Enciclopedia Armelor: Leviatanul Sovietic

Episodul LXXI: Taifun!

 

Nu, nu vorbim in acest articol despre miticul Leviatan, monstrul marin ce era crocodil, sarpe si dragon, ori despre Kraken, legendarul calmar sau caracatita uriasa ce inspaimanta marinarii din vechime, sau mai stiu eu ce alta creatura misterioasa a marii. Nu facem criptozoologie si nici biologie insa vom vorbi, este adevarat, despre un MONSTRU. Un monstru tehnic mai bine spus, cel mai mare submarin construit vreodata in lume. Un monstru al Razboiului Rece, si sovietic pe deasupra, unic in lume ca si alte constructii navale ale defunctei URSS, constructii despre care am vorbit deja in Enciclopedie.

Acest monstru sovietic, submarinele din Clasa Typhoon (Taifun), au fost cele mai mari nave submarine construite vreodata in lume, rolul lor fiind acela de a lansa rachete balistice intercontinentale din locuri unde putini oameni au ajuns, patura de gheata a Antarcticii. Considerate in ciuda marimii lor colosale a fi extrem de silentioase si greu detectabile, submarinele din Clasa Typhoon au reprezentat, la momentul aparitiei lor, tot ceea ce tehnologia subacvatica sovietica avea mai bun. Cu o durata de viata estimata la 20-30 de ani si o revizie majora o data la 7-8 ani (in realitate, din lipsa de bani, rusii nu prea le-au bagat in seama, astfel ca durata de viata scadea iremediabil la 10-15 ani), aceste submarine au reprezentat un “vis urat” pentru SUA si NATO, iar cele 20 de rachete nucleare de la bord cu o capacitate de distrugere colosala nu faceau decat sa intretina fobia nucleara a Razboiului Rece si totodata, statutul de mare putere nucleara a URSS (ca rusii au platit un pret enorm pentru a avea astfel de nave nu conta pe-atunci, in anii de glorie a fostei URSS insa, incet, incet, fantastica cursa a inarmarii cu SUA avea sa-i doboare. Un cui in cosciugul URSS avea sa fie si Typhoon, dupa cum vom vedea in cursul acestui articol).

Typhoon face parte dintr-o categorie de nave submarine pe care sovieticii/rusii o numesc PLARB/Podvodnaya Lodka Atomnaya RaketnayaBallisticheskaya/Submarin Nuclear Lansator de Rachete Balistice, adica de rachete cunoscute in terminologia sovietica/rusa drept RPKSN/Raketnyy Podvodnyy Strategicheskogo Naznacheniya/Racheta Strategica de Croaziera. Aceste nave sunt cunoscute in inventarele Marinei sovietice drept „Proyekt 941 Akula” (Rechinul, fara a exista o confuzie cu Proyekt 971 Bars/Akula, SNA –Submarin Nuclear de Atac) insa, numele de Typhoon/Taifun/Furtuna le-a fost dat de catre Secretarul General al PCUS, Leonid Brejnev, intr-un discurs tinut in fata conducerii Armatei, discurs in care a facut referire la noua clasa de PLARB numind-o Typhoon. Si cum „viziunea” Comandantului Suprem nu se comenta ci se aplica, asa le-a ramas numele…Chestiunea este neclara si, cel mai probabil, este vorba despre un discurs sforaitor tinut la cel de-al XXVI Congres al PCUS, acesta afirmand, citez: „Americanii au lansat submarinele Ohio cu rachetele lor Trident…Vom raspunde cu Typhoon-ul nostru!”. Si-au raspuns de le-au facut americanilor si NATO mintea creata si inima cat un purice. In sfarsit, Razboi Rece!

Lucrarile de proiectare a noii clase de nave au debutat in anul 1973, acestea dorindu-se a fi raspunsul navalistilor sovietici la noile submarine americane din Clasa Ohio purtatoare de rachete balistice de tip Trident I/II (18 unitati construite, 18750 tone in imersiune, 24 rachete balistice. Un pitic in comparatie cu Typhoon, dupa cum vom vedea in continuare). In perioada proiectarii noii clase de PLARB, sovieticii aveau in dezvoltare si noi RPKSN, ceea ce a influentat mult designul noilor nave. Dezvoltarea noii clase de nave a fost autorizata de catre conducerea de Partid in decembrie 1972 si, pe data de 19 decembrie 1973, guvernul sovietic a emis oficial ordinul de a se proiecta si construi  noile submarine, in cadrul Proyekt 941 Akula. Proiectarea s-a facut de catre SKB-18 Rubin/Biroul Central de Design si Inginerie Marina Rubin din Leningrad (exista si astazi si se ocupa de noile submarine rusesti), denumirea noului proiect fiind interesanta si ne duce cu gandul la TAVKR. SKB-18 din Leningrad/Sankt Petersburg, astazi cunoscut sub numele de Rubin Central Marine Designs Bureau, a mai conceput si urmatoarele clase de submarine: Proyekt 650 HOTEL, Proyekt 659 ECHO I, Proyekt 675 ECHO II, Proyekt 667 YANKEE, Proyekt 667 B DELTA I, Proyekt 667 BD DELTA II, Proyekt 667 BDR DELTA III, Proyekt 667 BDRM DELTA IV, Proyekt 685 MIKE, Proyekt 885 SEVERODVINSK.

In rusa, proiectul Typhoon se numeste ТРПКСН/Тяжёлые ракетные подводные крейсеры стратегического назначения/Crucisator greu submarin lansator de rachete balistice…Ce predilectie pentru „crucisatoarele grele” aveau sovieticii, fie de suprafata sau submarine, purtatoare de orice…Insa aveau dreptate, „crucisatorul greu submarin” pe care-l realizau avea sa fie de departe cel mai mare din lume si bineinteles, foarte periculos pentru linistea „Lumii Libere”!

Constructia noii clase de submarine a debutat la Santierul Naval din Severodvinsk/Sevmash 402, oras interzis in acei ani care nici macar nu era trecut pe harta, considerat strict secret, aflat in Regiunea Arhanghelsk la Marea Alba (un intrand al Marii Barents pe coasta de nord-vest a Rusiei). Au fost 6 unitati Typhoon construite toate aici, dupa cum urmeaza:

-TK-208/Dmitriy Donskoy (numele i-a fost adaugat mai tarziu, dupa 1990, si se datoreaza eforturilor Marinei Ruse de a face rost de fonduri. Ideea a fost aplicata si navelor de suprafata, numele folosite fiind, in general, nume de orase, companii ori personalitati), pus pe cala in data de 3 martie 1977, lansat la apa pe data de 23 septembrie 1980, intrata in serviciu pe data de 12/29 decembrie 1981.Primul submarin din aceasta clasa a primit unda verde pe data de 30 iunie 1976.

Interesant este faptul ca in vederea constructiei de submarine Typhoon, pe santierul de la Severodvinsk a fost construita la inceputul anilor *70 (posibil terminata in anul 1972), o hala imensa, acoperita. NATO a detectat cu ajutorul satelitilor noua constructie, insa cand TK-208 a iesit din santier, au fost dea dreptul socati de dimensiunile acestuia.

Nava era inca activa in anul 2013, fiind revizuita si modernizata la Severodvinsk in anul 1990, varianta numita si Proyekt 941 UM, insa acesta a devenit platforma de test pentru noile rachete balistice Bulava. Soarta ei actuala este incerta insa, majoritatea expertilor NATO considera ca submarinul sta mai mult la cheu din lipsa de fonduri, iar intretinerea sa ar costa Marina Rusa cel putin 6 milioane de euro pe an. Cert este doar faptul ca acest Typhoon este considerat a fi ultimul operational din clasa sa. La realizarea unei astfel de nave lucrau 1219 oameni si mai mult de 1000 de fabrici vor livra piese, subansamble, componente, elemente de structura, etc, marea lor majoritate figurand ca piese pentru diverse produse si facilitati civile, precum motoare termice, hidrocentrale si altele (hmm, si la noi in anii *80 circula o anecdota despre Fabrica de la Tohan, unde oricat te straduiai sa faci o bicicleta tot mitraliera iesea…);

-TK-202, pus pe cala in data de 10 ianuarie 1980, lansata la apa pe data de 26 aprilie 1982, intrata in serviciu pe data de 28 decembrie 1983. Nava a iesit din serviciu in anul 1997, posibil chiar iunie 1999, fiind taiata in perioada 2003-2005. Interesant este faptul ca la doar doua saptamani de la lansare, submarinul a executat prima lansare a unei rachete de tip R-39;

-TK-12/Simbirsk (dupa 1990), pus pe cala in data de 27 aprilie 1982, lansata la apa pe data de 17 decembrie 1983, intrata in serviciu pe data de 27 decembrie 1984. Nava a iesit din serviciu in anul 1996/1997, in anul 2000 era inca in rezerva. A fost casata intre anii 2066-2008;

-TK-13, pus pe cala in data de 5 ianuarie 1984, lansata la apa pe data de 21 februarie 1985, intrata in serviciu pe data de 29 decembrie 1985. Nava a iesit din serviciu in anul 1997, in anul 2000 era inca in rezerva;

-TK-17/Arhanghelsk (dupa 1990), pus pe cala in data de 24 februarie 1985, lansat la apa in august 1986, intrata in serviciu pe data de 11 iunie 1987. Nava, in anul 2000, era inca in serviciu, in rezerva din anul 2006, preconizata a fi reactivata in 2012 ceea ce nu s-a intamplat;

-TK-20/Severstal (dupa 1990), pus pe cala in data de 1 iunie 1987, lansata la apa in iulie 1988, intrata in serviciu pe data de 4 septembrie 1989. Nava, in anul 2000, era inca in serviciu;

-TK-210, nu a fost niciodata finalizata, desi fusese pusa pe cala in anul 1990. Ulterior casata.

Toate navele din Clasa Typhoon au actionat in cadrul Flotei Nordului avandu-si baza la Nerpicya/Guba Nerpicya/Nerpicha, Zapadnaya Litsa, nordul Rusiei, cea mai importanta baza navala a acestei flote. Baza este situata in Fiordul Litsa, punctul cel mai vestic al Peninsulei Kola, si se afla la doar 45-48 km de frontiera cu Norvegia. Marea baza navala de la Zapadnaya Litsa este operationala din anul 1958, si se afla la 120 km de Murmansk. Acolo, datorita infiintari bazei navale, intr-un tinut cu temperaturi climatice severe, vanturi puternice, unde noaptea Polara este lunga pe timpul iernii (aproximativ 43 de zile), a aparut si o mica localitate, numita Zaozerny (pana in 1980 i se mai spunea si Severomorsk -7, ulterior si Murmansk-150, in evidentele militare strict secrete). Aceasta a fost (este inca) casa marinarilor ce serveau in aceasta baza si a familiilor lor timp de multi ani, acestora fiindu-le interzis a vorbi cu rudele si parintii in legatura cu natura serviciului si locatia acestuia. Vizitele membrilor familiei largite, daca erau aprobate, erau strict supravegheate din motive de pastrare a secretului de catre Militia si KGB-ul local –o idiotenie tipic sovietica, fiindca NATO si SUA supravegheau atent aceasta baza si nu numai, iar in Norvegia existau radare si sisteme de observatie/spionaj foarte capabile.

In compunerea bazei intrau patru locatii: Golful Andreyeva, Bolsaya Lopatka (Divizia 11 Submarine/SNLRB), Malaya Lopatka (prima locatie functionala in cadrul bazei si „casa” primului submarin cu propulsie nucleara sovietic, K-3 „Leninsky Komsomol”, Proyekt 627 Kit/Balena, in cod NATO –„November”/Noiembrie, activ in perioada 1958-1988), si bineanteles, Nerpicya/Nerpicha. Interesant este faptul ca la inceputul WW II, la Zapadnaya Litsa a functionat o baza navala germana, numita de catre Kriegsmarine, Baza de Nord, data de catre sovietici in baza nenorocitului de pact, Ribbentrop-Molotov. Dealtfel, Flota Nordului are astazi cinci baze navale in Peninsula Kola, la Zapadnaya Litsa (Divizia 11 Submarine/SNLRB si SNA), Vidyayevo (Divizia 7 Submarine/SNA), Gadzhievo, Severomorsk si Gremikha, dar cea mai importanta pentru operarea submarinelor ramane tot cea dintai (Zapadnaya Litsa).

Aceste baze navale reprezinta astazi o mare problema din punct de vedere al protectiei mediului datorita epavelor de nave si submarine ce se degradeaza iremediabil la cheiurile prost intretinute, cu masive scurgeri de combustibil fosil si, colac peste pupaza, la Bolshaya Lopatka, pe langa cele 8 macarale de mari dimensiuni si facilitati de reparare a submarinelor (doc uscat. Un astfel de doc exista si la Malaya Lopatka), exista si depozite pentru combustibilul nuclear expirat, rezultat din schimburile facute submarinelor cu propulsie atomica dea lungul anilor. Acolo sunt deseuri radioactive solide si lichide, astfel de depozite existand si la Nerpicya si Golful Andreyeva, adevarate bombe cu ceas pentru fauna, flora si „viata” in general. Nu se stie ce face Rusia astazi pe linia asta, dar nimeni nu-si face prea mari iluzii cu grija rusilor pentru mediu…

In prezent, din cate se cunoaste si din ceea ce Federatia Rusa a permis SUA si NATO sa cunoasca in baza relatiilor si conventiilor incheiate (este vorba despre tratatul START 1, intrat in vigoare pe data de 5 decembrie 1994), la Zaozersk si in imprejurimile sale, oras considerat si astazi restrictionat pentru turisti si alti gura casca (din cate se stie, turistii straini, reporterii, etc, au nevoie de aprobarea Ministerului Rus al Apararii pentru a putea vizita zona, filma, s.a.m.d), exista 113 facilitati de productie, multe in conservare (asa se zice, in realitate insa sunt praf –rugina si fiare. Hmm, cunoastem, cunoastem reteta!!!) si o populatie de aproximativ 18300 de oameni. Mare parte dintre localnici lucreaza si astazi in industria militara, in cadrul intreprinderilor de stat ce tin de Ministerul Apararii al Federatiei Ruse. Cat de mult au de lucru se vede in starea deplorabila a instalatiilor bazelor navale si a fabricilor din zona…

Revenind la Typhoon, asa cum mentionam anterior, aceasta clasa de nave are un design unic in lume, dea dreptul revolutionar, fiind construite asemenea unui catamaran. In speta, proiectantii sovietici de la CKB Rubin sub conducerea designerului-sef, Sergey Nikitici Kovalev, au luat doua carene de submarin Delta III/Proyekt 667 BDR pe care le-au unit, fiecare fiind independenta, peste acestea adaugand o a doua carena, ce forma coca exterioara (aceasta mai este numita si coca principala era realizata din otel, latimea acesteia fiind de 23,30/24 m). Cele doua coci secundare de Delta III fabricate din titan, masurau fiecare 6,50/7,20 m in diametru (8,50 m in diametru dupa unele surse, si includeau 5 corpuri interioare destinate membrilor echipajului, la care se adaugau inca 14 compartimente cu diverse utilitati si echipamente.

Toate compartimentele si modulele, inclusiv cele doua corpuri interioare paralele erau interconectate prin coridoare) insa, solutia unica la vremea aceea si revolutionara totodata, practic formata din doua corpuri de nava, a reprezentat o protectie puternica impotriva armelor ASW (chiar daca coca principala era penetrata, marinarii erau protejati de coca secundara, crescand substantial sansele de supravietuire. Asta-i o chestie relativa, fiindca orice submarin are o limita de implozie si, chiar daca se pune pe fund, depinde foarte mult de adancimea acestuia –asta facand diferenta dintre viata si moarte. Cei de pe Kursk n-au avut noroc in Marea Barents, desi fusesera localizati la 108 m adancime). Nava avea trei module presurizate, acestea fiind camera torpilelor, modulul de control al echipamentelor electronice si postul de comanda central, la care se adauga modulul format de carme si sistemul de propulsie.

Forma turtita a cocii, specifica acestei clase de nave, este data de apele de mica adancime din zona santierului naval unde-au fost construite (Severodvinsk). Aceasta configuratie a fost realizata special pentru a facilita operarea submarinului in zona arctica, cele 20 de silozuri pentru rachete nucleare, dispuse cate 10 pe doua randuri paralele, aflandu-se dispuse in fata chioscului in apropiere de centrul carenei, tambuchiurile acestora fiind total etanse, deosebit de rezistente la presiune si coroziune. Compartimentul rachetelor este dispus la partea superioara intre carene, in spatele acestui siloz se afla un modul protejat si presurizat, ce cuprindea camera de comanda principala si compartimentul echipamentelor electronice.

Nava era perfect adaptata operarii in zona arctica si de sub banchiza de gheata, avand carmele de adancime (hidroplanele laterale), periscoapele, radarul, sistemele de comunicatii radio/video-satelit si tambuchiurile complet retractabile in coca navei si in chiosc (acesta era prevazut la partea superioara cu un scut rotunjit blindat destinat strapungerii calotei de gheata. Putea strapunge gheata cu grosimea de 2,43/2,50/3,04 m), pentru a putea sparge patura de gheata.

Submarinele din Clasa Typhoon aveau urmatoarele caracteristici: 6 unitati construite; lungime 171 m (TK-17 avea 172,60 m/TK-20 avea 173,10 m); diametru coca exterioara 22,80/23,30 m; pescaj 11/12 m; greutate: la suprafata 23200-24110 tone/in imersiune 47240-48000 de tone, la incarcatura maxima; echipaj 150-160 de oameni, maxim 171/175 de oameni pe TK-17/20, dintre care 50-52-55 ofiteri. Foarte probabil, Typhoon putea fi folosit si in misiuni speciale executate de catre Spetnaz si, foarte probabil, avea la bord cativa astfel de luptatori deghizati in marinari, pentru „siguranta” echipajului (asta ca sa nu-l apuce pe vreunul amocul in timpul patrularilor indelungate, basca ca duceau armament nuclear); viteza maxima: la suprafata, 23-30 km/h, posibil chiar 41 km/h/in imersiune, 46-50 km/h. Nava, in ciuda dimensiunilor sale, era deosebit de silentioasa (o caracteristica dealtfel a submarinelor sovietice/rusesti. Toate echipamentele si dispozitivele de la bord erau izolate fonic si dispuse pe suporti din cauciuc, iar peretii dispuneau de o izolatie acustica speciala, numita izolatie andrihydroacustica –cel mai probabil este vorba despre o membrana sintetica din cauciuc, vascoelastica, de inalta densitate, realizata din polimeri, posibil chiar autoadeziva. Oricum, americanii considera ca toate compartimentele interne sunt captusite cu materiale fonoabsorbante) si usor manevrabila in imersiune; propulsie: 2 reactoare nucleare PWR/Presurized Water Nuclear Reactors, racite cu apa sub presiune de tip, OK-650, fiecare dezvoltand cate 190 MW/254800 CP (509600 CP). Reactoarele au fost perfectionate de la un submarin la altul, astfel: TK-208/202 aveau reactor tip OK-650BB M0/celelalte OK-659BB M1/TK-17/20 aveau reactor OK-650BB M2/din anul 2002-2003, TK-208, foarte probabil, a avut reactor OK-650 BB M3.

Reactoarele erau dispuse cate unul la babord si tribord, barele de control ale reactorului coborand automat daca submarinul se inclina peste un anumit unghi sau in caz de urgenta. Sistemul de oprire al reactoarelor putea fi actionat si manual din cabina de comanda/doua turbine cu aburi de cate 37 MW/49600 CP fiecare (99200 CP)/doua turbo-alternatoare autonome TG de cate 3200 kW fiecare (6400 kW)/doua generatoare Diesel, DG-750/190 de cate 800 kW fiecare (1600 kW)/2 motoare electrice de manevra retractabile de cate 750 kW (1500 kW)/2 arbori portelice, fiecare elice avand cate 7 pale, acestea fiind carenate si cu pas fix, masurand fiecare cate 5,40 m in diametru. Dispunerea carenata a elicelor diminua substantial nivelul de zgomot. Deasupra si dedesubtul propulsoarelor se gaseau cele doua carme mobile; adancimea maxima de scufundare 400 m, insa nava se putea scufunda pana la 500 m in caz de urgenta. Uzual se ajungea la 380 m adancime; autonomie in mars de 120 de zile insa, in caz de urgenta si cu ceva economii la bord, se putea prelungi pana la maxim 150 de zile; armament: 20 de containere de lansare verticale (VLS, de tip D-19) ce contineau rachete nucleare intercontinentale, RSM-52/SS-N-20 STURGEON/2 tuburi lans-torpile de calibrul 650 mm dispuse in „nasul” submarinului, ce utiliza torpile Type 65-76/4 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm dispuse in „nasul” submarinului, ce utiliza torpile 53-65K, SET-65, USET-80, SAET-60M si chiar torpile cu cavitatie, VA-111 SHKVAL. De asemenea putea ambarca si rachete anti-nava si anti-submarin RPK-2 VYUGA/SS-N-15 STARFISH si RPK-6 VODOPAD/SS-N-16 STALLION.

Rezerva interna totala de torpile (de ambele calibre) si rachete era de 20-22 de unitati, combinatiile difereau insa de la misiune la misiune/in caz de nevoie se puteau ambarca si mine marine, acestea fiind lansate prin tuburile lans-torpile, caz in care rezerva de torpile si rachete se reducea/8 lansatoare de rachete anti-aeriene de tip 9K38/Igla-1/SA-18 GROUSE, manuite de catre echipaj (MANPADS), rezerva interna probabila de 12/24/48 de rachete/momeli acustice anti-torpila de tip MG-74 KORUND, calibrul 533 mm, foarte probabil 2 lansatoare, operabile pana la 900 m adancime, lungime 4,80 m, anvergura 50 cm, rezerva interna probabila 20 de unitati; submarinele sunt dotate cu doua camere plutitoare de salvare fabricate din titan, probabil situate in spatele „chioscului”, fiecare putand lua la bord cate 40-45 de oameni. Confortul de la bordul submarinelor din Clasa Typhoon este proverbial in randul marinarilor rusi si nu numai, la bord gasindu-se o sala de sport complet utilata, o sauna, bazine de inot, cabine separate pentru toti membrii echipajului dispuse in 5 module interioare (Clasa Ohio, cele mai mari SLBM-uri construite in SUA, n-aveau astfel de dotari.

 

Cand relatia SUA-Rusia s-a relaxat si americanii au avut ocazia sa viziteze un Typhoon, au fost impresionati de luxul de care se bucurau submarinistii rusi, dar si de particularitatile constructive ale acestor nave). Nava avea club dotat cu TV si aer conditionat (aer conditionat aveau si cabinele ofiterilor superiori), camera speciala pentru fumatori cu sistem de purificare a aerului, un mic solar unde se cultivau legume proaspete (acestea erau consumate in vederea combaterii scorbutului si a avitaminozei) si un mic magazin (de unde se puteau achizitiona obiecte de stricta necesitate, dar si tigari). Aceste submarine erau poreclite, pe buna dreptate, FLOATING HILTON/HILTON-ul PLUTITOR…

Daca dimensiunile si caracteristicile constructive ale acestei clase de nave inca nu v-au impresionat, cu certitudine, echipamentele electronice de la bord o vor face. Navele dispuneau de tot ceea ce aveau mai bun la data lansarii lor la apa navalistii sovietici. Aceste sisteme au fost modernizate pe timpul perioadei cat s-au aflat in serviciu, multe date fiind si astazi confidentiale, asta deoarece astfel de sisteme se regasesc si pe alte clase de submarine aflate in serviciu, inclusiv pe noul „Borei”. Iata cu ce se putea mandri un Typhoon:

–MVU-133 OMNIBUS (Culegere. Pe TK-208, Proyekt 941U, modernizat, se afla un sistem revizuit, numit MVU-132U Omnibus-U, cel mai probabil) este un CICS/Combat Information and Control Systems, sistem informational de management al campului tactic, si acopera o gama larga din sarcinile specifice acestor submarine. CICS este capabil de a primi informatii dintr-o gama variata de surse (nave de suprafata, submarine, avioane de cercetare si recunoastere, statii de la sol via satelit, chiar si de la agenti aflati in teritoriul inamic), inclusiv din partea senzorilor aflati la bordul navei (sonar, senzori non-acustici, date de navigatie, date de radiolocatie si date provenite din monitorizarea comunicatiilor inamice). Toate aceste date ajuta CICS sa creioneze manevrele navei adecvate situatiei tactice intalnite (localizarea fortelor de aparare anti-submarin inamice si ruta de navigatie ideala pentru evitarea sau pacalirea acestora; strapungerea sistemelor fixe sau mobile, navale sau aeriene, ale apararii anti-submarine desfasurate de catre inamic; detectarea, localizarea, clasificarea, angajarea sau evitarea submarinelor de atac inamice, o solutie larg aplicata in cadrul misiunilor desfasurate pe sub calota glaciara, unde submarinele URSS si SUA se „vanau” reciproc; evitarea navelor de suprafata; etc.). Acest sistem recomanda comandantului, in timp real, modalitatea adecvata de riposta in cazul detectarii unei amenintari, ruta ideala de navigatie pentru securitatea navei (sistemul are in „memorie” hartile submarine ale tuturor marilor si oceanelor lumii), tinand cont de amenintarile directe sau potentiale. De asemenea, sistemul mentine legaturi securizate cu baza si gruparile de nave si submarine amice.

 Antena SATCOM – Kora

Se pare ca astazi exista un sistem si mai avansat, acesta dotand noua clasa de submarine PLARB, numita „Borei”.

Din cate se cunoaste, sistemul are in componenta sa sisteme de comunicatii extrem de performante, inclusiv submarine si via satelit, ce se afla in permanenta legatura securizata si cu salt in frecventa, cu reteaua terestra radio mobila sau fixa, apartinand Ministerului Rus al Apararii (astazi). Comunicarea cu aceste centre se face inclusiv prin sateliti sau prin intermediul navelor de suprafata (pe timpul sovieticilor, o gramada de traulere de „pescuit” se aflau prin Atlantic si Pacific, acestea fiind dotate cu sisteme de comunicatii performante, sonare cu care inregistrau ecourile submarinelor NATO in vederea clasificarii si recunoasterii lor ulterioare in cadrul bazelor de date ce erau in permanenta tinute la zi, basca ca unele dintre ele duceau pe ascuns carburanti, alimente, torpile si alte consumabile, cu care aprovizionau submarinele sovietice aflate in mars, printre acestea aflandu-se si nave din Clasa Typhoon. Pentru camuflare, aceste nave chiar pescuiau, insa rolul lor era acela de a face spionaj si de a acorda suport submarinelor sovietice).

 

Omnibus are in componenta sa sisteme de comunicatii LF (eficient la maxim 160 km distanta), HF (eficient la 483 km), VHF (eficient la maxim 480-500 km), UHF (eficient la 500 km), VLF, ELF (telefon U/W, eficient la 500 km), in frecventa inalta si suprainalta, sisteme de bruiaj si de transmisii codificate de mare viteza. Pentru transmisii HF si VHF, submarinul trebuia sa se ridice la adancimea periscopica in vederea ridicarii unei antene telescopice speciale. De asemenea, submarinele dispuneau de o antena remorcata plutitoare in extrafrecventa, aceasta permitand emisia/receptia de semnale radio sau video chiar si atunci cand nava se afla la 100 m adancime (peste aceasta adancime sistemul nu putea fi folosit). Nava dispune si de sisteme de comunicatii subacvatice, acustice, putand ramane in imersiune si primi informatii de la nave de suprafata sau alte submarine aflate la maxim 30 km distanta de locatia acestuia. Sistemul de comunicatii este astazi, conform expertilor SUA, complet digitalizat (ACS/Automated Communication Systems), avand urmatoarele facilitati:

-ofera canale securizate de comunicare prin radio sau satelit, pe toate lungimile de unda;

-sondarea/interceptarea comunicatiilor radio inamice, foarte probabil si a celor prin satelit;

-conectarea automata si in timp real cu orice statie terestra de gestionare a comunicatiilor, via satelit, apartinand Ministerului Apararii de la Moscova sau Marinei Militare;

-prelucrarea si transmiterea de mesaje codificate, cu salt in frecventa, catre alte nave, submarine si chiar aeronave;

-cu siguranta exista si alte facilitati, insa acestea sunt considerate strict secrete, insa se banuieste ca un astfel de submarin poate comunica direct cu Presedintele Federatiei Ruse, in vederea lansarii ripostei nucleare. Cert este doar faptul ca sistemul Omnibus era inca in uz in anul 2008, el fiind actualizat dea lungul perioadei de utilizare.

Printre sistemele cunoscute ca fac parte din Omnibus se numara:

-sistemul radio R-780, acesta facilitand comunicarea intre submarin si nave de suprafata, aeronave sau statii aflate pe sol. Asigura comunicatii in telegrafie, telefonie si fax pe lungimi de unda HF si VHF, 7-15 canale putand fi folosite simultan, puterea de emisie fiind impresionanta, 65 kW;

-R-782-5KE, deriva din R-780 si ofera canale de comunicatii in benzi situate intre 100 kHz si 400 kHz, in mod telegrafie, telefonie si fax. Sistemul este uzual si pe nave de suprafata si aeronave, foarte probabil aflandu-se si in dotarea submarinelor din Clasa Typhoon;

-R-785, asigura toate tipurile de comunicatii si in toate lungimile de unda cunoscute. Asigura criptarea comunicatiilor, cel putin 60 de canale putand fi operate simultan, insa sistemul este considerat strict secret.

La toate acestea se stie, cu certitudine, ca submarinele Typhoon dispuneau si de urmatoarele sisteme: Tobol-941 (INS); sextant radio-astronomic SALIUT; sistem de navigatie prin satelit SATNAV, SIMFONYA; radiogoniometru ZONA; radar MRKP-58 RADIAN/MRKP-59 RADIAN-U; interogator automat IFF; sistem de interceptare a comunicatiilor MRP-21A ZALIV-P/MRP-58 BURAN; sonar acustic activ-pasiv MGK-540 SKAT-3 (SHARK GILL)/MGK-500 SKAT-KS, raza de actiune de peste 63-65 km (unele surse mentioneaza intre 150-200 km, putin probabil insa); sonar activ anti-mine, MG-519M ARFA-M (se pare ca poate detecta o mina marina imersata de la cel putin 5000 m distanta).

Cu certitudine submarinul este dotat cu 4 statii hidroacustice, sistemul permite monitorizarea a 10-12 nave simultan; sistem de control automatizat al tragerii cu torpilele de la bord GRINDA; 2 geamanduri emitatoare de semnale SOS, acestea transmitand automat si locatia submarinului, via satelit; sonar pentru gheata MG-518 SEVER; sistem de navigatie acustic SHCHMEL (probabil); antena sonar remorcat PELAMIDA, cu detectie in emisfera spate, raza de actiune 63 km (la ultimele doua unitati in serviciu se pare ca a fost inlocuit cu sistemul MGBS-541); sonar de interceptie; telefon acustic MG-35 SHTIL (probabil); cavitometru MG-512 VINT; celerimetru MG-553 ZGHUT-M; sistem de transmisie prin satelit SATCOM, R-780-1 MOLNYA-1/R-780-MS MOLNYA-MS/R-790BM TSUNAMI-BM (TSIKLON). Sistemul permitea comunicatii si la peste 12875 km de cea mai apropiata baza sovietica; antena radio remorcata K-687 LASTOCHKA/K-690 MORYANA/K-689 FOSFOR/K-659 ZALOM (antena de telecomunicatii VLF remorcata), cate doua antene, una VLF si cealalta ELF; antene de comunicatii: SINTEZ, KORA/PERT SPRING (HF, antena de telecomunicatii) si ANIS (V/UHF); 2 periscoape: unul de atac SIGNAL-3 (KUTUM, periscopul este dotat cu camera TV in vederea monitorizarii ghetii)/unul de observatie LEBED-21 (periscop de cautare); sistem TV cu circuit inchis MTK-110.

Satelitii MOLNIYA/FULGER, erau sateliti de comunicatii militare, atunci cand primul astfel de scula, MOLNIYA-1, a devenit operational incepand cu data de 23 aprilie 1965. Erau plasati pe orbite eliptice, cunoscute in randul NATO drept „orbitele Molniya”, astia monitorizandu-i indeaproape. Din octombrie 1967, au inceput sa transmita si programe TV, asta pentru a raspandi in lume, „democratia si traiul minunat” al sovietelor.

 Kremlin 2 pe Borei

Navele erau dotate  cu un radar pasiv de suprafata, KREMLIN-2/RIM HAT, ESM, monopuls (raza maxima de actiune 160 km. Radarul are capabilitati de clasificare a tintelor, RWR/ESM/ELINT), dispus spate in spate cu radarul activ de cautare MRKP-58 RADIAN/SNOOP PAIR (radar activ, banda I/J, monopuls, aparut in anul 1980, cautare de suprafata, informatii cu privire la tinte aeriene si navale, raza de actiune probabila de peste 40-60 km), pe un catarg retractabil.

MRKP-58 RADIAN/SNOOP PAIR

Sistemele de arme de la bordul submarinelor erau si ele deosebite, remarcandu-se bineanteles rachetele balistice cu ogive multiple, SS-N-20. Le vom lua insa pe rand…

Armamentul era compus din: 4 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm, cu o rezerva interna de 20-22 unitati (din ambele calibre, in functie de configuratie si de misiunile alocate) si doua tuburi lans-torpile de calibrul 650 mm, ce putea utiliza urmatoarele arme:

-torpile anti-nava, active sau pasive, de tip 53-61MA. Torpilele, avand mai multe variante, sunt cunoscute si ca Type 53 in randul NATO, ele putand fi lansate (in functie de varianta), atat de catre navele de suprafata cat si de catre submarine, putand avea ghidaj acustic sau prin fir. Torpilele sunt echipate cu sonar propriu ce se activeaza nu cu mult inainte ca tinta sa fie lovita, ceea ce face ca detectarea lor sa fie dificila, iar lansarea contramasurilor ineficienta. Prima torpila din aceasta clasa, SAET-50-53, calibrul 533 mm a aparut cel mai probabil la inceputul anilor *50 (posibil 1953), dar ea se afla in variante modernizate si astazi in dotarea Marinei Ruse si nu numai (inclusiv in dotarea submarinelor din Clasa Kilo, precum DELFINUL nostru cel handicapat).

Torpila, in functie de varianta are urmatoarele caracteristici: 53-65, ASUW/ASW, intrata in serviciul incepand din anul 1965, destinata lansarii de pe submarine; greutate 2070 kg; lungime 7,20 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg; viteza maxima de aproximativ 83 km/h; autonomie 18 km; motor turbina, combustibil kerosen-hidrogen peroxid; ghidaj acustic; 53-65K, ASUW/ASW, intrata in serviciul incepand din anul 1969, destinata lansarii de pe submarine; greutate 2100 kg; lungime 7,20 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg; viteza maxima de aproximativ 83 km/h; autonomie 19 km; motor turbina, combustibil kerosen-oxigen; ghidaj acustic sau prin fir (dupa unele surse); 53-65M,  ASUW/ASW, intrata in serviciul incepand din anul 1969, destinata lansarii de pe submarine; greutate 2100/2300 kg; lungime 7,20 m; greutate incarcatura exploziva 300/307 kg; viteza maxima de aproximativ 81 km/h; autonomie 22 km; motor turbina, combustibil kerosen-hidrogen peroxid; ghidaj acustic sau prin fir (dupa unele surse). Torpilele sunt uzuale intre 4/14-400 m adancime, posibil chiar mai mult;

-torpile anti-nava, SAET-60, ASUW/ASW, avand si o varianta cu ogiva nucleara, a caror intrare in serviciu a avut loc incepand din anul 1961. In functie de varianta aveau urmatoarele caracteristici: SAET-60A, intrata in uz in anul 1961; greutate 2000 kg; lungime 7,80 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg; viteza 81 km/h; autonomie 13 km; motor electric, torpila dispunand de 46 de baterii argint-zinc; ghidaj acustic, pasiv, avand fuzee de impact; adancime operationala de maxim 1000 m; SAET-60M, (mai este notata si N de la „Nuclear”, in catastifele NATO, iar fiecare Typhoon ar fi dispus de cate cel putin o astfel de torpila) intrata in uz in anul 1969; greutate 2000 kg; lungime 7,80 m; greutate incarcatura exploziva 300 kg sau o ogiva nucleara de 20 kT; viteza de aproximativ 80 km/h; autonomie 15 km; motor electric, torpila dispunand de 46 de baterii argint-zinc; ghidaj acustic, pasiv/activ, avand fuzee de impact; adancime operationala de maxim 1000 m, insa sunt surse care mentioneaza chiar mai mult. Oricum, versiunea dotata cu ogiva nucleara dispune de un dispozitiv de armare revolutionar ce impiedica detonarea accidentala in apropierea submarinului lansator, aceasta facandu-se in imediata apropiere sau chiar sub flota inamica, amplificand substantial distrugerile. Se afla si astazi in dotarea Marinei Ruse, inclusiv pe submarine din Clasa Kilo (DELFINUL n-a avut-o in dotare, din motive evidente. Nu este foarte sigur, dar posibil ca cel putin 30 de unitati sa fi fost vandute, dupa 1990, Chinei –informatia este insa incerta. Cert este doar faptul ca chinezii fabrica sub licenta o varianta a acestei torpile, numita cel mai probabil YU-4, si aceasta in mai multe variante);

–SAET-65/YENOT-2, (SAET/Samonavodiashaiasia Akusticheskaia Electricheskaia Torpeda, in catastifele NATO apare drept, ET-80-67) a aparut in anul 1965, fiind destinata in principal submarinelor, dar a avut si variante dispuse pe nave de suprafata (precum corvetele din Clasa Pauk. S-a exportat in Ucraina, Bulgaria, Cuba, India, Polonia si Vietnam, nu si-n Romania). Aceasta torpila este considerata a fi foarte usor de intretinut, ea fiind livrata intr-un container cu azot. Dupa livrare, in primele 18 luni, ea nu necesita verificari si intretinere, acestea facandu-se ulterior periodic, cel mai probabil o data la doi ani. Are mai multe variante, ce se afla si astazi in dotare, inclusiv una ce-ar dispune de o ogiva de 20 kT (interesant este faptul ca aceasta probabila varianta nucleara n-a fost vazuta in cadrul Marinei sovietice sau ruse, insa este foarte probabil ca ea sa existe stocata prin depozite speciale. Asta daca intr-adevar torpila exista!). Torpila, ASUW/ASW, in functie de varianta, are urmatoarele caracteristici: calibrul 533 mm; lungime 7,80 m; greutate 1738 kg; greutate incarcatura explozive HE, 205 kg; autonomie 15 km; ghidaj activ/pasiv, ea pornindu-si ghidajul activ de la doar 777/800 m distanta de tinta, ceea ce o face aproape imposibil de evitat; motor electric, avand baterii argint-zinc; operationala cel mai probabil intre 5-400 m adancime, posibil si mai mult;

–VA-111 SHKVAL/FURTUNA este de departe una dintre cele mai performante torpile create de catre sovietici, aflata si astazi in uz, avand variante mult mai moderne si…letale.

Torpila-racheta este capabila sa dezvolte viteze mari in imersiune, de 360-380 km/h, bazandu-se pe efectul de cavitatie (practic, torpila inainteaza in interiorul unui balon de gaz creat de catre design-ul special al „nasului” acesteia, neexistand frecare intre corpul acesteia si apa, ceea ce permite dezvoltarea unor viteze mari), ceea ce face ca aceasta, cel putin primele variante, sa nu fie ghidata, indreptandu-se spre tinta cu ajutorul pilotului automat. Rusii sustin ca astazi au depasit aceasta problema, avand in dotare o versiune mult imbunatatita, ghidata, al carei sistem de ghidare se activeaza in apropierea tintei, torpila incetinind in prealabil, testata pentru prima data in primavara anului 1998, de catre Flota Pacificului (aceasta torpila are si o versiune destinata exportului, fara sistemul de ghidare terminal).

SHKVAL a inceput sa fie dezvoltata incepand cu anul 1963-1964, de catre Institutul de Cercetare NII-24 (aflat sub conducerea inginerului-sef, Mikhail Merkulov, ce din 1969 a fuzionat cu GSKB-47, formand Institutul de cercetare in domeniul Hidromecanicii Aplicate/NII PGM, din Kiev/Ucraina) fiind destinata anihilarii submarinelor nucleare ale NATO, precum si a Flotei SUA, fiind vizate in special portavioanele (existenta unei astfel de arme a fost dezvaluita publicului abia la inceputul anilor *90, ea fiind considerata pana atunci strict secreta). Datorita complexitatii si a noutatii acestei arme, dezvoltarea a durat mult, primele exemplare ajungand in dotarea Marinei Sovietice abia in anul 1977. Are mai multe variante cunoscute, cu urmatoarele caracteristici: greutate 2700 kg; calibrul 533 mm; lungime 8,20 m; greutate incarcatura exploziva 700 kg; viteza maxima 360-380 km/h, torpila iesind din tubul lans-torpila cu fantastica viteza de 93 km/h; autonomie 7000 m, insa, variantele ulterioare, precum SHKVAL 2, autonomia este cuprinsa intre 11-15 km, la viteza maxima; motor racheta cu combustibil lichid, acesta motor aprinzandu-se si propulsand torpila la viteza maxima, la scurt timp dupa lansarea din tub (se pare ca astazi, Marina Rusa are in dotare noi torpile-racheta SHKVAL, ce ar atinge viteza impresionanta de 560 km/h.

Exista supozitii care mentioneaza ca rusii dezvolta o varianta a SHKVAL ghidata prin fir, insa informatia nu este confirmata deocamdata). IMPRESIONANT! Vai de capul bietelor noastre fregate amarate, nici nu vor sti ce le-a lovit). Primele torpile aveau totusi o mare problema, fiind zgomotoase, iar vibratiile produse la lansare dadeau de gol locatia submarinului lansator, basca ca adancimea de lansare, pentru obtinerea efectului de cavitatie, nu trebuia sa depaseasca 30 m –posibil ca rusii sa fi depasit la variantele ulterioare problemele initiale, insa expertii nu-s prea convinsi. Combustibilul lichid al rachetei este format din peroxid de hidrogen si kerosen, rezervoarele de combustibil continand 1500 kg de peroxid si 500 kg de kerosen. Rusii exporta astazi o varianta „simplificata” a SHKVAL 2, numita de catre expertii occidentali, SHKVAL E (se pare ca incarcatura exploziva este de doar 210 kg de TNT, autonomia de 10-11 km, lansarea acesteia putandu-se face de la minim 500 m de tinta, adancimea de lansare fiind cuprinsa intre 6-30 m) –se pare ca torpila a ajuns si-n dotarea iranienilor, acestia laudandu-se in aprilie 2006 c-au modernizat-o, numind-o „HOOT” (Balena), sustinand ca torpila lor este atat de rapida incat o nava a „necredinciosilor” de „americani imperialisti cotropitori, anti-islam” n-are nicio sansa sa scape. Mda, cu siguranta, ce sa mai vorbim!

Interesant este faptul ca SHKVAL a atras mereu atentia serviciilor de informatii occidentale si ale SUA, fiind „vedeta” mai multor operatiuni de spionaj, actiuni care, conform rusilor, n-au avut succes (ultima petrecandu-se in anul 2000). Daca au avut sau nu, chiar nu mai conteaza, fiindca nemtii de la Diehl fac si ei o astfel de torpila a carei dezvoltare a inceput in anul 2005, si despre care se mentioneaza c-ar atinge 400 km/h.

Submarinele mai dispun de cate doua tuburi lans-torpile dispuse in prova, de calibrul 650 mm. Se pare ca doar toate exemplare ar fi dispus de o rezerva interna probabila de 1-2 torpile de acest calibru. Torpilele erau de urmatoarele tipuri:

–TYPE 65-73 si a aparut in dotarea submarinelor sovietice incepand din anul 1973. Torpila avea urmatoarele caracteristici: greutate peste 4000 kg; lungime 11 m; ogiva nucleara de 20 kT; autonomie 50 km la viteza de 80-93 km/h/100km la viteza de aproximativ 56 km/h; ghidaj inertial/sonar activ/pasiv/prin fir; motor turbina 2DT de 1450 CP, combustibil kerosen-hidrogen peroxid; calibrul 650 mm; torpila putea fi detonata de la minim 100 m adancime pentru eficienta maxima, maxim 400 m, insa eficienta exploziei scadea. Torpila era destinata distrugerii portavioanelor americane si a „suitei” ce le insotea;

–TYPE 65-76 KIT (Balena) si a aparut in dotarea submarinelor sovietice incepand din anul 1976. Torpila avea urmatoarele caracteristici: greutate 4500 kg; lungime 11 m; ogiva HE de 450 kg/557 kg (tip DST-92, greutate 4750 kg; autonomie 50 km la viteza de 80-93 km/h; ghidaj acustic; motor turbina 2DT de 1450 CP, combustibil kerosen-hidrogen peroxid; calibrul 650 mm; fuzee de impact sau de proximitate; raza de actiune cuprinsa intre 14/20 -100 m adancime, posibil si mai mult.

SS-N-15 STARFISH/RPK-2 VYUGA/STEAUA DE MARE (in cod NATO. Sovieticii o numesc „Viscolul”)a fost o racheta anti-nava si anti-submarin de calibrul 533 mm ce dispunea de mai multe variante, inclusiv una dotata cu ogiva nucleara de 10-15-20 kT. Aceasta arma strategica a aparut in dotarea Marinei Sovietice incepand cu anul 1973, fiind similara celei americane, UUM-44 SUBROCK. Dezvoltarea acestei rachete a inceput in anul 1960 pe baza Inaltului Decret Nr.111-463, al conducerii URSS, din data de 13 octombrie 1960, ce se referea la „Crearea de sisteme anti-racheta noi”, dezvoltarea noii arme incepand la Sverdlovsk sub conducerea lui V.A. Golubev, Fedor Petrov, N.G.Kostrulin si altii. Primele teste cu noua racheta s-au desfasurat in Crimeea, in luna octombrie 1962, iar primele teste cu lansare de pe submarin au avut loc doi ani mai tarziu, in luna mai 1964, nava fiind S-65.

Racheta, retrasa din dotare incepand din anul 1992, avea mai multe variante si, in functie de varianta, urmatoarele caracteristici: 81T/RT, in cod NATO –BLIZZARD 65, calibrul 650 mm, racheta ASW, nu s-a aflat in dotarea submarinelor de Clasa ALFA, lungime 11,30 m; greutate 2200 kg; autonomie 45-50 km. Dispunea si de o varianta cu calibrul redus, de 400 mm, ce probabil s-a aflat si in dotarea ALFA, ce avea autonomia de 8-10 km; 81R/RA, RPK-2 VYUGA, in cod NATO –BLIZZARD 53; lungime 8,20 m; calibrul 533 mm; greutate 1800 kg; viteza subsonica, 0,9 Mach; autonomie cuprinsa intre 37-45 km, in functie de greutatea focosului nuclear; ghidaj inertial; motor racheta cu combustibil solid; s-a aflat in dotarea Typhoon, fiecare submarin dispunand cel mai probabil de cate 2-4 astfel de rachete (nu era insa o regula generala, totul depindea de natura misiunii alocate, aria de patrulare si natura amenintarilor potentiale); focos nuclear de 10-15-20 kT (cel mai probabil a venit in ultimii ani de serviciu, insa un Typhoon era capabil sa faca praf o grupare de nave inamice aflate sub conducerea unui portavion, tragand o astfel de racheta). O varianta mult modernizata a acestei rachete, numita SS-N-15B/RPK-2 TSAKRA/90RU, se afla si astazi in dotarea Flotei Ruse, ea fiind introdusa in anul 1999, cel putin 100 de exemplare fiind realizate, acestea nefiind dotate cu incarcatura nucleara (cel putin asa sustin rusii, insa astfel de rachete sunt si-n dotarea Flotei Marii Negre. Ce „noroc” pe fregatele noastre in caz de bum-bum, Doamne-fereste, saracele si nevinovatele…Las’ ca vine NATO, si le-arata aia bagabontilor!).

SS-N-16 STALLION/ARMASARUL, racheta anti-nava si anti-submarin, de calibrul 650 mm, urma sa doteze ultimul submarin din Clasa ALFA, nefinalizat niciodata. Este foarte probabil ca ultimele 2-3 submarine din aceasta clasa, sa fi fost dotate cu acest calibru, informatia este incerta, insa ea s-a aflat cu siguranta in dotarea submarinelor din clasele TYPHOON, OSCAR I/II, AKULA, SIERRA I/II si VICTOR III. Aceasta arma, in mai multe variante, a inceput sa intre in dotarea Marinei Sovietice in perioada 1979-1981, ea fiind destinata navelor de suprafata (varianta cunoscuta sub numele de RPK-6 VODOPOD) si submarinelor (variante cunoscute sub numele de RPK-7A VODOPAD/SS-N-16B STALLION-A si RPK-7B VSPLETSK/SS-N-16B STALLION-B). In functie de varianta, racheta are urmatoarele caracteristici: SS-N-16A, cu ogiva clasica HE, Type 40 (racheta este astazi fabricata de catre firma NOVATOR, sub numele de RU-100 VETER), autonomie 100-120 km, motor racheta cu combustibil solid, lungime 6,50 m, calibrul 650 mm, greutate 2150 kg, ghidaj inertial; SS-N-16B, cu ogiva nucleara de 20 kT (se pare ca-s stocate din anul 1992, racheta fiind astazi fabricata de catre firma NOVATOR sub numele de RU-100 VODOPOD), autonomie 100-120 km, motor racheta cu combustibil solid, lungime 6,50 m, calibrul 650 mm, greutate 2150 kg, ghidaj inertial.

Fiecare submarin Typhoon putea ambarca in caz de nevoie insa nu era o solutie uzuala, si mine marine multi-functionale, de tip PM-1 (acustica) si PM-2 (mina de contact dotata cu antene). Ele au intrat in dotarea Marinei Sovietice in perioada 1959-1965, dezvoltarea lor durand mai bine de 10 ani, incepand din anul 1947. Minele erau deosebit de reusite, iar PM-2 era destinata distrugerii submarinelor inamice ce patrulau pe sub calota de gheata –in caz de bum-bum, submarinelor Typhoon, alaturi de celebrele Alfa, le revenea si aceasta sarcina.

Sovieticii au dezvoltat o multitudine de mine, mari si mici si, dupa toate probabilitatile, ele s-au regasit si la bordul submarinelor, foarte probabil si pe Typhoon. Prima aparuta dupa razboi a fost AMD-4, ea intrand in dotare incepand cu anul 1951, avand detonator hidrodinamic de sorginte germana. A avut mai multe variante, precum: AMD-4-500, 500 kg greutate, 2,8 m lungime, 45 cm diametru, greutate incarcatura exploziva -300 kg, adancime operationala 50 m; AMD-4-1000, 1000 kg greutate, 3,8 m lungime, 53,3 cm diametru, greutate incarcatura exploziva -300 kg, adancime operationala 50 m. Nu este cert faptul ca s-ar fi aflat in dotarea Typhoon, cel mai probabil ca nu…

Din 1957 a inceput sa intre in dotare mina IGDM-500, ce deriva din bomba FAB-500, ea fiind destinata utilizarii in ape mici, de pana la 35 m adancime, si avea urmatoarele caracteristici: lungime 2,8 m; diametru 45 cm; detonator non-contact, hidrodinamic; greutate incarcatura exploziva 200 kg. A urmat IGDM-1000, bazata pe bomba FAB-1000, avand 1100 kg greutate si incarcatura exploziva de 620 kg.

In 1956 a aparut mina parasutabila, numita „LIRA”, dezvoltata de catre NII-400/Institutul de Cercetare Nr.400, sub indrumarea lui L.P. Matveev. Aceasta mina era operationala la adancimea uluitoare de 1500 m, avand un detonator acustic in trei canale, dintre care unul de siguranta –acesta bloca detonatorul atunci cand era detectat un trauler sovietic. In 1957 acelasi institut a dezvoltat o mina similara bazata pe bomba FAB-1500, detonatorul initiind explozia chiar si-atunci cand nava inamica se afla la 25 m distanta de mina, avand incarcatura exploziva de 600 kg, adancime operationala de minim 50 m (se pare ca era activa si la adancimi de 70-100 m). De departe insa, cele mai periculoase mine sovietice erau cele dotate cu motoare cu reactie, asa-zise „mine-racheta”. Aceste mine erau ancorate prin cablu de fundul marii, unele chiar si la adancimi de 1000 m. Cand o nava inamica sau un submarin erau detectate de senzorii minei (de fapt, o torpila cu motor racheta), in 7 secunde, motorul racheta al acesteia ridica mina la o adancime de 400 m. Prima astfel de mina a fost RM-1, aparuta in anul 1960-1961, utila atat impotriva navelor de suprafata cat si impotriva submarinelor, greutate 900 kg, incarcatura exploziva de 200 kg, adancime operationala 30-1000 m, detonator activ si sonar propriu (i-a urmat RM-2.

Interesant este faptul ca NATO ar fi incercat sa realizeze propriile mine de acest tip, insa, conform surselor rusesti, nu s-ar fi reusit nimic). Din anul 1983 a intrat in uz mina-racheta MTPK-1, ce putea fi lansata din avioane si elicoptere (cu ajutorul unei mici parasute), de pe nave de suprafata si submarine (nu este foarte clar daca Typhoon a avut in dotare astfel de mine), ea fiind operationala la adancimi cuprinse intre 200-400 m, avand detonator activ si sonar propriu de banda larga, putand detecta un submarin inamic de la cateva sute de metri distanta. Era considerata foarte periculoasa de catre NATO si US Navy, si dupa toate probabilitatile se afla si astazi in dotare. O alta mina-racheta a fost PMR-1/2, din anul 1968, ASUW/ASW, calibrul 533 mm, lungime 6 m, ce-si astepta tinta la adancimi cuprinse intre 40-600 m, indiferent de viteza la care evolua aceasta, in componenta sa intrand trei rachete ce evoluau cu viteza de 80 m/s. O astfel de salva era nimicitoare, unele mine-racheta detonand in apropierea tintei. Versiunea de export a PMR-2, numita PMK-2, ca si originalul, poate depista, clasifica si determina parametrii de evolutie ai tintei, conform rusilor, ceea ce face ca contramasurile sa fie ineficiente. Cu siguranta s-a regasit in dotarea ALFA, cu toate ca pe timpul misiunilor de patrulare la bord nu se regaseau si mine, acestea fiind luate doar in caz de razboi. Se pare ca o astfel de mina-racheta este operationala pe fundul marii cam 10 ani, insa, cu siguranta, sunt o realizare remarcabila din partea sovieticilor/rusilor.

IGLA-1/9K310/SA-16 GIMLET este o racheta portabila cu lansare de pe umar cu urmatoarele caracteristici: greutate 10,80 kg; lungime 1,67 m; ghidaj IR; ogiva HE-FRAG (RDX-Al), greutate 1,27 kg, fuzee de impact; propulsie: motor racheta cu combustibil solid, o singura treapta (motorul de mars)+motorul de ejectare; raza de actiune cuprinsa intre 500 -5000/5200 m, insa putea angaja aeronave ce zburau intre 10-3500 m altitudine; viteza maxima peste 2 Mach; tubul de lansare cantareste 3 kg. A fost si este fabricata cu licenta sau nu de o gramada de natiuni, basca utilizatorii care-s „fara numar”, incluzand aici tot felul de luptatori pentru libertate si-alti razboinici. La nivelul anilor *80-*90, o astfel de racheta se vindea in mod oficial cu 84000 $, neoficial insa chiar si mai putin…

Insa, de departe, „coltii” submarinelor Typhoon erau rachetele balistice R-39 RIF/RSM-52/SS-N-20 STURGEON/3R65/3M20. Fiecare nava dispunea de cate 20 de rachete dispuse cate 10 pe doua randuri paralele in fata chioscului. Rachetele erau cu „lansare uscata”. Puteau fi lansate din imersiune fara ca tuburile de lansare sa fie inundate in prealabil (dar nu la mai mult de 50-55 m adancime) sau de la suprafata prin intermediul sistemului D-19. Motorul rachetei este pornit inainte de lansare, acesta producand datorita puterii generate si a aerodinamicii rachetei, o „bula” imensa de aer in jurul acesteia, reducand semnificativ frecarea cu apa (principiu oarecum asemanator cavitatiei). Studiul la aceasta racheta a inceput in anul 1971 (de catre NII Mashinostroyeniya, designer-sef, V.P.Makyeyev. Fabricarea rachetelor s-a facut la Zlatoust Machine-Building Plant, ce fusese infiintata in anul 1939. Astazi produce armament de infanterie si echipament medical. Ce reprofilare…), insa a fost acceptata in productie abia in 1983.

Aceasta racheta a fost prima SLBM din dotarea Marinei sovietice in trei trepte, si avea urmatoarele caracteristici: greutate la lansare 84 de tone; prima treapta masura: 1,60 m lungime/2,40 m diametru/2,30m inaltime/52,80 tone greutate; cea dea doua treapta avea 2,40m lungime; cea dea treia treapta avea 2,30 m lungime; lungime racheta fara ogiva 16 m; capacitate MIRV, 10 ogive fiecare avand cate 100 kT (1000 kT in total), greutatea acestora ajungand la 2,55 tone. Racheta putea fi dotata si cu ogive de 200 kT, intre 3-5 unitati; motor racheta cu combustibil solid; ghidaj astroinertial (inertie stelara); raza maxima de actiune 8300 km; CEP 500 m (1400 m dupa unele surse); adancime maxima de lansare 50-55 m. Interesant este faptul ca submarinele puteau lansa rachetele si de la suprafata, chiar si din baza navala. Fiecare submarin ducea 20 de rachete ce insumau 200 de focoase nucleare, lansarea facandu-se cate una la fiecare 15 secunde. Lansata din Marea Barents spre Kamceatka, o racheta R-39 ajungea in maxim 30 de minute…Sovieticii aveau numai pe Clasa Typhoon 120 de rachete si 1200 de ogive nucleare, mai mult decat suficient sa faca praf America si nu numai, acestea aparand pe nave din anul 1984. Odata cu iesirea submarinelor Typhoon din serviciu si-n baza tratatului START II, toate rachetele au fost dezafectate pana in anul 2004. Interesant este faptul ca rusii au intentionat sa modernizeze racheta R-39 la standard R-39M GROM/BARK (Tunetul)/RSM-52V/SS-N-28, insa datorita esecului rasunator la teste intregul program a fost anulat (si cu R-39 nu le-a mers prea bine, 37 de rachete esuand in timpul testelor, chestie pe care oricum nu si-o mai permiteau dupa abul 1990). Racheta urma sa aiba precizie mai buna, autonomie de peste 10000 km, MIRV, insa din lipsa de fonduri si a esecurilor numeroase, totul a fost anulat.

Cel mai rasunator esec a venit pe data de 25 noiembrie 1998, cand o racheta GROM a explodat la aproximativ 200 m dupa lansare, facand praf si pulbere facilitati scumpe din cadrul poligonului de test. Dupa inca trei teste nereusite, Consiliul de Securitate al Federatiei Ruse a renuntat la proiect si, oricum, era in dezvoltare RSM-56 Bulava/3M30/SS-NX-32, ce nu poate fi lansata de pe aceasta clasa de nave. Primul submarin din Clasa Borei, Iuri Dolgoruki/K-535 este deja operational cu noile rachete (are 16 astfel de rachete, ce masoara 12,10 m lungime si 2 m in diametru, au 36,80 tone greutate la lansare, CEP 350 m, MIRV -6/10 ogive nucleare de 100-150 kT, autonomie 8000-8300 km, trei trepte. Racheta deriva, cel mai probabil, din Topol-M).

 Sonar MGK-540-SKAT

Se pare ca ultimul Typhoon inca in serviciu isi traieste ultimele zile, acesta stand la cheu iar intretinerea sa costa Marina rusa cel putin 8 milioane de euro. Foarte probabil ca si el s-ajunga la fier vechi cel mai devreme in 2015, insa noua Clasa Borei ii va lua locul. Pana la urma Typhoon este o reminscenta a Razboiului Rece, o nava unica, cele mai mari submarine construite vreodata. Nevazut, neauzit, extrem de greu de localizat, cu deosebire sub banchiza polara si cu o putere de distrugere colosala, Typhoon a fost o arma ce-si merita locul intre „colosii” lumii militare, lume in care sovieticii chiar au traditie in realizarea de chestii razboinice mamut…

 

 WW

Episodul LXXII: Ecranoplanul – Partea I

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

aviationintel.com/russian-sea-monster-typhoon-..

www.naval-technology.com/…/feature-the-worl…

www.military-today.com › Naval Forces‎

www.fas.org/nuke/guide/russia/slbm/‎

en.ria.ru

missilethreat.com/missiles/r–39-ss-n-20/

www.snariad.ru

warfare.be

missilethreat.com/missiles/r–39m-ss-nx-28/‎

russianforces.org › Blog‎

soumarsov.eu/Sous-marins/…/941_caract.htm‎

www.rusarmy.com

www.topo.biz/…/the-project-941-or-akula-nucl..

www.militaryphotos.net

www.armscontrol.ru

www.enemyforces.net

www.angelfire.com/yt2/…Class/History.html

nuclearweaponarchive.org/Nwfaq/Nfaq7-2.html

www.harpoondatabases.com/…/Entry2543.aspx‎

www.astrosol.ch/…/index.html‎

www.soumarsov.eu/armes/armes_K.htm

Series Navigation

<< ENCICLOPEDIA ARMELOR: BERTHA CEA MAREEnciclopedia Armelor: Lun – Monstrul Caspic >>