TYPE 201, partea I

Episodul CIV
 

Type XXIII

Despre submarinele realizate de catre germani, adevarate minuni tehnologice, am mai vorbit, insa astazi vom relua aceasta discutie ocupandu-ne despre prima astfel de nava produsa de catre Republica Federala Germania dupa WW II. Nu inainte de a face putina istorie, dupa cum ne este obiceiul…

Stat aparut pe data de 23 mai 1949 in urma divizarii Germaniei (la 7 octombrie 1949, sovieticii creaza Deutsche Demokratische Republik/Republica Democrata Germana), prin impartirea ei intre Est si Vest, Bundesrepublik Deutschland/Republica Federala Germania nu ramasese cu mai nimic din gloria fostei Kriegsmarine (impartirea de catre Aliati a Germaniei in patru zone de ocupatie s-a facut la Conferinta de la Potsdam, din 17 iulie-2 august 1945, dupa cum urmeaza: zona de sud-vest a revenit Frantei; zona de nord-vest a revenit Marii Britanii; zona de sud a revenit SUA; zona de rasarit a revenit URSS. Fostele provincii germane situate la est de linia Oder-Neisse -Prusia Rasariteana, Pomerania si Silezia au revenit Poloniei, insa Konigsbergul, parte a Prusiei Rasaritene, a fost luata de catre sovietici care au rebotezat-o Regiunea Kaliningrad).

Totusi, situatia avea sa se schimbe in curand, si-asta fiindca relatia dintre Aliatii vestici+SUA si URSS incepuse sa se degradeze. Cerinta reinarmarii Germaniei de Vest/RFG a venit tocmai din partea SUA, odata cu izbucnirea Razboiului din Coreea (iunie 1950), americanii sustinand ca acest fapt ar fi util in sprijinirea apararii Europei de Vest in fata iminentei amenintari sovietice (sovieticii erau si ei obositi dupa Marele Razboi, dar se inarmau vertiginos, aparand noi aeronave si noi tancuri. MIG-15 si T-55 sunt doar doua exemple, varfuri de gama pe-atunci, care au dat fiori reci “tuturor” celor ce marsaluiau alaturi de SUA, inclusiv americanosilor). Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului/CECO (aparuta in 1951, incluzand Franta, RFG, Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda. Scopul acesteia era partajarea resurselor de otel si carbune ale statelor membre, prevenindu-se astfel un nou conflict.CECO a fost puternic sustinuta de catre SUA, un mod eficient de tinere sub control a unei eventuale reinarmari a Italiei, Germaniei de Vest si chiar a Frantei), cu acordul SUA, a decis infiintarea Comunitatii Europene de Aparare/CEA (propusa in 1950 de primul ministru francez de-atunci, Rene Pleven, cunoscut si ca Planul Pleven, si prevedea crearea unei armate europene unice. Ideea a bucurat nespus Franta, aceasta fiind incantata de faptul ca armata germana s-ar fi aflat sub controlul autoritatilor militare ale CEA, implicit si a sa. Pana la urma acest plan a esuat -spre enervarea Frantei care nu vedea cu ochi buni revenirea militara a vechiului sau inamic – solutia fiind integrarea RFG in NATO si, astfel, armata vest-germana intra oficial in sfera de influenta a SUA, iesind cu totul de sub control francez. Desi tratatul CEA a fost semnat in mai 1952, el n-a fost niciodata aplicat, Franta respingandu-l in august 1954 prin votul Adunarii Nationale, considerand ca-i ameninta securitatea nationala. Se arsesera galicii de multe ori cu germanii, asa ca suflau si-n iaurt… Franta avea sa se retraga din NATO in anul 1966).

Pregatirile armatei federale pentru contributia la CEA au debutat in mod oficial in anul 1950 prin crearea Biroului Blank/AMT Blank in cadrul Cancelariei Federale conduse de catre Konrad Adenauer (in urma unei intalnirii la Hotelul Petersberg din Bonn, pe data de 16 mai 1950, puterile occidentale si-au dat acordul ca Konrad Adenauer sa faca planuri pentru intarirea securitatii interne a RFG. Ca urmare, pe data de 24 mai 1950, Cancelarul l-a numit pe generalul Gerhard Helmuth Detloff Graf von Schwerin “consultant expert in probleme militare si de securitate”si sef al agentiei guvernamentale sub acoperire “Dienstelle Schwerin”, nume de cod “Zentrale fur Heimatdienst”, ce se ocupa cu reinarmarea RFG. Fiindca n-a stiut sa-si tina gura vorbind cu presa despre munca sa a fost inlocuit de Cancelar, in octombrie 1950, cu Theodor Blank –in perioada 1955-1956 acesta devine Ministrul Federal al Apararii, politician crestin-democrat. Von Schwerin fusese in WW II comandantul Diviziei 116 Panzer “Windhund/Ogarul”-diviziei sale i se mai spunea in Wehrmacht si Divizia Ogarului -si avea o impresionanta experienta de lupta. Lui i se datoreaza crearea Politiei Federale).

Acest Birou a fost in perioada 1950-1955, predecesorul Ministerului Apararii al RFG (Bundesministeriums der Verteidigung der Bundesrepublik Deutschland). In 1951,Biroul isi avea sediul temporar intr-o cladire ce apartinea Muzeului Koenig, ulterior mutandu-se la Bonn (in zona Ermekeilkaserne, considerat locul de nastere al Bundeswehr. Aici, pe data de 12 noiembrie 1955, Theodor Blank a predat scrisorile de numire a primilor 101 ofiteri si subofiteri din cadrul noii Armate Federale), adusese in randurile sale fosti veterani din Luftwaffe, Wehrmacht si Kriegsmarine, precum: Adolf Heusinger/Hans Speidel/Hermann Foertsch –generali; Gerhard Wagner –Amiral; Wolfgang Kahler/Adolf Zenker/Heinrich Gerlach –capitani, experti navali. Printre primii colaboratori ai lui Theodor Blank s-au numarat: Gerhard Loosch, fost general in Wehrmacht; Ernst Wirmer, fost asistent personal al Cancelarului si reprezentant al acestuia pe “probleme conexe legate de trupele aliate”.

La Amt Blank acesta s-a ocupat de probleme administrative si organizatorice –buget, personal, probleme tehnice administrative,etc. – separand strict militarii de problemele administrative; Wolfgang Holtz; Adolf Heusinger –fost general in Wehrmacht si viitor Generalinspekteur der Bundeswehr/GenlnspBw/Inspector general al Bundeswehr-ului, cel mai mare grad din Bundeswehr, fiind totodata si consilierul militar al ministrului Federal al Apararii avand un loc asigurat in Guvernul Federal. Responsabilitatile sale includ crearea strategiei nationale de aparare, planificarea si dezvoltarea fortelor armate, conducerea acestora (Aviatia, Marina, Serviciul Medical Militar, Armata de Uscat, Serviciul Secret Militar). Printre primele “realizari” ale Biroului s-a numarat noua uniforma a Bundeswehr-ului, in anul 1956, aceasta fiind o versiune usor modificata a modelului de camuflaj Flecktarn SS Leiber (1935-1945, creat in diferite modele de catre Johann Georg Otto Schick pentru Waffen-SS), materialul si vopselele fiind produse in Belgia. Tot Biroului ii revine meritul de a introduce in dotarea noii armate vehiculul 4×4 DKW Munga, produs de Auto-Union/Audi in Ingolstadt (1956-1958), considerat a fi primul vehicul militar produs 100% in RFG.

                                                                          DKW Munga

Interesant este faptul ca activitatea Amt Blank era cunoscuta de Aliati, si-anume reinarmarea Germaniei, fapt ce contravenea intelegerii ca acest nou stat sa ramana demilitarizat pe termen lung. Insa s-au facut ca nu vad si nu inteleg nimic, foarte probabil situatia convenea, sovieticii erau doar la o aruncatura de bat si nu stateau degeaba in RDG, “creau” Armata Poporului/Volksarmee (aceasta va fi cea mai bine dotata din Pactul de la Varsovia, insa sub strict control sovietic).

Odata cu admiterea in NATO a RFG pe data de 5 august 1955, Amt Blank s-a extins, infiintandu-se Divizia Marina (cateva luni mai tarziu, pe 12 noiembrie 1955, se infiinteaza oficial Bundeswehr/Ministerul Apararii RFG), ulterior numita Fuhrungsstab der Marine/FuM/Statul Major Intrunit al Marinei (Departamentul VII) sub conducerea Inspekteur der Marine/ Inspector de Marina, Viceamiral Friedrich Oskar Ruge (functia este similara cu cea de Sef al Operatiunilor Navale din cadrul US Navy. Ruge servise in Kriegsmarine, in WW II). In curand planificatorii FuM (cu girul americanilor si sub controlul acestora) au intocmit strategia de dezvoltare a viitoarei Bundesmarine in cadrul NATO, specificand in mod clar rolul strict defensiv al acesteia.

Deci, ca urmare, Marina nu mai avea nevoie de mari nave de razboi, precum cuirasate si crucisatoare, si doar de nave cu tonaj mediu si mic, mai bine spus, de distrugatoare, escortoare, dragoare si puitoare de mine, vedete torpiloare, nave de sprijin si submarine costiere. Oricum, pe data de 1 iulie 1955, Parlamentul aprobase un plan de constructii navale indraznet, cuprinzand 12 distrugatoare (aveau sa cumpere trei unitati din clasa Charles.F.Adams din SUA, distrugatoare purtatoare de rachete ghidate construite in perioada 1958-1967. US Navy a avut in dotare 23 de unitati, Marina Australiana -3 unitati, Bundesmarine -3 unitati modificate, numite Clasa Lutjens. Navele au fost botezate Lutjens/D-185, Molders/D-186 si Rommel/D-187. Au iesit din uz in perioada 1998-2003), 6 fregate antisubmarin, 40 de vedete rapide torpiloare, 24 dragoare maritime, 30 vedete rapide de patrulare/nave de escorta, 12 submarine costiere, 2 puitoare de mine, o nava-scoala, 36 de nave de desant, 10 nave de patrulare costiera, 65 de aeronave, diverse accesorii si echipamente portuare.

Mai mult decat atat, Marinei Germane i s-au retrocedat o parte dintre navele confiscate, cu deosebire vanatoare de mine si vedete rapide (o prima misiune importanta acordata de catre NATO a fost deminarea apelor teritoriale. Ulterior,pe masura ce se dezvolta, Bundesmarine si-a diversificat misiunile), astfel ca in decembrie 1956 avea deja in dotare 65 de nave si 7657 personal. Ulterior, Bundesmarine avea sa asigure impreuna cu NATO, securitatea apelor teritoriale din Marea Baltica, supraveghind indeaproape miscarile sovieticilor, est-germanilor (Volksmarine/Marina Poporului) si polonezilor. Insa nu putem merge mai departe pana nu vedem ce-au facut germanii, nu mult timp dupa capitulare, cu Kriesmarine, si-asta fiindca aici s-a format nucleul viitoarei Bundesmarine.

Din data de 21 iulie 1945, la doar doua luni de la Capitulare, pana in 1948/1956, sub control strict al aliatilor (cu deosebire Royal Navy, prin hotararea viceamiralului Sir Harold Martin Burrough, comandant-sef al Marinei Britanice in Germania ocupata, si comandant a ceea ce mai ramasese din Kriegsmarine, responsabil, printre altele,si cu dezarmarea ei si lasarea echipajelor la vatra), incluzand fosti membrii ai Kriegsmarine, s-a infiintat Deutscher Minenraumdiest/German Mine Sweeping Administration/GMSA/Serviciul German de Vanare/Culegere a Minelor, acesta fiind nucleul viitoarei Bundesmarine/Marina Federala. Aveau in uz 294 de nave (300 dupa alte surse) si 16.000 trupa, sub comanda viceamiralului Fritz Kraus, in perioada 23 iulie 1945-19 decembrie 1947 (fost ofiter pe crucisatorul greu, Admiral Hipper,ulterior sef al serviciului de infomatii al Kriegsmarine/Serviciul Naval de Informatii -16 august 1944. Acesta a fost numit administrator al GMSA de catre viceamiralul H.M.Burrough. Initial, comandamentul GMSA s-a aflat in orasul Gluckstadt, insa din toamna lui 1945 s-a mutat la Hamburg). GMSA a fost impartita in 6 divizii pe data de 15 mai 1946, fiecare avand propria zona de responsabilitate, precum:

-Minenraumdivision 1/Divizia de Deminare 1 cu sediul la Schleswig-Holstein, avand in componenta sa 300 de ofiteri si angajati civili+4000 de subofiteri si trupa;

-Minenraumdivision 2/Divizia de Deminare 2 cu sediul la Cuxhaven, avand in componenta sa 360 de ofiteri si angajati civili+4600 de subofiteri si trupa. Aici, incepand cu data de 1 ianuarie 1948, denumirea GMSA a fost inlocuita cu German Mine Sweeping Formation/GMSF/Formatia Germana de Vanare/Culegere a Minelor, si-asta datorita sovieticilor care se temeau ca USA intentioneaza astfel sa reinvie Kriegsmarine. Americanii s-au “opus” cererii sovieticilor, astfel ca GMSA a devenit…GMSF. Chiar si Royal Navy avea astfel de temeri, s-au opus si ei dar mai cu jumatate de gura. GMSA a utilizat ca nava-baza pentru echipajele sale, pentru scurt timp, crucisatorul usor Leipzig, acesta aflandu-se in stare proasta, de 8900 de tone, 9 tunuri de 150 mm, 177 m lungime (intr-un final au abandonat-o in iulie 1946);

-Minenraumdivision 3/Divizia de Deminare 3 cu sediul in Danemarca, avand in componenta sa 120 de ofiteri si angajati civili+1900 de subofiteri si trupa;

-Minenraumdivision 4/Divizia de Deminare 4 cu sediul in Norvegia, avand in componenta sa 210 de ofiteri si angajati civili+2800 de subofiteri si trupa;

-Minenraumdivision 5/Divizia de Deminare 5 cu sediul in Tarile de Jos, avand in componenta sa 50 de ofiteri si angajati civili+600 de subofiteri si trupa;

-Minenraumdivision 6/Divizia de Deminare 6 cu sediul in Bremen, divizie controlata de US Navy, avand in componenta sa 60 de ofiteri si angajati civili+1000 de subofiteri si trupa.

Per total, GMSA a avut in componenta sa 1100 de ofiteri si angajati civili+14.900 de subofiteri si trupa, adica 16.000 de oameni (27.000 dupa alte surse, incert insa, evidentele germane dau numarul de 16.000 de oameni).

Categoric, a fost o idee buna a Aliatilor infiintarea GMSA, si-asta fiindca aproximativ 600.000 de mine fusesera amplasate de catre beligeranti pe caile navigabile din vestul, nordul si estul Europei, reprezentand un real pericol pentru transporturile maritime comerciale si industria pescuitului, chiar si pentru navele militare. Ca urmare, in mai 1945 s-a infiintat la Londra asa-zisa Mine Clearance Board/MCB/Comitetul de Curatare/Anihilare a Minelor, o organizatie internationala ce coordona deminarea, incluzand experti din Franta, Marea Britanie, URSS si SUA, insa afiliate organizatiei au fost toate statele de pe coasta Europei (exceptand Suedia si Turcia), inclusiv Germania, stat invins ce fusese obligat, ca si Italia dealtfel, la negocierile de pace din mai 1945, sa treaca la deminarea apelor riverane (campurile de mine imersate). Pentru a usura si grabi procesul de deminare al cailor navigabile europene acestea au fost impartite in 4 mari zone, fiecare zona avand mai multe subzone, Germaniei revenindu-i doua zone extinse aflate in Marea Nordului si vestul Marii Baltice. Interesant este faptul ca-n cadrul GMSA serviciul nu s-a facut pe baza de voluntariat, iar codul de disciplina al Kriegsmarine era drastic aplicat de catre ofiterii germani, cu toate ca pedepsele erau intai supuse verificarii si aprobarii comandantului britanic sau ofiterilor aliati supraveghetori. Initial, membrii GMSA, ofiteri, subofiteri si trupa au continuat sa poarte uniforma standard a Kriegsmarine, dar fara insemnele national-socialiste, insa din data de 25 mai 1946 acestea au fost inlocuite cu o uniforma noua de culoare albastra, similara celei britanice uzuala in Royal Navy, navele purtand pavilionul/fanionul international “8” .

Cand operatiunile de deminare au fost incepute de catre germani, 840 de nave de diferite tonaje erau disponibile, insa acestea au inceput sa cedeze treptat nemaifiind reparate ci scoase din uz. Multe erau foste barci de pescuit (pescadoare, traulere,barcaze), yaht-uri motorizate si alte ambarcatiuni mici, rechizitionate si armate de catre Kriegsmarine, majoritatea acestora fiind returnate proprietarilor. Aproximativ 100 de dragoare ale Kriegsmarine au fost cedate URSS dupa Capitulare in urma Conferintei de la Potsdam (rusii le-au dus in “raiul sovietelor”. Parca de la Marina Regala Romana n-au dus…Oricum, germanii au deminat si in zona centrala a Marii Nordului, de aceasta data sub supraveghere sovietica,iar in partea franceza a Canalului Manecii, sub supravegherea francezilor), insa la inceputul anului 1947 aproximativ 294-300 de nave ale fostei Kriegsmarine erau inca in Germania, 184 dintre acestea fiind dragoare. In 1947 , GMSA avea in uz urmatoarele tipuri de nave:

-84 unitati de tipul Minensuchboote/M-Boote Type-35/40/43, vanatoare de mine, de 888/787/834 tone, 1-2 tunuri de calibrul 105 mm/1-2 tunuri de calibrul 37 mm/2-6-8 tunuri de calibrul 20 mm, echipaj 113/80/107 marinari;

-63 unitati de tipul Raumboote/R-Boote, nave mici, rapide, vanatoare de mine destinate operarii in apropierea coastelor (in estuare, porturi si in ape cu adancime mica, Clasa Aldebaran (1939-1944, 37,80 m lungime, 125 tone, un tun AA Oerlikon de calibrul 20 mm, 2 Diesel MAN+un generator Diesel, 34 unitati produse) si Clasa Capella (1943-1944, 41,10 m lungime, 150 tone, un tun AA Oerlikon de calibrul 20 mm, 2 Diesel MAN+un generator Diesel, 38 unitati produse). Unele au fost folosite pana prin anii *60-*70 ca nave-scoala (spre exemplu, unitati din Clasa Capella inca erau utilizate de catre Academia Tehnica Navala din Bremerhaven, in anul 1963. Aveau sa fie inlocuite de Clasa Schutze/Type-341, 1958-1973,20 de unitati produse, nave mai mari, mai rapide si mai puternic armate);

-62 de Kriegsfischkutter/KFK, cuttere de pescuit armate (Kriegsmarine se pare c-a avut 612 unitati, armate cu:doua tunuri calibrul 20 mm/2 cm Flak 38/unul de calibrul 37 mm/3,7 cm Flak 37/bombe antisubmarin. Aveau 24 m lungime, 6,40 m latime,110 tone greutate, 18 echipaj, un motor Diesel de 220 CP/162 kW, viteza maxima 17 km/h. Multe sunt si astazi in uz civil ori in colectii private, fiind folosite la pescuit);

-6 Sperrbrecher/Spargator de campuri minate, nava auxiliara ce avea rolul de a patrunde in campurile minate. Au fost folosite si ca nave de protectie AA, nave purtatoare de artilerie, escortoare sau nave de deservire a radei portuare, suferind pierderi grele in razboi. Unele ajungeau si la 8300 de tone, 115 m lungime, fiind dotate cu 2 tunuri de calibrul 105 mm/2 tunuri de calibrul 37 mm/15 tunuri de calibrul 20 mm, echipaj 113/80/107 marinari. Majoritatea aveau tonaje mai mici, fiind folosite la escortarea/protectia submarinelor in porturi, insa manevrau si plasele antitorpila/antimina. Erau dotate cu diverse echipamente de deminare, precum: Scherdrachengerat/SDG; Kabelfernraumgerat/KFRG; Hohlstabfernraumgerat/HFG; Schleppspulgerat/SSG; Akustiche Fernraumgerate Sperrbrecher. Aceste echipamente proveneau din stocurile Kriesmarine si constau in: drage remorcate puternic magnetizate destinate detonarii minelor magnetice; cabluri de otel ce erau suspendate intre doua Sperrbrecher si tractate la maxim 2 m adancime in vederea sectionarii ancorei minelor imersate. Odata cablul sectionat, mina se ridica la suprafata fiind distrusa cu tunurile de la bord. Procedura era periculoasa, multe nave si echipaje fiind distruse ori avariate; tije puternic magnetizate remorcate cu un cablu lung la peste 10-15 m adancime, simuland un submarin, posibil chiar si la 50 m adancime (incert); sonde acustice imersate tractate, acestea simuland zgomotul elicelor unei nave de dimensiuni medii, astfel de sisteme erau destinate detonarii minelor acustice;

-5 nave auxiliare, foste traulere pescaresti. In rol de vanatoare de mine, fiind dotate cu diverse echipamente de deminare;

-110 nave auxiliare mici.

Pana la sfarsitul anului 1947, aceste nave reusisera sa dragheze 19.300 kmp din Marea Nordului si 1500 kmp din vestul Marii Baltice, reusind sa instaleze 693 de plase antimina (Sperrschutzmittel). Au distrus 2721 de mine imersate sau plutitoare, pierzand 10 nave (5 vanatoare de mine+5 nave auxiliare) si 348 de oameni (alti 63 au pierit in accidente, 64 au fost rapusi de boala, iar 11 s-au sinucis, dintre acestia 28 erau angajati civil). In 1947 au inceput desfiintarea acestor unitati, vasele care inca mai erau operationale au fost impartite ca prada de razboi intre USA, Marea Britanie, Franta, Norvegia si Danemarca. Si, pentru deplina noastra lamurire, iata cum au fost impartite cele 4 mari zone de deminare: Atlanticul de Est –deminarea a revenit Belgiei, Danemarcei, Frantei, Marii Britanii, Olandei, Norvegiei si Statelor Unite. Germania de Vest a participat sub control britanic, ulterior american; Marea Baltica si Stramtoarea Kattegat (coasta sud-vestica a Suediei si Peninsula Iutlanda. Impreuna cu Stramtoarea Skagerrak din vest, face legatura intre Marea Nordului si Marea Baltica) –deminarea a revenit Danemarcei, Marii Britanii, Norvegiei si Uniunii Sovietice. Germania de Vest a participat si ea sub control britanic; Marea Barents, Marea Baltica si Marea Neagra –deminarea a revenit Uniunii Sovietice, Norvegiei, Poloniei, Danemarcei si Finlandei. Mai tarziu s-a alaturat si Volksmarine/RDG sub supraveghere sovietica; Marea Mediterana – deminarea a revenit Frantei, Greciei, Iugoslaviei si SUA. Italia a participat sub supraveghere britanica.

 

Asa cum mentionam anterior, se prevedea reluarea constructiei de submarine, rolul acestora fiind de aparare a apelor teritoriale, deci urmau sa fie nave cu deplasament scazut, nave mici, costiere. Ca urmare, NATO si SUA au acceptat planul Parlamentului ca RFG sa construiasca submarine costiere mici, dar cu anumite conditii, precum: maxim 350 de tone greutate la suprafata; propulsie clasica, diesel-electrica; destinate exclusiv operarii in Marea Baltica; sa fie nave agile, capabile sa opereze in ape putin adanci, la adancimea periscopului, pe perioade lungi de timp; sa fie dotate cu mai multe tuburi lanstorpile pentru angajarea mai multor tinte. Din 1962 limita greutatii acestor nave a fost ridicata, intai la 450 de tone la suprafata, urmand ca in octombrie acelasi an s-ajunga (la recomandarea NATO) la 1000 de tone. Din 1973 si pana la reunificarea Germaniei, limita greutatii la suprafata ajunsese la 1800 de tone.

Totusi, RFG nu-si pierduse cu totul capabilitatile submarine, fiindca in perioada 1957-1960 reactivase si modernizase cu acordul americanilor trei submarine ale fostei Kriegsmarine, rebotezate Type-240 (la origine Type XXIII, foste U-2365/2367, reinscriptionate cu numerele de bord S-170/171, operate intre anii 1957-1968) si Type-241(la origine Type XXI, fost U-2540, rebotezat Y-880 “Wilhelm Bauer”, operat intre anii 1960-1968). Despre cele doua clase de submarine ale Kriegsmarine am vorbit deja pe blog intr-un articol anterior, navele fiind folosite pentru formarea si antrenarea echipajelor.

 

Responsabil cu proiectarea primului submarin realizat in Germania dupa WW II a fost specialistul in inginerie mecanica, profesorul Ulrich Gabler, acesta infiintand in 1962 un SRL numit Gabler Maschinenbau GmbH in Lubeck, obiectivul infintarii fiind colaborarea stransa cu inginerii proiectanti de la Ingenieurkontor Lubeck/IKL (dupa razboi proiectau si produceau utilaje agricole in loc de submarine) in realizarea de concepte, prototipuri si componente pentru constructia de submarine (astazi, Gabler Maschinenbau GmbH este unul dintre cei mai cunoscuti furnizori de inginerie marina. Firma este subsidiara a HDW, odata cu preluarea IKL). Gabler a fost unul dintre stralucitii proiectanti de submarine ai celui de-al III –lea Reich, majoritatea submarinelor Kriegsmarine au fost proiectate de catre el. Se zice ca dupa WW II, aproximativ 50% din submarinele Lumii Libere erau/sunt proiectate tot de el, adica erau/sunt de provenienta RFG/Germania.

Se zice deasemenea ca IKL a proiectat sute de nave de suprafata si submarine, de diferite tonaje, pentru 18 natiuni incepand cu anul 1957 (au fost implicate si-n multe scandaluri rasunatoare, si-asta fiindca au vandut submarine si nave de suprafata unor state dubioase in anii *60-*70, precum Africa de Sud, Bazilia, Chile, Libia). Marea experienta dobandita de navalistii germani in WW II a contat enorm, inclusiv pentru invingatori. Se pare ca Germania are astazi cam 20.000 de specialisti in constructia de submarine, in cadrul principalelor firme constructoare:  Ingenieurkontor /IKL din Lubeck, astazi subsidiara a HDW; Howaldtswerke-Deutsche Werft AG/HDW, considerat a fi principalul constructor de submarine german, aici lucrand cel putin 5000 de oameni, cifra de afaceri la inceputul anilor 2000 ridicandu-se la 750/800 milioane de euro. Principalul santier naval se afla la Kiel, aici lucrand peste 3000 de oameni. Pe santierele HDW din Kiel, Kockums Naval System (la Karlskrona si Malmo –Suedia, intre timp suedezii si le-au luat inapoi, adica le-au nationalizat. Pentru mai multe detalii vedeti aici: www.rumaniamilitary.ro/suedia-nationalizeaza-kockums), Atlas-Werke AG din Bremen si Nobiskrug din Rendsburg/Germania, au fost fabricate pana-n prezent 135 de submarine exportate in 18 tari (si-asta fiindca navele germane au un raport pret-performanta foarte bun in raport cu concurenta, si sunt considerate foarte sigure –la bordul lor se gasesc si echipamente clasice ce inlocuiesc in caz de urgenta computerele si echipamentele electronice de top, submarinistii germani sunt antrenati sa manevreze manete si robinete ca predecesorii lor din WW I/II. In WW II spre exemplu, datorita performantelor submarinelor germane si buna instruire a submarinistilor, Aliatii detasau in medie cam 30 portavioane, 800 de nave de escorta si 1000 de avioane la fiecare 50 de submarine ale Kriegsmarine. Type-209 costa, spre exemplu,intre 80-200 milioane de marci in anii *70-*80, adica a 15-a parte din costul unui submarin american cu propulsie nucleara din Clasa Ohio, spunandu-se despre ele ca-s “echipamentele militare ale oamenilor obisnuiti”. Ei bine da, “pentru oameni obisnuiti”…Noi insa nu suntem “obisnuiti” ci “neobisnuiti” asa ca, n-avem nevoie!); Rheinstahl-Nordseewerke GmbH din Emden, astazi apartine de Thyssen Krupp Werften GmbH. In productia de componente si echipamente pentru submarine mai sunt implicate firme de renume, precum: Siemens; MAN; Krupp; Varta; Zeiss; AEG.

  -Va urma – 

Episodul CV- Type 201 – partea a 2a

WW

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.seaforces.org/…/Submarine/Type–201-cla..

www.seaforces.org/…/Submarine/Type-205-cla..

www.submarinesonstamps.co.il/History.aspx?h…

www.globalsecurity.org/military/…/type-205.ht…

memim.com/type–201–submarine.html

tonnel-ufo.ru

www.globalsecurity.org/military/…/u206.htm

www.seaforces.org/…/Submarine/Type–206-cla…

www.navweaps.com/…/WTGER_PostWWII.ht…

forum.worldofwarships.eu

60jahrebundeswehr.de/das-amt–blank/

www.die-marine.de/_deutsch/schiffe/subm.htm

www.seaforces.org/marint/…/Submarines.htm

www.u-boot-archiv-cuxhaven.de/…/type_201.h..

www.wehrmacht-history.com/…/german–mine-s..

www.mandors.de/Teil1_englisch.html

www.globalsecurity.org/military/…/type-205.ht..

forsvaretsmuseer.no

www.ro-bul-ret.eu/images/stories/results/ret/modulul-5.pdf

www.diaspora-stiintifica.ro/diaspora2008/…/Vasile_Stanciu_WE13.pdf

www.navweaps.com/…/WTGER_PostWWII.ht.

navyleague.org.au/…/The-Navy-Vol_71_No_2…

 

Series Navigation

<< BabetaType 201 – partea a 2a >>