M1 Abrams versus T 72 Ural. Partea a II-a

Autor: Steven J. Zaloga, Osprey Publishing

Specificatii tehnice

 

Capriciile modelelor sovietice de tancuri din anii ’60 au dus la o evolutie a standardelor catre modele care erau cu mult mai mici si mai usoare decat corespondentii din NATO. Un T-72M1 complet echipat pentru lupta cantarea 41.5 tone fata de cele 56.8 tone ale M1A1, fiind astfel cu o treime mai usor. Principala urmare a acestui fapt a fost volumul spatiului ocupat de echipaj. T-72-ul M1 este foarte inghesuit, mai ales in compartimentul conductorului , conditiile fiind doar un pic mai bune in turela. M1A1, cu toate ca nu era la fel de spatios ca precedentele M60A3 Patton, era luxos in comparatie cu T-72M1, cu un spatiu generos pentru servant si pentru restul echipajului. Cu toate ca acest fapt ar parea lipsit de importanta in design-ul unui tanc, aceasta reflecta putina importanta pe care o dadeau proiectantii sovietici de tancuri ergonomiei echipajului si impactul pe care il avea aceasta asupra performantei generale in lupta. T-72M1 nu era potrivit pentru operatiuni de lupta prelungite in climat desertic din cauza spatiului interior  extrem de redus ce ducea la supraincalzire, oboseala si stres excesive. Cu toate ca Operatiunea Furtuna in Desert s-a desfasurat in lunile de iarna, temperaturile din Februarie erau uneori indeajuns de ridicate cat sa afecteze negativ performanta echipajului. In T-72, asa zisul aer conditionat era asigurat de un ventilator mic din plastic. Poate acesta era potrivit pentru climatul european, dar era fara valoare in climatul desertic.

 

Protectia

Tancurile modern sunt cel mai bine protejate in partea frontala, principala cerinta a design-urilor fiind aceea de a asigura protectia optima intr-un sector frontal de 60 de grade. Aceasta presupunea un compromis inevitabil deoarece era imposibil sa asiguri acelasi grad de protectie din toate directiile, pastrand totodata o greutate viabila. Astfel, acest material se axeaza mai ales pe protectia frontala ale acestor doua tancuri, cea laterala si din spate fiind inevitabil mult mai scazute. Majoritatea studiilor recente fac diferentierea intre protectia fata de loviturile APFSDS si fata de loviturile HEAT deoarece majoritatea blindajelor laminate moderne ofera grade diferite de protectie fata de cele doua amenintari. Nivelul de protectie este exprimat de obicei ca echivalent al unei placi de otel omogen laminat (RHA) de dimensiuni date. Trebuie luat in considerare faptul ca datele despre protectia blindajelor sunt considerate sensibile si de aceea informatiile nu pot fi considerate a fi sigure. Datele despre nivelul de protectie al T-72 sunt luate din surse oficiale rusesti facute publice.

 Echipajul M1A1 este protejat de riscul exploziei munitiei de un panou anti-soc operat hidraulic. Acesta separa depozitul de munitie din spatele turelei de compartimentul echipajului. Incarcatorul deschide usa cu ajutorul unei pedale actionata cu genunchiul, pentru a-si mentine mainile libere in timp ce transfera munitia din deposit in culata tunului.

 

In general, T-72 si T-72M1 au fost proiectate sa reziste unei lovituri echivalente cu cea a tunului sovietic de 115mm cu proiectil din otel APFSDS. Acesta era considerat ca fiind aproximatix echivalent cu modelul de 105mm al NATO. Protectia impotriva loviturilor HEAT era calculata ca fiind echivalentul rachetei anti-tanc 9M14 Malyutka (AT-3 Sagger), care era considerata ca fiind echivalentul modelului TOW folosit de NATO. Fapt curios, si M1A1 Abrams avea in vedere acelasi nivel de protectie. T-72M1 era proiectat sa reziste impotriva loviturilor imbunatatite de 105mm de la inceputul anilor ’80, cum ar fi modelul israelian de M111 APFSDS prevazut cu un penetrator din carbura de tungsten sau echivalentele sale americane M735, M735A sau M774. Informatii despre nivelul de protectie sunt disponibile si pentru modelul  T-72B1, care desi nu a fost folosit de irakieni, ne ajuta sa facem o comparatie cu noile modele de tancuri sovietice prevazute a face fata loviturilor noilor modele NATO de tunuri de 120mm sau rachetelor anti-tanc TOW-2.

 

Nu exista date oficiale din surse americane despre nivelul de protectie al Abrams M1A1.  Tabelul de mai jos pentru M1A1 contine estimari sovietice. Nu exista date oficiale in privinta protectiei oferite de upgrade-ul M1A1HA (Heavy Armor), asa ca datele prezentate trebuiesc luate ca estimative.

Tabelul scoate in evidenta faptul ca nivelul de protectie al celui mai bun T-72 folosit de irakieni (T-72M1) nu era satisfacator in fata tunului de 120mm de pe M1A1 de la distante normale de angajare. Totodata, blindajul M1A1 si al M1A1HA oferea protectie frontala impotriva tunului de 125mm de pe T-72M1, mai ales cand tunul folosea cel mai raspandit model munitie – proiectilul 3UBM7 prevazut cu penetrator BM15. Ambele tancuri isi puteau  penetra reciproc blindajele in partile laterale sau din spate.

Cele doua modele de tancuri aveau o ergonomie interna total diferita ceea ce influenta sansele de supravietuire al echipajului in caz de penetrare a blindajului. T-72 avea 22 din totalul de 44 de lovituri pentru tun depozitate pe podeaua de sub turela, asezate intr-un carusel pe doua randuri, iar aceste lovituri alimentau incarcatorul automat. Restul loviturilor erau amplasate in diverse locuri in compartimentul de lupta. Prezenta a atat de multe proiectile un compartimentul de lupta era o invitatie la catastrofa in caz de penetrare a blindajului.

T-72 avea sanse mult mai mari sa-i sara turela in caz de penetrare, in comparatie cu modele mai vechi, cum ar fi T-55. Si asta din cauza volumului crescut de pulbere care era depozitat in compartimentul de lupta. Un T-72 incarcat de lupta, depozita o cantitate dubla fata de T-55, 440kg fata de 220 kg. T-62 era pe undeva la mijloc, cu 310 kg.

M1A1 avea 34 din cele 40 de lovituri pentru tunul principal intr-o incapere protejata aflata in spatele turelei, iar restul se aflau in rafturi protejate in interiorul turelei. Scopul acestei distribuiri era minimizarea riscului munitiei de a fi lovite de particulele metalice hipersonice rezultate in urma penetrarii turelei. In caz ca munitia era lovita, explozia era directionata catre niste panouri mobile in sus, in loc sa aiba loc in interiorul compartimentului de lupta. Intentia era de a se evita distrugerea totala a tancului si de a oferi echipajului mai mult timp de savare. Combinatia dintre un blindaj superior o o munitie mai bine protejata a oferit Abrams-ului M1A1 un avantaj clar in fata T-72M1.

 

Puterea de foc

 

T-72

T-72 dispunea de un tun de 125mm D-81tm (2A46), care era o versiune imbunatatita a D-81T (2A26) de 125mm care echipa T-64A ce intrase in uz in 1968. Acesta era un tun obisnuit cu teava lisa cu o durata de viata de 600 lovituri HE / HEAT sau 150 de lovituri APFSDS. Cu toate acestea, clientii de export s-au plans ca durata de viata era undeva pe la 100 lovituri APFSDS. Durata de viata a tevii tunului era o problema semnificativa pentru tancurile irakiene, mai ales o mare parte din tancuri trecusera prin razboiul cu Iranul. Iar armata irakiana nu era chiar grijulie cu intretinerea echipamentului, urmarea fiind ca precizia avea de suferit din cauza eroziunii interioare a tevii.

Una din inovatiile surprinzatoare de pe T-72-urile Garzii Republicane era prezenta unui echipament de bruiaj a rachetelor antitanc – dispozitivul cilindric din partea dreapta. Acest dispozitiv emitea o unda infrarosu al carei scope era sa dezorienteze sistemul de control al rachetelor antitank standard din arselnalul NATO, cum ar fi Milan sau TOW, care au fost folosite de catre Coalitie in razboiul din 1991. Inainte de acest razboi, Armata SUA a modificat sistemul de ghidaj al rachetelor TOW tocmai pentru a contracara acest dispozitiv de bruiaj.

 

Cele doua tipuri obisnuite de munitie disponibile erau APFSDS si HEAT. Munitia de 125mm era din doua bucati: proiectilul impreuna cu un tub cu pulbere semi-consumabil si un lacas cilindric din otel la baza.  Cel putin 4 tipuri de munitie APFSDS erau disponibile pentru export din parte Uniunii Sovietice, mai toate fiind deja vechi de doua decenii. Detaliile despre stocurile de munitie ale armatei irakiene nu sunt disponibile, dar desi irakienii fabricau la sfarsitul anilor ’80 munitia 3VBM-7 , americanii inca au mai intalnit veche munitie 3VBM-3 in timpul luptelor din 1991. Prin comparatie, cea mai avansata munitie APFSDS sovietica din 1990 era 3VBM-13 Vant, ce avea un penetrator 3BM-32 din uraniu saracit cu putere de penetrare de 560mm de la o distanta de 2km – aproape dublu fata de tipul 3VBM-3 folosit de irakieni. De notat este faptul ca denumirile munitiilor din nomenclatorul GRAU ( Directoratul pentru Rachete si Artilerie) sunt un pic confuze deoarece sunt pentru lovitura de ansamblu, pentru penetrator cu sabotul sau alte ansamble incluse si pentru penetrator individual. Lista de mai jos le prezinta pe toate 3. In general, performantele APFSDS-ului sovietic de 125mm sunt mai slabe decat ale celui american de 120mm.

 

Inaintea Operatiunii Furtuna in Desert, la export erau disponibile doua tipuri de munitie HEAT: 3VBK-7 si 3VBK-10. Acestea erau prevazute cu aripioare stabilizatoare si cu un con de cupru pentru lovitura cumulativa. Capacitatea de penetrare a 3BK-14M (3VBK-10) era de aproximativ 500mm, nici unul din tipuri nefiind capabil sa perforeze M1A1 frontal.

 

Cea mai veche versiune de T-72 aflata in inzestrarea armatei irakiene era T-72 model 1975 ce era inca prevazut cu un telemetru optic TPD-2-49 in loc de telmetrul laser montat pe T-72M si M1. Acest telemetru se poate observa in partea stanga a pozei in fata cupolei comandantului. Telemetrele optice dateaza de la sfarsitul anilor ’40 si nu sunt la fel de precise sau usor de folosita in comparatie cu cele laser.

 

Tunul de 125mm era alimentat de un incarcator automat mecanic din caruselul rotativ cu munitie de sub turela. Caruselul continea un mix de 22 proiectile si 22 tuburi cu pulbere de tip Zh40, depozitate orizontal pe doua randuri, cu proiectilele formand randul de jos, iar pulberea randul superior. Celelalte proiectile erau depozitate in carcasa tancului in jurul turelei, astfel: 4 proiectile si pulberea aferenta in rafturi in partea dreapta-fata a rezervoarelor de combustibil, 2 proiectile si o pulbere aferenta in spatele tunarului, 3 proiectile in rafturi in partea stanga-spate a carcasei, 6 proiectile in partea din spate a carcasei si 8 tuburi cu pulbere in spatele rezervorului de combustibil, pe podea langa caruselul cu munitie. Singurul spatiu de depozitare din turela continea 5 incarcaturi de pulbere langa posturile comandantului si tunarului.

Tunarul era asezat in partea stanga a tunului, iar comandantul in partea dreapta. La T-72M1, vizorul tunarului era compus dintr-un vizor infrarosu de tip TPN-1-49-23 pentru timp de noapte si un vizor TPD-K1 cu telemetru laser pentru vederea pe timp de zi. TPD—K1 avea un zoom x 8, in timp ce vizorul pentru vederea pe timp de noapte avea o putere de magnificare de x 5. Rotatia turelei era asigurata de un set de manere ce se aflau sub vizor, avand si un sistem de rotatie manual de rezerva, in caz ca sistemul electric ar fi fost oprit sau avariat. Pentru a angaja o tinta, pe baza instructiunii venite de la comandantul tancului, tunarul selecta in primul rand tipul de munitie ce trebuia folosit, ceea ce punea incarcatorul automat in miscare. Apoi tunarul lua tinta in vizor cu ajutorul vizorului TPD-K1 si a telemetrului laser ce era actionat cu ajutorul unui buton. Distanta pana la tinta era afisata pe vizor si apoi trebuia introdusa manual in computerul balistic al tancului. Acest computer necesita de asemenea introducerea de diverse informatii ce trebuiau pregatite inaintea actiunii de lupta, cum ar fi: gradul de uzura al tevii, temperatura loviturii, presiunea barometrica si temperatura mediului ambiant. Sistemul de conducere al focului de pe T-72M1 nu dispunea de corectii privint directia si viteza vantului.

              Vizor T-72 – conditii de vizibilitate           Vizor T-72 – conditii de ceata / praf

Vizorul tunarului de pe T-72M1 era mult mai aglomerat decat cel al tunarului de pe Abrams, din moment ce era mai vechi cu o generatie si necesita o cantitate considerabila de informatie introdusa manual. Procesul incepea cu selectarea munitiei, ceea ce declansa selectarea automata a tipului de vizor, in cazul de mai sus – APFSDS (indicat de catre caracterele chirilice “BR” din dreapta jos.  Apoi tunarul alinia laserul de ochire (cerculetul rosu) cu tinta. Dupa folosirea telemetrului laser pentru a calcula distanta pana la tinta, informatia astfel obtinuta  era introdusa in computerul balistic. In cazul de fata, “22” reprezinta 2.200m – distanta pana la tinta. Daca focul trebuia executat asupra unei tinte in miscare, tunarul trebuia sa incadreze tinta in cerculetul rosu timp de cateva secunde si asfel obtinea informatia legata de azimutul fata de tinta. Deindata de distanta pana la tinta a fost introdusa in computer, tunarul trebuia sa aseze tinta deasupra semnului de ochire, V-ul intors din centrul vizorului. Intregul proces era atat de complex, mai ales sub stresul conditiilor de lupta, incat tunarii irakieni erau instruiti sa introduca o informatie standard in computer legata de distanta si tipul munitiei (setare de lupta) pentru ca in timpul luptei sa trebuiasca doar sa ocheasca, fara nici un fel de input din partea lor. Masuratoarea standard era 1.800m, iar tipul munitiei, APFSDS.  Acesta poate fi si unul din principalele motive pentru lipsa de precizie a loviturilor tancurilor irakiene din timpul Operatiunii Furtuna in Desert, din moment ce tancurile americane se aflau la mai mult de 1.800m, iar loviturile sovietice APFSDS aveau o traiectorie mai putin dreapta (sau mai parabolica) decat cele americane, din cauza aripioarelor stabilizatoare mai mari.

Principalul motiv pentru acuratetea scazuta a tancurilor irakiene este foarte bine ilustrata in imaginea din dreapta, care prezinta conditiile unei actiuni de lupta similara cu cea de la Batalia pentru Culmea Medina (Battle of Medina Ridge). Atmosfera innorata, ploaia si norii de nisip faceau ca tancurile Abrams sa fie practic invizibile pentru tancurile irakiene. Singurele lor puncte de reper pentru tinta erau flash-urile de la gura tunurilor americane de 120mm din timpul tragerilor. Chiar daca tunarii iraieni ar fi fost bine antrenati si ar fi folosit telemetrele laser asa cum ar fi trebuit, ar fi fost sanse mari ca acestea sa fi afisat informatii incorecte din cauza cetii si a ploii. Asa ca singura lor solutie a ramas sa se ghideze dupa flash-urile tunurilor americane. Si din moment ce “setarea de lupta” era pentru 1.800m, loviturile APFSDS irakiene loveau cu mult inainte de tinta.

 

Incarcatorul automat de pe T-72M1 avea o cadenta de tragere de aproximativ 8 lovituri / min, dar in realitate tancurile irakiene realizau mult mai putin. Si asta din cauza timpului necesar seventei de introducere a datelor in computer. Sistemul de vedere pe timp de noapte al tunarului era de tip infrarosu activ si folosea reflectorul infrarosu Luna 2AGM si avea o distanta de iluminare de 800m. Vizorul comandantului pentru vederea pe timp de noapte si zi avea si un canal in infrarosu si era echipat cu un iluminator mai mic de tip OU-3GK ce-i permitea vederea pana la aproximativ 400m.

Tunul de 125mm de pe T-72M1 avea un stabilizator giroscopic electro-hidraulic de tip 2E28M. Acest sistem avea specificatii si performante apropiate cu cele ale tancurilor vestice de la inceputul anilor ’70, cum ar fi: M60A1 RISE, Leopard 1A3, Chieftain Mk5 sau AMX-30. Dar sistemul era inadecvat trasului din miscare din cauza volumului mare de informatie ce trebuia introdusa manual si din cauza limitarilor sistemului insusi. Trasul din miscare de pe T-72 era eficient doar la rularea pe teren plat, la viteze de pana la 25km/h si impotriva tintelor ce necesitau corectii foarte mici in azimut. Postul tunarului nu era foarte potrivit pentru trasul in miscare, deoarece in design-ul tancului foarte putina importanta s-a acordat instalarii de padele din cauciuc pentru protectia ochilor sau a padelelor pentru piept care sa permita stabilitatea tragatorului in timpul rularii (si a tragerilor din mers). Din cauza acestor limitari si din cauza instruirii reduse a echipajelor, T-72-urile irakiene trageau de obicei dintr-o pozitie stationara.

 

M1A1 Abrams

Fotografia unui proiectil APFSDS  in timpul zborului, cu sabotul de aluminiu detasandu-se de penetrator. Rolul sabotului este de a centra penetratorul in teava tunului . In armata SUA poarta denumirea neoficiala de “supersabot”.

 

M1A1 Abrams era inarmat cu un tun M256 de 120mm construit sub licenta Rheinmetall dupa modelul e tun de pe Leopard 2. La momentul inceperii Operatiunii Furtuna in Desert, tipul de munitie preferat era proiectilul APFSDS M829A1, care era cunoscut sub denumirea de “glont de argint” din cauza caracteristicilor sale antitank remarcabile. In comparatie cu munitia irakiana similara, care se baza mai ales pe penetratoare de otel sau de otel cu insertii de carbora de tungsten, M829A1 american folosea o tija solida din uraniu saracit. Uraniul saracit a fost folosit la APFSDS-uri in cauza densitatii metalului si din cauza proprietatilor sale unice din momentul  impactului la viteze mari cu blindajul. Uraniul saracit are o densitate de 18,6g / cm³  , comparativ cu doar 7,8g / cm³

  Penetratoarele din metale grele ce au densitatea apropiata de a uraniului, cum ar fi carbora de tungsten, au o putere de pentrare a blindajului mai scazuta din cauza comportamentului la presiuni extrem de ridicate din timpul impactului. Cand varful unui penetrator din carbora de tungsten intra in impact cu blindajul, se deformeaza sub forma unei ciuperci, pierzand astfel o mare cantitate de energie prin dispersie. Prin contrast, penetratorul din uraniu saracit sufera o deformare adiabatica: in timpul penetrarii se “cojesc / exfoliaza” bucati mici din varful proiectilului, ascutindu-l , si astfel  zona de impact este foarte mica, energia pierduta fiind foarte putina. Un alt motiv pentru folosirea uraniului saracit in dauna carburii de tungsten este efectul sau piroforic: impactul la mare viteza cu blindajul creaza particule mici si incandescente care creaza un efect incendiary in interiorul tancului dupa penetrare, crescand astfel distrugerile in interior. Cu toate ca estimarile oficiale lipsesc, estimarile arata o capacitate de penetrare de 670mm RHA de aproape, 620mm la 1.000m, 570mm la 2.000m si 460mm la 4.000m. Cu alte cuvinte APFSDS-ul american era capabil sa penetreze T-72M1-ul de la distantele normale de angajare si din orice unghi.

Puterea de penetrare superioara a M820A1 in comparatie cu munitia sovietica similara de 125mm era datorata mai multor factori. Tunul NATO de 120mm crea o presiune in camera de ardere mai mare decat tunul de 125mm: 5.650 bari fata de 4.600 bari, ceea ce ne ajuta sa ne facem o idee asupra presiunii exercitate asupra proiectilului. Metoda sovietica de a folosi penetratoare din mai multe bucati limita lungimea sagetii. Cu toate ca tunul de 125mm avea o viteza la gura tevii mai mare, lungimea mai mica a sagetii necesita aripi stabilizatoare mai mari ceea ce ducea la pierderea de energie mai rapida in comparatie cu sageata lunga a proiectilelor ameicane.

Performantele proiectilelor M829 si M829A1 din timpul Operatiunii Furtuna in Desert au suprins pana si echipajele de pe Abrams.  Aceste proiectile nu erau folosite in timpul tragerilor de antrenament, ci in schimb erau folosite proiectile cu niste opritoare din cupru care sa le impiedice sa ajunga prea departe.  Acest fapt limita performanta balistica a proiectilului si din aceasta cauza sistemul de control al focului de pe tanc necesita input-ul unei noi solutii balistice, una cu o traiectorie mult mai arcuita.

Comentariile capitanului Mark Gerges cu privire la incarcatura de lupta din timpul razboiului:

“ La distante de pana 3.600 – 4.000m, proiectilul avea o traiectorie liniara, nearcuita. Reculul loviturii de lupta a fost de asemenea o surpriza, fiind mult mai mare decat reculul loviturii de antrenament cu care eram obisnuiti. Tancul era echipat cu doua tipuri de APFSDS: o incarcatura de M829 si 7 lovituri M829A1, pe care le denumeam “supersabot”. Intentia era de a folosi M829 pe tinte obisnuite, ca mai apoi, cand vom fi intalnit tancurile Garzi Republicane, sa folosim supersabotul pe T-72M1 din cauza blindajului superior. Nu a fost cazul. In toata campania am folosit unul sau doua proiectile de acest fel.”

Vedera interioara asupra unui APFSDSde tip M829 ne arata componentele principale. Din cauza ca se folosea un penetrator dintr-o singura bucata, sageata putea fi mai lunga in comparatie cu munitia similara sovietica de 125mm, care era din doua bucati.

 

Efectul unui proiectil APFSDS poate fi vazut asupra unui T-72 irakian, model 1975. Punctul de impact a fost incercuit cu creta de o echipa americana de evaluare a tancurilor distruse in razboi.

 

              Vizor M1A1– conditii de vizibilitate          Vizor M1A1– conditii de ceata / praf

Vizorul principal al tunarului (GPS – Gunner’s primary Sight) avea atat un modul optic cat si unul cu senzori de caldura ce putea fi folosit pe timp de zi si de noapte. La fel ca la T-72M1, primul pas facut de tunar era selectarea tipului munitiei. Reticulul din centrul vizorului de ochire era format dintr-un chenar de ochire cu marimea de 1 miliradian, ceea ce era echivalentul unei tinte lata de 1m la distanta de 1.000m. Intregul vizor avea o latime de 20 miliradieni. Dupa ce tunarul declansa telemetrul laser, acesta afisa automat distanta pana la tinta, in acest caz, 2.000m. Spre deosebire de T-72M1, aceasta informatie era introdusa automat in computerul balistic si acesta realiza rectificarile necesare in elevatia tunului. Patratelul mic ce apare in stanga valorii pentru distanta pana la tinta reprezinta simbolul pentru “gata de tragere”. In caz de vreo defectiune, in partea opusa patratelului aparea un “F”. Linia orizontala de deasupra distantei indica faptul ca masuratoarea telemetrului laser a obinut mai multe rezultate, lucru normal atunci cand intre tanc si tinta se afla copaci sau alte obstacole.

Unul din principalele avantaje ale Abramsului din timpul Furtunii in Desert era vizorul cu vedere termala. In imaginea de mai sus, vizorul este setat pe “tinta alba”, ceea ce inseamna ca obiectele ce emana caldura sunt stralucitoare, iar cele reci sunt mai inchise. Chiar si in cazurile in care ceata si ploaia faceau dificila descoperirea tintelor – dupa cum s-a intamplat in Batalia pentru Culmea Medina – tunarul tot era capabil sa ocheasca tintele cu ajutorul vizorului termal. Limitarile sistemului apareau la distante de peste 2.000m, caz in care tintele apareau ca niste simple pete albe, tunarului fiind-ui astfel greu sa desosebeasca tintele inamice de cele proprii, sau intre tancuri si IFV-uri.

Tancul Abrams era echipat cu un sistem de stabilizare giroscopica a tunului si a turelei. Postul tunarului a fost proiectat de la bun inceput sa permita urmarirea tintelor si angajarea lor din miscare. De exemplu, acesta avea niste padele mari si confortabile care-l fereau de impactul cu vizorul si cu alte obiecte din preajma lui in timpul deplasarii. De asemenea mai avea si un suport pentru piept care-i permitea sa se “ancoreze” bine intre scaun si vizor si celelalte comenzi ale sale. Sistemul de conducere al focului era proiectat astfel incat sa necesite cat mai putine input-uri manuale, oferind in schimb informatiile automat. Telemetrul laser era integrat in vizorul tunarului (GPS). Sistemul de conducere al focului utiliza un computer balistic care putea fi utilizat cu putin antrenament si care imbunatatea automat acuratetea tunului fara prea multa atentie din partea ochitorului. Oferea automat date despre viteza vantului si pentru corectiile in azimut pentru angajarea tintelor aflate in miscare. Ochitorul trebuia totusi sa introduca manual datele despre temperatura aerului, temperatura munitiei, presiunea barometrica si gradul de uzura al tevii tunului, dar acest input putea fi realizat inaintea luptei pentru a nu distrage tunarul de la alte sarcini. Vizorul ochitorului era prevazut cu un mod de zoom x 3 pentru supraveghere si descoperirea tintelor si cu un camp de vedere mai restrans, zoom x 10, pentru ochire.

Cea mai mare diferenta dintre sistemul de conducere al focului de pe Abrams si cel de pe T-72M1 era faptul ca sistemul de pe Abrams era prevazut cu un sub-sistem de vedere termala ce era cu doua generatii mai nou decat cel de pe T-72M1, care folosea iluminarea in infrarosu a tintei pentru a o putea descoperi. Sistemele de iluminare in infrarosu pe timp de noapte fac din tancul ce le foloseste o tinta evidenta pe intuneric. Majoritatea armatelor din NATO au trecut de la  sistemele de iluminare activa in infrarosu la cele cu vedere pasiva. Acestea din urma nu mai aveau nevoie de iluminare, ci amplificau lumina disponibila pe timp de noapte, de la luna, stele si alte surse ambientale. Marele dezavantaj al acestui sistem era ca avea nevoie de o sursa naturala de iluminare (macar un sfert de luna) si exista posibilitatea ca aceasta sursa sa nu fie disponbilia in noptile innorate. Urmatoarea generatie de vizoare termale, denumite FLIR,  au trecut peste aceste limitari legate de iluminarea naturala, receptand lumina naturala sau cea termica. Tancurile ce opereaza pe timpul noptii, au o amprenta termica ridicata din cauza motorului, rotilor si a senilelor. Chiar si in pozitie stationara, tancurile au o amprenta distincta din moment ce colecteaza lumina solara din timpul zilei si o disperseaza pe timp de noapte. Vizoarele termale de acest tip au si un al doilea rol pe timp de zi din moment ce pot vedea prin fum, ceata, praf, vedere ce ar fi de altfel imposibila ochiului uman. Primele vizoare termale FLIR au fost folosite pe tancurile M60A3 TTS. Sistemul de vedere termala era mult mai bine integrat pe M1A1 decat era pe T-72M1. M1A1 avea un sistem telescpic de rezerva, in timp ce T-72M1 nu avea.

Inovatiile implementate in sistemul de conducere al focului ii ofereau Abrams-ului o precizie ridicata a loviturilor. Dispozitivul ce se poate observa deasupra tevii este un senzor optic care este legat de computerul balistic si ii ofera informatii despre deformarea tevii cauzata de caldura si alti factori. Aceste informatii sunt introduse automat in computerul balistic care face apoi corectiile necesare de ochire.

 

Sistemul de vedere termala instalat pe M1A1 a fost un important avans tehnologic in timpul Furtunii in Desert. Aceste dispositive sunt foarte scumpe, ajungand la 10% din costul total al tancului.

 

Stanga: ochitorul in timp ce-si foloseste vizorul principal cu sistemul de vedere termala. In partea de sus a imaginii se poate observa vizorul comandantului care are aceeasi vedere ca si ochitorul. Comandantul mai dispune si de un control propriu al turelei (pentru mana dreapta) care-i permite sa roteasca turela dupa nevoie.

 

1. Postul incarcatorului
2. Radio
3. Compartiment munitie tun
4. Mitraliera M240 folosita de servant
5. Compartiment munitie pentru mitraliera jumelata
6. Culata tunului M256 de 120mm
7. Mitraliera 12.7mm M2 folosita de commandant
8. Vizorul comandantului
9. Vizorul auxiliar al tunarului (telescopic)
10. Vizorul principal al tunarului
11. Comenzile tunarului
12. Panou al sistemului de conducere al focului
13. Postul tunarului (cu spatarul rabatat in fata)
14. Comenzile comandantului
15. Panoul de control al comandantului

 

                                                         Munitia pentru tunul de 120mm

Munitia APFSDS-T M829A1 (stanga)  de 120mm a fost pricipalul tip folosit de fortele americane in timpul Furtunii in Desert, fiind poreclita “glontul de argint” sau “supersabot”. M829A1 folosea un penetrator lung din uraniu saracit cu un raport lungime-latime mult supraunitar.

Munitia M830 HEAT – MP – T (High Explosive Anti – Tank Multi Purpose Tracer) (dreapta) a fost cel de-al doilea tip de munitie folosit in timpul confruntarilor. La momentul inceperii ostilitatilor APFSDS-ul era deja tipul preferat, dar nu era totusi ideal de folosit impotriva tintelor slab blindate, din moment ce era atat de puternic incat trecea dintr-o parte intr-alta a vehicolului fara a provoca distrugeri masive in interior. In cazur de acest gen era folosita munitia HEAT deoarece avea o capacitate mare de penetrare si in schimb provoca mari daune in interiorul vehicolului. Munita HEAT era considerata multirol deoarece nu exista un tip special de munitie exploziva pentru tunul de 120mm. T-72-urile irakiene aveau atat munitie HEAT cat si HE cu fragmentare ridicata. Aceast din urma tip era folosit mai ales impotriva tintelor slab blindate (camioane, pozitii de lupta, cladiri). In lipsa acestui tip de munitie, americanii foloseau HEAT pentru toate aceste aplicatii.

 

1. Impingatorul incarcatorului automat
2. Postul tunarului / ochitorului
3. Comenzile tunarului
4. Interfonul tunarului
5. Dispozitiv de bruiere a rachetelor antitank
6. Vizorul infrarosu TPN-1-49-23 pentru tunar
7. Culata tunului de 125mm
8. Mitraliera jumelata
9. Mitraliera de 12.7mm pentru commandant
10. Vizorul comandantului
11. Interfonul / radioul comandantului
12. Radio
13. Postul comandantului

 

                                                          Munitia pentru tunul de 125mm

Lovitura HEAT de 125mm 3VBK-10 era formata din proiectilul 3BK 12M si o carcasa pentru pulbere. Dupa ce proiectilul 3BK 12M era tras, se deschideau aripioarele stabilizatoare ce stabilizau lovitura in timpul zborului. Tija lunga din varf continea declansatorul de impact pentru incarcatura cumulativa. Aceasta tija avea rolul de declansare a incarcaturii explozive la impact si la o distanta care sa permita jetului de cupru sa se formeze corespunzator inainte de contactul cu blindajul. Aceasta distanta ce permite jetului de cupru sa se formeze are rol in maximizarea capacitatii de penetrare a acestuia.

Lovitura APFSDS de 125mm 3VBM-3 era cel mai vechi model de acest tip din inventarul armatei irakiene si inca mai era folosita la momentul inceperii razboiului. Lovitura era formata din dintr-un penetrator BM9 din otel, un proiectil BM10 si o carcasa consumabila de pulbere Zh40. Folosirea unei munitii din 2 bucati limita lungimea pentratorului si astfel se obtinea un raport mai scazut intre lungimea si latimea penetratorului. De asemenea, acesta era fabricat din otel si avea o capacitate de penetrare mai scazuta decat carbura de tungsten sau decat uraniul saracit.

 

In privinta puterii de foc, Abrams-ul surclasa T-72M1 la toate aspectele: avea munitie mai buna, capacitate de penetrare mai mare, performanta mai buna la distanta mare, sistem de conducere a focului mai sofisticat, capacitate mai buna de a executa foc din miscare si o mai buna ergonomie a posturilor de lucru si a echipajului. Indiferent de detaliile tehnice, concluzia e ca tunul de 125mm si munitia aferenta disponibila irakienilor nu putea penetra M1A1-ul din fata, in timp ce tunul de 120mm de pe M1A1 putea penetra blindajul frontal de pe T-72M1 de la distantele normale de angajare.

Puterea imensa dezvoltata de motorul cu turbina de pe Abrams a determinat Armata sa instaleze un limitator de putere care-i limita viteza maxima la 72km/h. Cu toate ca motorul ar fi putut permite tancului sa atinga o viteza maxima de 96km/h, exista temerea ca echipajul ar putea fi ranit sau tancul deteriorat la aceasta viteza.

-Va urma –

Abrams vs T 72 – Prima Parte

Abrams vs T 72 – Partea a III-a

Traducerea pentru RoMilitary – Danut Onofrei