Constantin Dragomir (general de flotilă aeriană)

Este unul dintre cei şapte supravieţuitori ai generaţiei de piloţi de război din 1941, care număra mai bine de 100 de oameni. A fost martor al “masacrului de la Stalingrad”, început în dimineaţa ceţoasă a lui 19 noiembrie 1942, când tancurile ruseşti au străpuns linia frontului de est şi au zdrobit trupele Axei. Aproximativ un milion de soldaţi piereau pe pământul îngheţat al stepei ruseşti.

“Eram la Morozovskaya, la 35 de kilometri de Stalingrad, şi executam câte două misiuni de luptă pe zi. Prin 18 noiembrie, a venit un sfânt de ger de vreo -20, -25 de grade. În ziua acea era în zonă aviaţie germană şi română de te speriai. În dimineaţa următoare, eram pregătiţi pentru ieşire, dar, pe lângă temperaturile scăzute, s-a lăsat o ceaţă de nu vedeai la câţiva metri”, povesteşte Constantin Dragomir. Cu avioanele ţintuite la sol, armatele Axei au fost încercuite. “Am primit din plin lovitura de la Stalingrad. Îmi amintesc şi acum imensele convoaie cu răniţi care veneau spre Morozovskaya.

Oamenii fugeau îngroziţi din faţa ruşilor”, rememorează fostul pilot. În gerul acela cumplit, îşi deapănă amintirile fostul pilot, ruşii erau echipaţi cu pufoaice şi botfori îmblăniţi, în timp ce “nemţii aveau cipică şi fular pe dedesubt, iar ai noşti, capelă şi mantaluţă.” După retragerea de la Stalingrad, Dragomir a fost unul dintre cei 36 de piloţi români care au fost instruiţi să lupte pe celebrele avioane nemţeşti de bombardament în picaj Junkers 87 Stukas. Aparatele, dotate cu un motoare de 1500 de cai putere care dezvoltau o viteză de 300 de kilometri pe oră, erau realizate la uzina la care astăzi se farică automobile BMW. Erau considerate cele mai periculoase avioane ale acelei perioade.

În 6 decembrie 1943, îşi aminteşte Constantin Dragomir, a avut recordul de şase misiuni de bombardament. De altfel, grupul său şi-a îndeplinit menirea, ţinând în şah nu mai puţin de patru luni armatele ruseşti în Crimeea. De altfel, unul dintre cei mai importanţi istorici care au scris despre cel de-al doilea război mondial, englezul Mark Axworthy, nota: “Campania Grupului 3 picaj la Kersch (în Crimeea – n.r.) a fost cea mai eficientă campanie românească de bombardament a războiului şi chiar cel mai bun ajutor direct pentru armata germană primit de la o altă forţă a Axei pe parcursul întregului război”.

Situaţiile limită nu l-au ocolit pe Constantin Dragomir în război. “La aeroportul de la Bagherovo, din Crimeea, a venit un neamţ, fotoreporter de la revista <Signal>, un fel de <Bild> de acuma, Opitz Verner. Acesta vroia să facă un reportaj pentru revistă. Întrucât ştiam germană, l-au trimis la mine”, povesteşte pilotul. Verner nu mai fusese niciodată cu un Stukas. “Aveam de bombardat linia inamicului din Kubano. Până la ţintă mergeam la 4.000 de metri înălţime, şi proiectilele nu mă puteau ajunge. Când am coborât în picaj să lansez bomba, mi-a trăznit motorul un proiectil, şi valul de fum mi-a acoperit vederea”, rememorează Dragomir. Întrucât picajul se făcea înspre linia de front a trupelor aliate, pilotul a căutat un loc de aterizare. “Am lăsat avionul încet să alunece, vântul a luat gliconul din vaporii de apă şi am putut vădea. Am găsit un teren fără şanţuri, fără tranşee, şi l-am aterizat fără să capotez. De obieci, avioanele se răstornă în aer şi, căzând invers, stâlcesc capul pilotului”, detaliază Dragomir. Norcul a făcut ca avionul să nu explodeze, aşa încât pilotul şi jurnalistul german au scăpat teferi. Constantin Dragomir a lăsat în urmă 250 de misiuni îndepinite. A primit şase medalii, printre care şi “Crucea de fier” clasa I, o decoraţie germană pe care o au numai câţiva români.

În 1944, pe scena războiului aviatic au apărut avioanele americane Mustang cu două compresoare, superioare Stukas-urilor. În replică, armata germană a trimis pe frontul de Est noua generaţie de Stukas, care puteau ajunge la o viteză de 600 de kilometri pe oră şi care, după ce lansau bombele, deveneau avioane de vânătoare. Au fost selectaţi cinci români pentru instrucţie de pilotaj pe aceste avioane. Printre aceştia era şi Constantin Dragomir. Înainte de a intra însă în luptă, cei cinci au fost arestaţi, întrucât pe 23 august 1944 România a trecut de partea Aliaţilor. Până în 1945, Dragomir a fost prizonier la nemţi. Reîntors acasă, unde se instaurase regimul comunist, pilotul a fost nevoit să renunţe la militărie din cauză că în familie avea “elemente periculoase”.

 Istorie si cultura