe distante scurte, era autopropulsat avand un mic motor pe benzina.

CH-26, a aparut la sfarsitul anilor *40, si se dorea a fi inlocuitorul tunului AT remorcat, ZIS-2, el fiind realizat in doar 371 de exemplare. Ca si Zis-2 (S-a aflat si in dotarea Armatei Romane, din anul 1950 -vezi anexa 1), CH-26 putea fi remorcat, dar, in caz de nevoie se putea repozitiona singur pe distante scurte, pe campul de lupta. Interesant este faptul ca se descurca relativ bine in mediu urban, deplasandu-se singur, neavand nevoie de a fi remorcat –exista supozitii ca ungurii in 1956, au facut “cunostinta” cu astfel de tunuri autopropulsate, aflate in dotarea trupelor de desant.

Desi parea promitator, VDV n-a fost deloc multumit de el, si asta deoarece nu asigura nicio protectie servantilor, avea viteza mica de deplasare, autonomie scazuta, servantii stateau calare pe lazile de munitii dispuse in spatele conductorului, ceea ce-i putea face rapid “ingerasi” in caz ca acestea erau lovite de catre inamic (si-asa rezerva interna de munitie era scazuta, necesitand un vehicul destinat transportului obuzelor). Rezerva interna de combustibil era scazuta, iar faptul ca motorul era pe benzina adauga inca un handicap “sculei” sovietice, aceasta fiind usor inflamabila fata de motorina, basca ca motorul avea scurgeri de combustibil ceea ce dadea mari batai de cap servantilor.

Tunul era o varianta modificata a celui AT, ZIS-2, de calibrul 57 mm, avand teava mai scurta dotata cu frana de gura si deflector, putand trage cu intreaga gama de proiectile realizate pentru acesta, precum: UO-271 –HE FRAG, greutate 3,63 kg, viteza initiala a proiectilului 700 m/s, continea 218 grame de exploziv de mare putere; UShCh -271 –proiectil canistra, greutate 3,66 kg, lungime 34,20 cm, viteza initiala a proiectilului 700 m/s, eficienta maxima 200 m; UBR-271 –APHE-T, greutate 3,14 kg, viteza initiala a proiectilului 990 m/s, lungime 26 cm; UBR-271M –APHE-T, greutate 2,80 kg, viteza initiala a proiectilului 1040 m/s, lungime 20,50 cm, continea 13 grame de exploziv de mare putere; UBR-271P –HVAP-T, proiectil-sageata, greutate 1,55 kg, viteza initiala a proiectilului 1270 m/s, lungime 16 cm, latime 2,40 cm, continea 510 grame de tungsten si carbid; UBR-271N –API-T, proiectil incendiar, greutate 2,40 kg, viteza initiala a proiectilului 1130 m/s; UBR-271SP –AP-T, proiectil trasor, greutate 3,19 kg, viteza initiala a proiectilului 990 m/s; UBR-271K –APHE-T, greutate 3,13 kg, viteza initiala a proiectilului 990 m/s, continea 19 grame de RDX. Tunul era dotat cu sisteme de ochire OP4A-50 si MP1-50 si, conform surselor rusesti, putea asigura foc pentru trupele de desant la maxim 1,6 km, iar in rol AT nu era deloc eficient la mai mult de 1200 m.

  CH-26, semana oarecum cu o tricicleta, conductorul manevrand harabaia cu ajutorul unui volan ce antrena o singura roata dispusa in partea fata, avand un motor pe benzina de mici dimensiuni dispus in spatele tunului pe partea dreapta. Acest motor era de tip X1M72, in doi cilindri, pe benzina, de motocicleta, 14 CP, asigurand o viteza maxima pe sosea de 25 km/h, autonomia fiind extrem de scazuta, undeva intre 6-10 km.

Exasperati sa scape de ele, sovieticii le-au oferit membrilor Pactului incepand din anul 1960, reusind sa le bage pe gat est-germanilor, ungurilor si polonezilor. Acestia au descoperit cu totii foarte rapid limitarile “chestiei” sovietice, dar n-au indraznit sa carteasca, Armata Romana, spre norocul ei, nu la avut in dotare. Si-asa, in anul 1973 aceste tunuri autopropulsate nu se mai gaseau in uz polonez, maghiar si est-german, toti acestia ascunzandu-le prin depozite si, foarte probabil, casandu-le ulterior.

Exista supozitii ca est-germanii le-ar fi dat “Garzilor Patriotice” autohtone, care n-au facut nimic cu ele decat sa le stearga de praf, intr-un final si acestea renuntand la harabaiele inutile.

ASU 76

In anul 1949, specialistii sovietici, au creat ASU-57, unul dintre “eroii” articolului nostru. Acest vehicul a fost proiectat odata cu K-73, si a avut chiar un inaintas, numit ASU-76 (un model imbunatatit si reproiectat al K-73, aparut in anul 1949. A fost doar un model experimental, el nefiind acceptat pentru productia de serie, datorita faptului ca era prea greu, chiar daca blindajul nu depasea 3 mm grosime), ramas doar la nivel de prototip, acesta fiind dotat cu un tun de calibrul 76 mm. Dealtfel, ASU-57 va avea motorul si multe componente identice cu cele de pe ASU-76, semanand aproape leit cu acesta.

ASU-57 (Aviadesantnaya Samochodnaya Ustanovka/Tun Autopropulsat Aerodesantat/Obyekt 572), a inceput sa fie dezvoltat, asa cum mentionam anterior, odata cu ASU-76. El s-a dovedit a fi reusit, foarte apreciat de catre parasutistii sovietici, intrand in dotarea VDV incepand din anul 1950/1951. La data intrarii sale in “paine”, ASU-57 a reprezentat singura arma AT autopropulsata din lume, ce putea fi lansata din aer, o mare realizare pentru specialistii sovietici si un motiv de mandrie pentru Armata Rosie (NATO a aflat despre el abia data de 1 mai 1957, atunci cand a fost prezentat publicului la parada traditionala din Piata Rosie).

A ramas in dotare peste 20 de ani (a fost inlocuit de mult mai capabilul BMD-1/Boyevaya Mashina Desanta, al carui urmasi, BMD-2/3 sunt si astazi in dotare), blindatul fiind vazut pe strazile Budapestei (in 1956), precum si pe strazile Pragai (in 1968), odata cu “misiunea” sovietica de salvare a “democratiilor populare” de acolo, in pericol de occidentalizare si americanizare “fortata”. Ce “noroc” pe maghiari si cehi, ca “tovarasii” de la Moscova au fost foarte vigilenti!!!

  ASU-57 este creatia Biroului de Design Astrov (OKB-40/Opytnoe Konstructorskoe Byuro/Biroul Design Experimental -40, cu sediul in Mytischi, in apropierea Moscovei, nu departe de Aeroportul Monino. Uzina era strict secreta, ca multe altele de pe intreg teritoriul URSS, aceasta numindu-se “Mytischi Mashine Zavod/MMZ. Se afla sub conducerea designerului Nikolai A.Astrov, laureat al Premiului Stalin in domeniul stiintei si tehnologiei, decernat chiar de catre sinistrul dictator in anul 1943. Este creatorul tancurilor usoare, T-60/70, a autotunului SU-76, dar si a celor ce le-au urmat, ajungand pana la T-55), la el colaborand, foarte probabil, si designerul Anatoly Kravtsev (creatorul lui K-73. A lucrat impreuna cu echipa care crease ASU-76).

Desi colaborarea lui Kravtsev nu este o certitudine, cert este faptul ca acesta propusese un vehicul asemanator cu mai vechiul proiect K-73, dotat cu un tun AT de calibrul 57 mm, CH-51 (Charnko), fara a avea insa succes.

ASU-57 avea urmatoarele caracteristici: greutate 3,4 tone; lungime: 3,48 m, fara tun/5,75 m, cu tun; latime 2,8 m; inaltime 1,18 m; blindaj 6 mm; echipaj 3 oameni, insa putea transporta 6 parasutisti; armament: un tun calibrul 57 mm, Ch-51 (primele exemplare, tunul fiind derivat din ZIS-2), inlocuit ulterior cu o varianta modificata, numita Ch-51M L/73 (din anul 1954), cu o rezerva interna de 30 de proiectile. Tunul modernizat putea penetra blindaj de 100 mm de la 1 km distanta (140 mm, de la 500 m distanta), rata de foc fiind de 6-10 proiectile/minut.

ASU 57 si Mi-6

Cu proiectile HE bataia maxima era de 6100 m, iar cu proiectile AT, undeva la 1250 m. Elevatia tunului era cuprinsa intre -5º/+12º/o mitraliera AA de calibrul 7,62 mm, PKT (nu toate insa), rezerva interna 1000 proiectile; motor: initial au avut motoare identice cu cele de pe celebra “Pobeda”, M-20E4 (Victoria -masina civila, cunoscuta drept GAZ-M20, aparuta in anul 1946 –vezi anexa 2. Se afla si astazi in circulatie, inclusiv la noi, fiind un motiv de mandrie pentru posesori), pe benzina, 4 cilindri, 50 CP, racit cu apa, 2112 cm/cubi.

Ulterior, aceste motoare au fost inlocuite cu o varianta mai puternica, de 55 CP/3600 rpm, numita M-20ES; viteza maxima: pe sosea, 45 km/h/25 km/h, in teren accidentat; autonomie cuprinsa intre 160-250 km; rezervor intern de combustibil de 140 litri; sasiu construit partial din aluminiu, pentru a se reduce greutatea; a fost produs intre anii 1950-1961/1962, cand a inceput sa fie inlocuit de mai potentul, ASU-85; s-a exportat in Egipt (astia l-au folosit in luptele cu Israelul din 1967), Iugoslavia si Vietnam, foarte probabil si-n Etiopia. Oricum, vietnamezii si iugoslavii inca le foloseau la inceputul anilor *80. In vederea lansarii din avion (este vorba despre AN-12 “CUB” –vezi anexa 3. Un AN-12 transporta maxim 2 ASU-57), ASU-57 era dispus pe paleti atasati la parasute de tip PP-128-500 sau TP-7, insa putea fi debarcat si din elicoptere MI-6 (vezi anexa 4). Insa, pana la aparitia acestor mijloace aeriene de transport, ASU-57 era debarcat din planoare grele de transport, YAK-14 (vezi anexa 5) si IL-32 (vezi anexa 6).

 

 

ASU-57 pregatit pentru parasutare

In interiorul deschis al ASU-57, comandantul ce indeplinea si rolul de tragator se afla dispus in partea stanga, imediat in spatele tunului, acesta dispunand de un vizor optic, OP-2, ce marea de 50 de ori, precum si un vizor nocturn, TVN-2. In partea dreapta a comandantului statea conductorul, iar in spatele acestuia, orientat spre inapoi, statea incarcatorul. Desi blindatul nu avea plafon, in caz de nevoie si pe timp nefavorabil, se putea utiliza o prelata, dar, pe campul de lupta aflat sub spectrul anihilarii nucleare din timpul Razboiului Rece, ASU-57 era lipsit de protectie NBC.

Cariera operationala a ASU-57 a fost relativ scurta, ele fiind retrase complet din dotarea VDV in anul 1980. Insa, in anii cat a fost in dotare, fiecare Divizie Aeropurtata sovietica era formata din cate trei regimente, incluzand si un batalion de ASU-57. Fiecare batalion de ASU-57 era impartit in trei baterii AT, fiecare baterie avand cate sase blindate, in total 18 exemplare per regiment. Desi VDV intentiona sa-l mentina in dotare inca multi ani, pe la jumatatea anilor *70, expertii militari considerau ASU-57 depasit si ineficient in fata noilor blindaje ale tancurilor NATO, si, cu toate acestea, pragmatismul sovietic si-a spus cuvantul –au transformat cateva asemenea blindate in vehicule de comanda si transmisiuni, numindu-le, ASU-57KShM, acestea nefiind armate, dispunand in schimb de sisteme de comunicatii.

ASU 57 si Yak 14

Pe langa aceasta varianta, a mai existat un prototip echipat cu un tun fara recul, B-11 (RG-107, calibrul 107 mm, ce s-a aflat si-n dotarea Armatei Romane. Vezi anexa 7), numit BSU-11-57F/2T2, insa n-a intrat niciodata in productia de serie. Desi ASU-57 nu era amfibiu, au existat doar 5 exemplare ce aveau partea fata reproiectata, numite si Obyekt 574 sau ASU-57P (Plavaiosaia/Plutitor), dezvoltate intre septembrie 1952-septembrie 1953. In luna mai 1954, prototipul numarul 2 a fost testat in poligonul de la Kubinka, dar aceasta varianta avea rezervor marit la 155 litri, putand pluti pe apa cu viteza de 8,3 km/h, propulsia fiind realizata cu ajutorul senilelor, insa dispunea la partea spate de propulsie cu jet de apa.

 ASU 57 …in corzi

ASU-57, dispunea sistem radio cu modulatie in frecventa, R-120 si P-113 (dupa anul 1961, raza maxima de emisie fiind de 20 km), de sisteme de emisie-receptie, TPU-47 (interfonie) si 10 RT-12. Pe campul de lupta dominat in Razboiul Rece de anihilarea nucleara, ASU-57 era complet neajutorat, el neavand protectie NBC, fiind usor de distrus chiar si cu arme conventionale, lucru sesizat de catre specialistii VDV, drept urmare s-a cerut un nou tun autopropulsat, mai puternic si mai bine protejat. Acesta avea sa fie, ASU-85…

ASU-85 (Obyekt 573), i-a urmat lui ASU-57 si era net superior acestuia. El a aparut in urma limitarilor pe care le avea ASU-57, in special calibrul tunului care nu mai facea fata noilor blindaje si mijloace de protectie aparute la tancurile vestice si, cu deosebire, platforma deschisa a acestui blindat, ceea ce-l facea anacronic pentru campul de lupta modern. Sarcina realizarii lui i-a revenit aceluiasi colectiv ce a proiectat si ASU-57, de la uzina considerata pe-atunci strict secreta, Mytischi Mashine Zavod/MMZ (OKB-40), aflat sub conducerea stralucitului inginer, Nikolai Aleksandrovich Astrov. Primul prototip al ASU-85 a aparut in a doua jumatate a anului 1953, insa el a reprezentat anumite deficiente tehnice ce au necesitat rezolvare, insa, trei vehicule revizuite, de preserie, au fost date spre evaluare Ministerului Apararii, in perioada 1956-1957.

  ASU-85, a derivat din blindatul PT-76 si n-avea capabilitati amfibii, precum acesta. Interesant este faptul ca initial s-a considerat ca vehiculul ar trebui dezvoltat pe sasiul tancului T-34 –de-acum depasit, dar care inca exista in cantitati uriase in Armata Rosie (ideea nu era rea, si-ar fi dat o noua “viata” platformei, dar s-a renuntat rapid la ea considerandu-se c-ar fi fost prea grea pentru un vehicul aerotransportabil si aerodesantabil).

Cu toate acestea, existau diferente notabile, ASU-85 avand un alt tip de motor fata de originalul PT-76, numit YaMZ-206V, Diesel, 6 cilindrii. Odata “durerile facerii” depasite, ASU-85 a intrat in productie de serie incepand cu anul 1958 si, in mod ciudat, primele exemplare, contrar cererii Ministerului Apararii, n-aveau plafon, dupa modelul ASU-57. Cum asa ceva era de neacceptat, Ministerul Apararii de la Moscova a cerut imperativ dotarea vehiculului cu plafon blindat, ceea ce-a facut ca productia de serie sa inceapa, cu adevarat, abia in anul 1961. Intre timp, Armata, datorita faptului ca ASU-85 nu era si amfibiu l-a respins (sa nu uitam faptul ca doctrina militara sovietica prevedea ca blindatele sale sa fie capabile sa traverseze cursuri de apa, ceea ce s-a si facut cu BTR-60, PT-76 si altele, vizate fiind marile rauri din Occident, in caz de conflict cu NATO), dar VDV nu, considerandu-l un vehicul ideal pentru nevoile sale, basca ca incepuse sa detina si mijloace capabile sa-l transporte, precum AN-12, MI-6/10/26. In 1965, VDV era, in Armata Rosie, principalul operator de ASU-85, fiecare Divizie Aeropurtata avea cate un batalion dotat cu 31 de astfel de blindate (au fost vazute in Cehoslovacia si, foarte probabil, in anul 1979, la invazia Afganistanului). NATO l-a vazut pentru prima data pe data de 1 mai 1962, la parada traditionala din Piata Rosie.

ASU-85, avea urmatoarele caracteristici: echipaj 4 oameni –comandant, conductor, tragator si incarcator, fara a avea capacitatea de a transporta si alti militari, precum ASU-57; greutate 17,10 tone; lungime: 6 m, fara tun/8,49 m, cu tun; latime 2,8 m; inaltime fara mitraliera si proiectoare, 2,1 m; motor YaMZ-206V, Diesel, 6 cilindri in linie, racit cu apa, 240 CP/179 kW; rezervor intern de combustibil cu capacitatea de 250 litri; autonomie pe sosea 260 km; viteza maxima pe sosea 45 km/h; armament: un tun AT de calibrul 85 mm, D-70 (deriva din tunul AT, D-48, si folosea aceeiasi munitie, precum: 3BK-7 HEAT, BR-372 HVAP-T –putand penetra blindaj de 180 mm de la 1000 m distanta, A-372 HE. Vezi anexa 8), cu o rezerva interna de 40/45 de proiectile. Elevatia tunului era cuprinsa intre-4,5º/+15º, iar rata de foc era de 4 proiectile/minut.

Tunul cantarea 1865 kg, avand raza maxima de actiune de 10 km, insa, in trageri AT, era eficient la maxim 1150 m/o mitraliera coaxiala cu tunul de calibrul 7,62 mm, PKT, cu o rezerva interna de 2000 de proiectile (vezi anexa 9)/o mitraliera montata pe plafon de calibrul 12,7 mm, DShKM (vezi anexa 10), destinata apararii AA, incepand din anul 1970, cu o rezerva interna de 600 proiectile (in indicativul NATO apar sub numele de ASU-85 M1974, acestea avand si generatoare de fum, BDSh-5); blindaj cuprins intre 8-40 mm (15 mm –plafonul); protectie NBC, dispozitive optice de observare si ochire, precum si proiectoare IR destinate luptei nocturne (TPN1-79-11, folosit pe timp de noapte; proiector IR, L-2; TPNK-20, folosit de timp de zi); dispunea de sistem radio, R-113 si interfon, R-120; vehiculul putea: urca pante de 70◦/trece obstacole verticale cu inaltimea de 1,10 m/traversa transee cu latimea de 2,8 m. A inceput sa fie inlocuit din anul 1969 de mult mai modernul, BMD-1.

ASU 85 si An-12

Principalul utilizator al ASU-85 a fost URSS, insa, la inceputul anilor *70, polonezii au primit in dotare 31 de astfel de blindate, pe care le-au folosit in cadrul Diviziei 6 Aeropurtata, Pomerania/Pomorska Dywizja Powietrzno Desantowa, creata si echipata dupa modelul Diviziilor Aeropurtate sovietice. In general, ASU-85 nu era desantat, desi se putea face cu ajutorul unor paleti atasati la parasute de mari dimensiuni, ci aerotransportat si debarcat, atat din avioane cat si din elicoptere (in 1968, la invazia din Cehoslovacia, trupele VDV au aterizat odata cu ASU-85, fiind debarcati din aeronave AN-12). Desi n-a avut variante, sasiul ASU-85 a servit drept model pentru ZSU-23-4 Shilka si pentru 2P25/1S91 ce deservesc sistemul de rachetele AA, 2K12 Kub.

WW

Episodul XLVI: “Arcasul”, “Berbecul” si “Leul”

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia –Enciclopedia Libera, Internet.

przemkko.strefa.pl/m…/asu85_kielce.html‎

forum.worldoftanks.com › … ›

www.militaryfactory.com/armor/detail.asp?…‎

www.fas.org/man/dod-101/sys/…/pt–76.htm‎

www.russati.su › 

www.russiansentry.com/?area…action…‎

 

ANEXE:

1) Din anul 1950, in dotarea Armatei Romane a inceput sa intre tehnica de fabricatie sovietica. Printre acestea s-a numarat si tunul AT ZIS-2, care a fost la inceput in dotarea artileriei batalionare (2 piese), ulterior din 1960 si la divizia de infanterie (cate 27 de tunuri). A iesit din inzestrare in anul 1977, fiind inlocuit cu tunurile AT romanesti de calibrul 100 mm, mult mai moderne si performante.

ZIS-2, a aparut in anul 1941, fiind fabricat intr-un numar foarte mare (aproximativ 10000 de exemplare) si avand performante foarte bune –puterea de penetrare in blindaj a proiectilului BR -271P, ce era folosit de acest tun, era de 83 mm la distanta de 1000 m, cu blindaj dispus sub un unghi de 60 grade. A fost montat si pe tractorul senilat KOMSOMOLET, fiind cunoscut ca “distrugatorul de tancuri” ZIS-30 (Armata Romana, nu l-a avut in dotare).

Tunul AT ZIS-2, avea inchizator semiautomat de tip “pana” si o cadenta foarte mare de lovituri (cam 25 lovituri/minut), dispunand de un antetren tractat de 6 cai, utilizat atat pentru tractarea tunului cat si pentru transportul munitiei, de tip 52 –P-353M.

Tunul avea urmatoarele caracteristici:  calibrul 57 mm; lungimea tunului 7030 mm; inaltimea 1370 mm; lungimea tevii 4160 mm, 73 calibre; camp de tragere vertical intre -5/+25 grade; camp de tragere orizontal de 56 grade; greutatea 1250 kg; viteza initiala a proiectilului 1000 m/s; greutate proiectil 3,16 kg; regim de foc 25 proiectile/minut; bataia maxima 8400 m.

In anul 1945, a aparut in Armata Romana, tunul sovietic de camp, ce putea fi folosit si in rol AT, ZIS-3, calibrul 76,2 mm, model 1942. Acesta a fost fabricat intr-un numar imens de exemplare, de aproximativ 103000, fiind urmasul direct al tunului ZIS-2. A aparut in Romania odata cu cele doua divizii de voluntari romani, “Tudor Vladimirescu” si “Horia, Closca si Crisan” –cate o baterie la regimentele de infanterie, ulterior si la divizionul de artilerie (18 piese) de la toate regimentele de infanterie. Nu se cunoaste cu certitudine daca Armata Romana a capturat si folosit, anterior anului 1945, asemenea tunuri.

Tunul era deosebit de performant, avand frana de gura, ceea ce a permis reducerea greutatii afetului, piese turnate, stantate sau sudate, avand un cost de productie scazut. Datorita energiei foarte mari la gura tevii (175 tf) a fost folosit cu succes si ca tun AT cu proiectil perforant BR-350A (putere de perforare in blindaj de 55 mm la 1000 m, lovitura sub un unghi de 60 grade).

Interesant este faptul ca tunul putea fi operat de catre servanti cu o pregatire sumara, iar profesorul Wolf (inginer-sef al departamentului artilerie de la Krupp, spunea: “Tunurile germane sunt cele mai bune din lume cu exceptia celor sovietice”, iar pe ZIS-3 il considera “cea mai ingenioasa arma din istoria artileriei” –cuvinte care n-au nevoie de niciun comentariu!

ZIS-3, putea trage cu diferite tipuri de munitie, precum: proiectile perforante BR-350A/B, proiectil perforant-trasor subcalibru BR-354P, proiectil exploziv OF-350, proiectil cumulative BR-354, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 76,2 mm; lungimea tunului 6095 mm; lungimea tevii 3200 mm, 42 calibre; camp de tragere vertical intre -5/+37 grade; camp de tragere orizontal de 54 grade; viteza initiala a proiectilului 680 m/s; greutate proiectil OF-350 – 6,2 kg; regim de foc 25 proiectile/minut; bataia maxima cu proiectil exploziv 13290 m; bataia minima cu proiectil perforant 4000 m.

Nu se stie cu siguranta cand a iesit din inzestrare ZIS-3, dar dupa unele surse, acesta mai era inca folosit la sfarsitul anilor *60.

Un tun AT superior ZIS-3, tot de fabricatie sovietica, a fost BS-3, calibrul 100 mm, model 1944. Acest tun putea fi utilizat si ca tun de camp, aparand pe front in ultima parte a razboiului. Utiliza proiectilul BR-412B ce putea penetra blindaje de 150 mm la o distanta de 1000 m, si a intrat in dotarea Armatei Romane in anul 1954 –la artileria antitanc din rezerva strategica: Regimentul 99 Antitanc Caracal, Divizionul 1057 Antitanc de la Mihai Bravu si la Regimentul 242 Artilerie de la Braila subordonat Corpului 19 Armata. Nu se cunoaste cate asemenea asemenea tunuri a avut armata noastra in dotare, dar BS-3 avea urmatoarele caracteristici: calibrul 100 mm; lungimea tevii 5960 mm, 59,6 calibre; greutate tun 3650 kg; camp de tragere vertical intre -5/+45 grade; camp de tragere orizontal de 58 grade; viteza initiala a proiectilului 900 m/s; greutate proiectil exploziv 15,6 kg; echipaj 8 servanti; regim de foc 8-10 proiectile/minut; bataia maxima cu proiectil exploziv 20000 m. Se mai afla in dotare pe la jumatatea anilor *70, ulterior a fost inlocuit cu tunul romanesc AT de acelasi calibru (aflat si astazi in dotare).

2) Interesant este faptul ca POBEDA/VICTORIA, s-a nascut in urma unei sedinte din 3/8 februarie 1943, imediat dupa Stalingrad, la care a participat si Stalin, unde s-au trasat liniile dezvoltarii dupa razboi a industriei de automobile sovietice. La aceasta sedinta au participat toti “greii” industriei de automobile si tractoare a URSS, printre ei aflandu-se si inginerul-sef al fabricii GAZ/Gorkovski Avtomobilnyi Zavod/Fabrica de Automobile din Gorki, oras ce pana in anul 1932 s-a numit Nijni Novgorod, acolo producandu-se camioane si tractoare de artilerie pe timpul WW II. Primul prototip al “Victoriei” era gata in data de 6 noiembrie 1944, insa, spre lauda inginerilor sovietici, acest automobil a fost primul din lume produs in serie ce avea caroserie autoportanta, si primul automobil sovietic de serie echipat cu: semnalizatoare de directie,lampa de frana, suspensie independenta fata, actionare hidraulica a franelor, stergatoare electrice de parbriz, termostat la sistemul de racire, si altele. Toate aceste sisteme revolutionare pentru industria sovietica de dupa razboi, avea sa le-aduca proiectantilor Premiul Stalin.

3) ANTONOV AN-12, in terminologia NATO –„CUB” (PUI –numai „pui” nu era, fiind un avion masiv si impunator), avion mediu de transport asemanator cu C-130 HERCULES american (mai este poreclit, Hercules-ul sovietic), cu urmatoarele caracteristici: echipaj 3-6 oameni; anvergura 38 m; lungime 33,10 m; inaltime 10,53 m; anvergura aripilor 121,70 m/patrati; greutate: gol 30700 kg/complet incarcat 61000 kg; motoare: 4 turbopropulsoare IVCHENKO AI-20M, de 4250 CP fiecare (l-am avut si noi, pe IL-18), lungime 842 mm, inaltime 1180 mm, greutate 1140 kg; viteza: maxima 640 km/h/de croaziera 600 km/h/viteza de decolare 170 km/h; rulaj: la decolare, 860 m/la aterizare, 850 m; plafon de serviciu 10500 m; autonomie 5500 km; armament: doua tunuri NR-23, calibrul 23 mm, dispuse in coada, dar acestea nu se regaseau pe toate exemplarele. NR-23, produs din anul 1949, avand urmatoarele performante: calibrul 23 mm; greutate 39 kg; lungime 1,98 m; lungimea tevii 1,45 m; rata de foc 800-850 proiectile/minut; viteza initiala a proiectilului 690 m/s; lungime proiectil 115 mm; raza maxima de actiune de aproximativ 1500 m; putea transporta: 100 de parasutisti complet echipati/vehicule si arme diverse/130 de pasageri sau 30-31 tone de marfuri –avionul era utilizat si de catre Aeroflot, insa, in caz de razboi, treceau automat in uz militar. Construit in peste 1240 de exemplare, intre anii 1957-1973, inclusiv in China din anul 1981 sub numele de Y-8 (Yunshuji-8, remotorizat cu motoare vest de catre compania Shaanxi Aircraft Company, produs si astazi si exportat in Myanmar, Sri Lanka, Pakistan, Venezuela si Sudan. Ca si originalul sovietic, si cel chinez are mai multe variante si destinatii: transport trupe sau marfuri, AWACS, ELINT, MPA, ECM, MEDEVAC, etc). 4)  MIL MI-6, elicopter greu de transport, in terminologia NATO –„HOOK” (CARLIG), cu urmatoarele caracteristici: echipaj 6 oameni –pilot, copilot, navigator, inginer de zbor, radio-operator, tehnician responsabil de distribuirea incarcaturii; capacitate de transport: 90 pasageri/70 de parasutisti complet echipati/41 de targi+2 medici insotitori/un blindat ASU-57 sau o masina de teren, GAZ sau UAZ/alte echipamente militare, dar nu mai mult de 12 tone greutate; lungime 33,18 m; diametrul rotorului 35 m; inaltime 9,86 m; anvergura rotorului 962,10 m/patrati; greutate: gol 27240 kg/cu incarcatura maxima 42500 kg; motor: 2 Soloviev D-25V, turbomotoare, de 5500 CP/4100 kW fiecare; rezerva de combustibil 6315 kg; viteza: maxima 300 km/h/ de croaziera 250 km/h; autonomie 620 km, la incarcatura maxima; fabricat in peste 920 de exemplare intre anii 1959-1981 si exportat in: Algeria, China, Etiopia, Egipt, Peru, Indonezia, Irak, Laos, Polonia, Vietnam. A avut mai multe variante si prototipuri, inclusiv armate.

5) YAKOVLEV YAK-14, a fost un planor greu destinat transportului de trupe, echipamente militare si marfuri, construit in 400/413 exemplare. Avea urmatoarele caracteristici: echipaj 1-2 oameni; lungime 18,40 m; anvergura 26,17 m; anvergura aripilor 83,35 m/patrati; greutate: gol 3082 kg/complet incarcat 6750 kg; viteza: maxima 300 km/h/de croaziera 145 km/h. Acest planor a fost destinat inzestrarii VDV cu un planor greu de asalt capabil sa transporte un camion, un vehicul de teren sau o piesa de artilerie, autopropulsata sau nu, impreuna cu echipajul aferent acestora. Proiectarea sa a inceput in anul 1948 de catre inginerii de la Yakovlev, Yevgeniy G.Adler si Leonid L.Selyakov, avand drept “sursa” de informatii un planor german, GOTHA GO-242, cu care si seamana dealtfel. Planorul putea fi dotat cu sine din lemn pentru a putea ateriza pe piste inierbate sau pe zapada. Cateva au fost vandute Cehoslovaciei, la inceputul anilor *50, ele fiind construite la fabricile din Cikalov si Rostov-pe-Don. Au iesit din dotarea VDV prin anii *60.

6) ILIUSIN IL-32, a fost un planor destinat transportului de vehicule usoare, realizat din aluminiu, doar un singur exemplar fiind construit, programul fiind anulat datorita insuficientei avioanelor-remorchere. A zburat pentru prima data pe data de 20 august 1948. Interesant la acest planor este faptul ca sectiunea cozii si a botului erau detasabile, acestea fiind prinse cu balamale, ceea ce usura incarcarea-descarcarea incarcaturii aflate in paretea centrala. Datorita masivitatii sale, planorul trebuia remorcat de avioane IL-18 sau TU-75 (varianta destinata transportului a bombardierului TU-4, doar un singur prototip fiind realizat, programul fiind anulat din lipsa motoarelor, preponderent destinate realizarii de bombardiere), acesta avand urmatoarele caracteristici: lungime 24,84 m; anvergura 35,8 m; anvergura aripilor 159,50 m/patrati; greutate: gol 9600 kg/complet incarcat 16600 kg; plafon de serviciu 4000 m; viteza de croaziera 327 km/h; capacitate de transport: 60 de parasutisti complet echipati/incarcatura de maxim 7000 kg, incluzand vehicule de teren, tunuri AT, ASU-57, si altele.

7) Armata Romana a primit in dotare odata cu tunurile D-44 si D-48 (ambele de calibrul 85 mm) si tunuri fara recul, de tipul B-11 (RG-107), calibrul 107 mm si B-10, calibrul 82 mm, ambele model 1954. Aceste tunuri fara recul aveau dubla destinatie: tun de camp si tun antitanc.

B-11 (RG-107), putea fi tractat de la gura tevii, cu autoturisme de tip GAZ/M-461 si folosea proiectile cu miscare lenta de rotatie si aripioare. Ca tun de camp folosea proiectilul exploziv O-883A, cu greutatea de 8,5 kg –greutatea loviturii fiind de 13,6 kg; iar ca tun AT folosea proiectilul cumulativ BK-883, in greutate de 7,5 kg (insa completata cu focosul GK-2, aceasta crestea la 12,5 kg). Puterea de patrundere in blindaj a proiectilului BK-883 era de 380 mm, la maxim 1400 m.

S-a aflat in dotare la divizia de infanterie, la artileria regimentara ce era compusa dintr-o baterie de aruncatoare calibrul 120 mm si o baterie de tunuri fara recul B-11 (4 tunuri). A fost si in dotarea diviziei mecanizate, in bateria antitanc: un pluton de 2 piese, alaturi de tunuri fara recul de 82 mm (B-10) si tunuri de 57 mm (cate un pluton de 2 piese, ZIS-2). Se pare ca au iesit din inzestrare la sfarsitul anilor *70, alaturi de fratiorul mai mic, B-10, fiind inlocuite cu tunul fara recul AG-9 (facut in Romania sub licenta dupa tunul sovietic SPG-9, calibrul 73 mm, cu caracteristici tehnice superioare, ce se afla si astazi in dotare).

B-11, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 107 mm; lungimea tevii 3383 mm; lungimea totala 3560 mm; inaltimea 1190 mm; greutate 305 kg; echipaj 5 servanti; camp de tragere vertical intre -10/+45 grade; camp de tragere orizontal de 70 grade; viteza initiala a proiectilului 375 m/s; regimul de foc 6 proiectile/minut; bataia maxima cu proiectil exploziv 6650 m.

Armata Romana a avut in dotare si varianta B-10, calibrul 82 mm, probabil de la inceputul anilor *60, ce a fost inlocuit ulterior de SPG-9, fabricat la noi sub licenta si cunoscut ca AG-9. Tunul fara recul B-10, era dotat cu teava lisa, tren rulor cu doua roti ce putea fi detasat si cu un afet tripod pentru tragere (caracteristici ce sunt intalnite si la AG-9), doua manere dispuse la partea din fata a tevii pentru a putea fi transportat pe distante scurte si o roata mai mica ce prevenea deteriorarea tevii pe timpul deplasarii.

B-10, folosea proiectilul antitanc cumulativ BK-881, si pe cel exploziv (pentru misiunile de sprijin de foc) O-881A, pana la distanta maxima de 4500 m.

S-a aflat in dotarea artileriei batalioanelor de infanterie romane, la bateria antitanc (un pluton de tunuri fara recul B-10, alaturi de un pluton de tunuri de calibrul 57 mm cu 2 piese si un pluton de mitraliere AA). A fost folosit (ca si AG-9, dealtfel) si de catre VM, samarizat pe patru caluti de rasa romaneasca Hutul: unul transporta tunul propriu-zis, lada cu piese de schimb si accesorii pentru tun, inaltatorul cu dispozitivul de iluminare si acumulatorii; iar calutii 2, 3 si 4, transportau munitia, lopetile, tarnacopul, fierastraul, toporul si lanterna cu acumulatori.

8) D-48, calibrul 85 mm, model 1948. a fost un tun AT sovietic ce s-a aflat si in inzestrarea Armatei Romane. Acest tun a preluat afetul de la tunul divizionar calibrul 85 mm si blocul inchizator de la tunul BS-3, remarcandu-se prin teava foarte lunga. Rotile acestui tun proveneau de la camionul ZIS, fiind umplute cu cauciuc buretos, iar trecerea tunului din pozitia de mars in cea de lupta, necesita un timp de 1,5-2 minute, cu servanti bine antrenati. Calitatile AT ale tunului erau bune, el putand distruge cu proiectilul perforant BR-372 blindaje de 120 mm de la 2000 m, la un unghi de incidenta de 60 grade.

A aparut in Armata Romana probabil in anul 1954, si se pare ca a fost utilizat pana la jumatatea anilor *80, impreuna cu proiectilele explozive OF-372 si perforant-trasoare BR-372.

D-48, avea urmatoarele performante: calibrul 85 mm; lungimea tunului 9195 mm; greutate pentru mars 2400 kg; inaltimea 1475mm; greutate proiectil exploziv 9,66 kg; camp de tragere vertical intre -6/+35 grade; camp de tragere orizontal de 54 grade; viteza initiala a proiectilului 1040 m/s; bataia maxima cu proiectil exploziv 18970 m.

9) PKT/Pulemyot Kalashnikova Tankovyi, a aparut in anul 1962 si avea urmatoarele caracteristici: calibrul 7,62 mm; lungime 1098 mm; greutate 10,5 kg; lungimea tevii 722 mm; greutatea tevii 3,23 kg; raza maxima de actiune: foc direct 650 m/bataie efectiva 1500 m/bataie maxima 4000 m; rata de foc 700-800 proiectile/minut; banda mitralierei contine 250 de proiectile; greutate banda 9,4 kg.

Mitraliera se fabrica si astazi, putand trage cu mai multe tipuri de proiectile, precum: AP, viteza initiala a proiectilului -855 m/s, putand penetra blindaj de 6 mm grosime de la 680 m distanta; trasor, viteza initiala a proiectilului -824 m/s; API, viteza initiala a proiectilului -834 m/s, putand penetra blindaj de 10 mm grosime de la 200 m distanta. Ea doteaza si noile tancuri rusesti, precum: T-72B/M/BK si T-90, fiecare avand o rezerva interna de 2000 proiectile; T-80U si T-80U/M, fiecare avand o rezerva interna de 1250 proiectile; T-80UK, cu o rezerva interna de 750 proiectile.

10)  DShK, are urmatoarele caracteristici: calibrul 12,7 mm; greutate 33,40 kg; lungime 1626 mm; lungimea tevii 1070 mm; viteza initiala a proiectilului 850-870 m/s; rata de foc 80-125 proiectile/minut; raza maxima de actiune 3500 m.

Series Navigation

<< Enciclopedia Armelor: „Sageti” ATEnciclopedia Armelor: Ariete 2 >>