GRAF ZEPPELIN – partea a II-a

Episodul CVII
 

Graf Zeppelin urma sa dispuna de urmatorul armament (vom lua ca etalon cuirasatele Tirpitz si Bismarck, armamentul fiind similar, asta deoarece Graf Zeppelin n-a apucat armarea):

–15 cm/55 SK C/28 a fost in dotarea mai multor nave din cadrul Kriegsmarine, precum crucisatoare si distrugatoare (cate unul sau doua in turela), dar ele au fost integrate si in cadrul bateriilor de coasta. Danezii le-au utilizat incepand din anul 1952 in cadrul bateriei de la Stevnsfort, pana in anul 2000 cand le-au pensionat, tragand ultimul proiectil HE la 17 km in largul Marii Baltice, acesta detonand la adancimea de 17-18 m si ridicand o coloana de apa inalta de 150 m. A fost salva de adio a acestor tunuri remarcabile, marca Rheinmetall Borsig, tunurile si turelele provenind de pe cuirasatul Gneisenau. Norvegienii le-au folosit si ei dupa razboi, in cadrul bateriei de coasta de la Harstadt. Tunurile erau deosebit de reusite, astfel ca germanii le-au folosit atat impotriva tintelor navale cat si impotriva tintelor aeriene, fiind de departe cel mai greu tun folosit in rol AA.

Tunurile, 16 la numar, urmau a fi dispuse pe lateralele navei, cate unul in cazemata, pe fiecare parte, si aveau urmatoarele caracteristici: fabricant Rheinmetall Borsig (turele Krupp); intrare in serviciu 1934; calibrul 150 mm/55 cm/55 calibre; greutate tunuri si turela 11,6 tone, cu sistemul de conducere a focului/11 tone fara sistemul de conducere a focului/10,8 tone fara sistemul de conducere a focului si barbeta scurta (blindaj circular fix. Varianta in cadrul bateriilor de coasta. Si pe Graf Zeppelin, sistemul de conducere a  focului, niciodata montat, avea la baza un calculator analogic cu lampi, acest sistem aflandu-se si-n dotarea cuirasatelor si crucisatoarelor. Exista si o poveste legata de teribila eficienta in lovirea tintelor a crucisatorului greu Prinz Eugen, 8 tunuri de calibrul 203 mm, fapt ce i-a impresionat pe Aliati –dupa razboi acestia s-au lamurit care era cauza extraordinarei precizii a artileriei crucisatorului, calculatorul analog de tragere. Povestea crucisatorului, intr-un articol viitor!); lungime tun 8,20 m; lungimea tevii 7,81 m; greutate tun 9,02/9,08 tone; volumul camerei de ardere 21,70 dm/cubi; rata de foc 6-8 proiectile/minut per tun; folosea urmatoarele tipuri de proiectile: APC, greutate 45,30 kg, viteza initiala a proiectilului 875 m/s/HE, greutate 45,30 kg, viteza initiala a proiectilului 875 m/s/iluminare 41 kg; greutatea incarcaturii de azvarlire: APC -885 grame/HE -3,06/3,89 kg; lungime proiectil: APC -55,50 cm/HE -57,85/65,50/67,89 cm; teava tunului rezista la aproximativ 1100 proiectile trase, dupa care trebuia inlocuita; rezerva interna pentru fiecare tun la bordul cuirasatelor Bismarck si Tirpitz era, cel mai probabil, de 150 proiectile; raza de actiune: cu proiectile HE de 45,30 kg, avand elevatia de 35◦-22000 m/40◦-23000 m; elevatia tunurilor cuprinsa intre -10◦/+40◦; rata elevatiei 8◦ secunda; teava tunului era ghintuita pe lungimea de 6,58 m (44 ghinturi); turela se rotea intre -80◦/+80◦ (intre -150◦/+150◦, la crucisatoare); viteza de rotatie 9◦ secunda, aceasta facandu-se prin intermediul unor rulmenti cu bile; lungimea reculului tunurilor 37 m; unghiul de incarcare al tunurilor +3◦; presiunea in camera de ardere 3 kg/cm patrat; greutate totala turela SK C/34 -11,60 tone, actionare electrica; blindaj turele cuprins intre 20-100 mm grosime: frontal 100 mm/lateral 80 mm/plafon 40 mm/spate 80 mm/partea inferioara a turelelor 80 mm/postament turele 20 mm; distanta intre axa tunurilor 80 cm; fiecare turela putea adaposti la partea spate, in nise speciale, intre 5-10 proiectile si incarcaturile de azvarlire aferente.

–10,5 cm/65 SK C/33, 12 piese in turele duble la Graf Zeppelin, era un tun AA ce a echipat cuirasatele si crucisatoarele germane, aceste tunuri putand fi lesne folosite si impotriva navelor de suprafata si a submarinelor. Cu toate ca era o arma fiabila in exploatare, tunurile de calibrul 105 mm aveau rotatia si elevatia lente, basca ca erau dispuse cate unul sau doua in turele deschise/cazemate, ceea ce ducea la defectiuni ale sistemului electric datorita corodarii sub influenta apei de mare (acestea, initial, nu erau perfect hidroizolate, ulterior problema a fost remediata), astfel ca au fost inlocuite pe navele nou construite, dupa 1941, cu celebrele “88” (model SK C/31). A existat un model de turela inchisa pentru aceste tunuri, insa aceasta n-a intrat niciodata in productie. Oricum, turela deschisa era stabilizata pe trei axe pentru a compensa ruliul navei. Dupa razboi, aceste tunuri s-au aflat in dotarea distrugatoarelor franceze Guichen si Chateaurenault, cedate Marine Nationale in 1948 (fostele crucisatoare usoare italiene, Atilio Regolo si Scipione Africano. Francezii au indepartat armamentul italian original, rearmand navele cu cate 6 tunuri germane de calibrul 105 mm si 10 tunuri AA franceze, de calibrul 57 mm).

Tunul avea urmatoarele caracteristici: fabricant Rheinmetall Borsig; intrare in serviciu 1935/1937; calibrul 105 mm/10,5 cm/65 calibre; greutate tunuri si turela deschisa, si-aici ne referim la cuirasatul Tirpitz (si-asta fiindca portavionul n-a apucat), nava avand modelul Dop L/C37, sase turele dezvoltate pentru tunul de calibrul 105 mm avand scutul frontal mai scurt, 12 tunuri, pana in august 1941, cand i-au fost adaugate inca doua turele a cate doua tunuri, ajungand per total la 16 guri de foc, o astfel de turela cantarea 27,05 tone. Bismarck, nava sora, avea 8 tunuri, cate doua in 4 turele C37. A existat si varianta C31, dezvoltata initial pentru tunul de calibrul 88 mm si ulterior adaptata pentru cel de 105 mm, ce cantarea 27,80 tone. Cea mai moderna varianta era Dop L/C38, de 44 tone, turela fiind complet acoperita, actionare electrica si incarcare automata a tunurilor, tunuri revizuite cu greutate scazuta la 750 kg, aceasta urmand a dota noile cuirasate din Clasa H si portavionul Graf Zeppelin insa, cel mai probabil, n-a fost niciodata realizata; lungime tun 6,84 m; lungimea tevii 6,34 m; greutate tun: SK C33 -4,56 tone/SK C33 na -4,23 tone; volumul camerei de ardere 7,31 dm/cubi; rata de foc 15-18 proiectile/minut per tun; folosea urmatoarele tipuri de obuze: HE, greutate 26,50 kg cu incarcatura de azvarlire RPC 32 (5,20 kg), viteza initiala a proiectilului 900 m/s/HE, greutate 27,35 kg cu incarcatura de azvarlire RPC40 (6,05 kg), viteza initiala a proiectilului 900 m/s/HE-I, 23,50 kg; greutate proiectile: HE, greutate 15,10 kg/AP, greutate 15,80 kg/HE-I, 15,80 kg/iluminare 14,70 kg, avand viteza initiala de 650 m/s; lungime proiectil: HE -45,90 cm (lungime obuz 116,50 cm)/HE –I, 43,80 cm (lungime obuz 114,20 cm); teava tunului rezista la aproximativ 2950 proiectile trase, dupa care trebuia inlocuita; rezerva interna pentru fiecare tun la bordul cuirasatelor Bismarck si Tirpitz era, cel mai probabil, de 400-420 proiectile per tun; raza de actiune: cu proiectile HE de 15,10 kg, avand elevatia de 45◦-17700 m/80◦-12500 m, in trageri AA; elevatia tunurilor: turela C31, intre -8◦/+80◦/C37 si C38, intr -10◦/+80◦; rata elevatiei: C31 -10◦ secunda/C37 si C38 -12◦ secunda; turela se rotea 360◦; viteza de rotatie: C31 -8◦ secunda/C37 -8,5◦ secunda/C38 -10◦ secunda; lungimea reculului tunurilor: C31 -41 cm/C37 -38 cm/C38 -40 cm; presiunea in camera de ardere 2,85 kg/cm patrat; teava tunurilor era ghintuita pe lungimea de 5,53 m (36 ghinturi). Turela C37 dispunea de un mecanism de setare automata a fuzeelor dispus aproape de chiulasa, stabilizare automata pe 3 axe, tunurile fiind dispuse in leagane separate cu actionare electrica (era relativ usor de schimbat tevile), proiectilele fiind ridicate automat din magazine cu ajutorul unor lifturi speciale (fiecare lift continea 6 proiectile). Distanta intre axa tunurilor era: C31 -68 cm/C37 -66 cm/C38-97 cm.

–Flak 2 cm SK C30, tun AA, calibrul 20 mm, realizat de catre firma Rheinmetall, a fost considerat ineficace (cu deosebire utilizat pe submarine), avand rata de foc scazuta, fiind predispus la blocaje. Aceasta arma a fost realizata initial in Elvetia de catre firma „Solothurn” (arma purta numele de Solothurn ST-5), pe la inceputul anilor *30 (posibil anul 1930), aceasta firma fiind detinuta de catre Rheinmetall, la acea data. Cu toate acestea, arma dota in 1939 multe nave germane de suprafata ale Kriegsmarine de diferite tonaje, precum si submarine Type VII/IX, aparand in inventare si sub numele de „2 cm/65(0,79”) C/30”, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 20 mm/65 calibre; intrata in serviciu 1934; greutate 64 kg; lungime 2,25 m; lungimea tevii 1,30 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 20000-22000 de proiectile); teava tunului era ghintuita pe lungimea de 72 cm (8 ghinturi); rata de foc 280 proiectile/minut (practic, 120 proiectile/minut); volumul camerei de ardere 0,048 dm/cubi;presiunea in camera de ardere 2,8 kg/cm patrat; lungime proiectil 7,85 cm; greutate proiectil: HEI-134 grame/API -148 grame; viteza initiala a proiectilului: HEI -835 m/s/API -800 m/s; rezerva de munitie per tun, 22000-24000 de proiectile (foarte probabil, 75% erau HEI si 25% API); incarcator cu 20 de cartuse, ceea ce necesita pauze frecvente in vederea reincarcarii, atragand nemultumirea servantilor; teava tunului rezista la 20000-22000 proiectile trase. Graf Zeppelin urma sa aiba 28 astfel de tunuri dispuse pe afete, avand urmatoarele caracteristici: greutate 420 kg; elevatie tunuri cuprinsa intre -11◦/+85◦; operare manuala; tunul se rotea 360◦.  Arma a fost reproiectata de catre firma Mauser, incepand cu anul 1938-1940, aceasta devenind FLAK 2 cm SK C38 (mai apare in inventare sub numele de „2 cm/65(0,79”) C/38”), si a avut urmatoarele caracteristici: greutate 57,5 kg; lungime 2,25 m; lungimea tevii 1,30 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 20000-22000 de proiectile); rata de foc 480 proiectile/minut. Practic se ajungea la doar 220 proiectile/minut; lungime proiectil 7,85 cm; greutate proiectil: HEI-134 grame/API -148 grame; viteza initiala a proiectilului: HEI -835 m/s/API -800 m/s; greutate incarcatura de azvarlire 120 grame; volumul camerei de ardere 0,048 dm/cubi; presiunea in camera de ardere 2,80 kg/cm patrat; rezerva de munitie per tun, 20000-24000 de proiectile; raza de actiune cu proiectile HEI -4900 m, teava tunului fiind la 45◦/3700 m, teava tunului fiind la 85◦ (in trageri AA). Aceste tunuri au fost fabricate si de catre firma Skoda la fabrica din Brno, sub numele de „3 cm Flak 44”/M-44 (Flak/Flugabwehrkanone) avand urmatoarele caracteristici: lungime 3,14 m; lungimea tevii 2,20 m; greutate 170-185 kg; viteza initiala a proiectilului: HEI-800 m/s/PzG-725 m/s; greutate proiectil: HEI -440 grame/PzG -500 grame; rata de foc 400 proiectile/minut. Afetul tunurilor duble, avea urmatoarele caracteristici: greutate 2150 kg; elevatie tunuri cuprinsa intre -10◦/+90◦; operare manuala; tunul se rotea 360◦.   –3,7 cm/L83 SK C/30, a fost un tun AA semi-automat, fiecare tun trebuind incarcat manual, aparand in inzestrare incepand cu anul 1934. Tirpitz si Bismarck au avut cate 16 tunuri dispuse cate doua pe un afet (8 afete.Graf Zeppelin urma sa aiba 22-12 afete), insa acestea s-au dovedit a fi lente ca viteza de riposta impotriva aeronavelor cu toate ca erau stabilizate pe trei axe, nefiind afectate de evolutia navei. Au inceput sa fie inlocuite in a doua parte a razboiului cu varianta automatizata, numita 3,7 cm KM42 si 3,7 cm KM43. A existat si o varianta dispusa pe submarine, numita 3,7 cm L83 SK C/30U. Arma a fost exportata masiv in Spania. Arma avea urmatoarele caracteristici: calibrul 37 mm/83 calibre; greutate 243 kg; lungime 3,07 m; lungimea tevii 2,96 m (aceasta trebuia schimbata dupa tragerea a 7500 proiectile); teava era ghintuita pe lungimea de 2,55 m (16 ghinturi); rata de foc 80 proiectile/minut, insa practic se ajungea la 30-40 proiectile/minut; lungime proiectil 16,20 cm; greutate obuz HE, 2,10 kg; viteza initiala a proiectilului 1000 m/s; greutate incarcatura de azvarlire proiectil HE, 365 grame; volumul camerei de ardere 0,50 dm/cubi; presiunea in camera de ardere 2,95 kg/cm patrat; rezerva de munitie per tun, 2000 de proiectile, posibil si mai mult; raza de actiune cu proiectile HE -8500 m, teava tunului fiind la 45◦/6800 m, teava tunului fiind la 85◦ (in trageri AA), iar cu proiectil trasor numai 4800 m. Armele erau dispuse cate doua pe afet, model Dopp L/C30, acestea avand urmatoarele caracteristici: greutate 3670 kg; elevatie tunuri cuprinsa intre -10◦/+85◦; servanti 6 oameni, la care se adaugau manipulantii munitiei; rata elevatiei 3◦ pe secunda;  operare manuala; tunul se rotea 360◦; viteza de rotatie a tunurilor 4◦ pe secunda. Arma a avut si variante de afet dispuse pe vedete rapide, vanatoare de submarine, crucisatoare si distrugatoare, numita LC/34 (2000 kg), inclusiv pe submarine, numita LC/39 (1450 kg). Urma a echipa in varianta L/C30 si portavionul Graf Zeppelin, cate doua pe afet/binate.

                                               Graf Zeppelin in Bremen – 1942

Senzorii radar ce urmau a dota Graf  Zeppelin urmau a fi de urmatoarele tipuri:

–FuMO-21 Zerstorerdrehsaule, radar de cautare/descoperire, frecventa 368 MHz, raza maxima de detectie 14-18 km. Graf Zeppelin urma sa aiba 3 radare de acest tip. Antena masura 2 m lungime si 4 m latime. Se pare ca doar 15 nave de razboi germane au avut acest tip de radar;

-FuMO-25, radar de cautare/descoperire, frecventa 368 MHz, raza maxima de detectie probabil 15-20 km. Graf Zeppelin urma sa aiba un singur radar de acest tip, antena masurand 2 m lungime si 6 m latime.

  Graf Zeppelin, asa cum mentionam anterior, urma sa dispuna de aeronave ambarcate, acestea derivand din aeronave aflate deja in uz, precum ME-109 si JU-87:

-ME Bf-109T/Trager (posibil “Purtator”) era la baza ME-109E1/Emil, fiind propusa la inceputul lui 1939, insa dispunea de modificari precum: anvergura marita, flapsuri si eleroane marite pentru a usura decolarea/aterizarea pe portavion; aripile principale modificate, acestea putandu-se plia manual intre compartimentul armelor si capetele de plan. Procesul era laborios, de durata, si necesita demontarea in prealabil a flapsurilor, ceea ce ar fi ingreunat operarea sa pe portavion; carlig de apuntare sub fuzelaj la partea dorsala a acestuia; puncte/suporturi de acrosare catapulta sub fuzelaj si tren de aterizare principal intarit pentru a rezista apuntarilor pe portavion. Deoarece firma Messerschmitt era solicitata la maxim cu realizarea aeronavelor ME-109/110, s-a hotarat ca proiectul s-a fie incredintat firmei Fiesler Werke din Kassel. Aici, pana la sfarsitul anului 1939, fusesera convertite 10 exemplare de ME-109E-1 la standard ME-109T-0 (unele surse mentioneaza doar 7 exemplare convertite. Toate au ajuns, intr-un final, la Luftwaffe, fiind “dezbracate” de echipamentul specific aeronavelor ambarcate, fiind readuse la standardul initial, ME-109E-1, posibil E-3 dupa alte surse), aceste exemplare fiind prototipuri destinate testelor, inclusiv a testelor efectuate pe catapulta.

Le urmau 60 de exemplare nou construite (preconizasera initial 155 de exemplare destinate ambelor portavioane), acestea urmand a fi cunoscute drept ME-109T-1, insa odata cu oprirea lucrarilor la portavion in mai 1940, s-a stopat si constructia acestor aeronave. Avea sa fie reluata la sfarsitul lui 1940, firmei Fiesler Werke comandandu-i-se terminarea lotului de 60 de aeronave ME-109T-1, dar fara echipamentele specifice aeronavelor ambarcate, insa dotate cu rezervor suplimentar de 300 L si 4 bombe de 50 kg/una de 250 kg. Aceste aeronave au fost desemnate drept ME-109T-2, putand opera pe piste mici, precum cele din Norvegia. JG77 a operat 63 de aeronave in Norvegia incepand cu anul 1941, ultimul exemplar disparand din inventare pana la sfarsitul lui 1944 (din 1942 aceste aeronave au fost bazate pe mica insula Helgoland din Marea Nordului. Se pare ca-n vara lui 1944, aproximativ 30 de aeronave mai erau operationale). ME-109T-0 avea urmatoarele caracteristici: lungime 8,76 m; anvergura 11,08 m; inaltime 2,60 m; greutate: gol 2253 kg/gata de lupta 3078 kg; echipaj 1, monoloc; armament: 2 mitraliere MG-17, calibrul 7,92 mm, montate frontal sub carenajul superior al motorului (capota motorului)/8 mitraliere MG-17, calibrul 7,92 mm, montate in aripi, cate 4 per aripa, sau 2 tunuri MG FF, calibrul 20 mm, in aripi –cate unul per aripa; motorizare un Daimler Benz DB-601A, cu piston, 1200 CP/895 kW, V12, racit cu lichid, benzina cu cifra octanica 87; viteza maxima 575 km/h; autonomie 715/725 km; altitudine maxima 10.500 m.

                                           In teste de catapultare pe o barja

ME-109T-2 avea urmatoarele caracteristici: lungime 8,80 m; anvergura 11,10 m; anvergura aripilor 17,50 mp; inaltime 2,60 m; greutate: gol 2000 kg/normala la decolare 2800 kg/maxima 3080 kg; echipaj 1, monoloc; la greutatea de 2800 kg, aeronava decola in doar 500 m la viteza de doar 120 km/h. Aterizarea avea loc la viteza de 130 km/h; armament: 2 mitraliere MG-17, calibrul 7,92 mm, montate frontal sub carenajul superior al motorului, rezerva interna 2000 de proiectile (cate 1000 per tun)/2 tunuri MG FF, calibrul 20 mm in aripi, rezerva interna 120 de proiectile (60 proiectile per tun) –cate unul per aripa; motorizare un Daimler Benz DB-601N, cu piston, V12, racit cu lichid (motorul furniza 1158 CP/864 kW pana la 4900 m altitudine, la 2600 rpm/1270 CP/934 kW de la 2100 m altitudine, la 2600 rpm), benzina cu cifra octanica 96. Motorul a dotat si aeronave ME-109F, ME-110, HE-113, Macchi C-200; viteza: de croaziera 440 km/h/maxima 550 km/h; autonomie: fara rezervor suplimentar 725 km/cu rezervor suplimentar de 300 L -910/915 km; rata de urcare 1020 m/minut; altitudine maxima 10.500 m. Exista supozitii ca pe Insula Bergen/Norvegia fusese construita o pista din lemn de aceeasi lungime cu puntea de decolare de pe Graf Zeppelin (posibil cu putin mai mare, conform unor surse, foarte probabil sa fie asa), cel mai probabil in ianuarie 1942, aici fiind transferata Gruppe I/JG77 ce opera ME-109T-2 pentru antrenamente, si-asta fiindca inca se spera ca nava va fi totusi finalizata.

Interesant este faptul ca firma Messerschmitt prezentase in septembrie 1942 planurile unei aeronave navalizate derivata din ME-109G, numita ME-155. Fuzelajul era similar cu cel al G-ului, dar aripa era cu totul noua: trenul de aterizare principal era retractabil spre interior, nu spre exterior ca la celelalte variante de ME-109, fiind mai rezistent si mai adaptat apuntarilor; aeronava dotata cu aripi pliabile, probabil electric; armamentul consta in: 2 tunuri MG-151, calibrul 20 mm, montate frontal sub capota motorului/2 tunuri MG-151, calibrul 20 mm, montate in aripi/2 mitraliere MG-131, calibrul 13 mm, montate in aripi. Viteza maxima 650 km/h, motorizare Daimler-Benz DB-605A (acelasi cu cel montat pe ME-109G, racit cu lichid, piston, V12, 1475 CP/1099 kW la 2800 rpm, greutate uscat 756 kg, 3570 cc). Mai tarziu, in august 1943, proiectul a fost transferat la Blohm und Voss, fiind rebotezat BV-155. La sfarsitul WW II trei prototipuri se aflau in teste ca interceptoare de mare altitudine, insa asta este alta poveste;

-Junkers JU-87C a fost varianta navalizata a renumitului bombardier in picaj, fiind la origine JU-87B Stuka (aeronave construite intre anii 1938-1940). Similar cu JU-87B-1, unicul prototip finalizat in vara lui 1939, cunoscut drept JU-87C-0 (unele surse mentioneaza c-au fost 10 exemplare, putin probabil. Aeronavele din productia de serie urmau sa fie cunoscute drept JU-87C-1), avea in plus fata de acesta: carlig de apuntare/oprire (de acrosare a cablurilor de arestare); fuzelaj marit; aripi pliabile spre inapoi manevrate manual, dotate cu flotoare (cel mai probabil acestea se aflau dispuse sub aripi aproape de capetele de plan); tren de aterizare principal largabil in caz de amerizare, acesta fiind desprins prin detonarea unor bolturi explozive cu declansare electrica. La data stoparii constructiei portavionului, in octombrie 1939, mai multe aeronave JU-87C-1 erau pe banda de montaj (posibil 10-12 exemplare,insa acestea urmau sa aiba aripile pliate electric, purtand sub burtica o torpila acrosata de o grinda. Era echipat cu doua rezervoare suplimentare largabile, autonomia ajungand la 1600 km), insa acestea au fost finalizate ca JU-87B-2. In 1942 cand s-a luat in considerare finalizarea portavionului, varianta navalizata urma sa derive din JU-87D, mai moderna decat varianta B, considerata a fi depasita, insa nu s-a mai facut nimic.

                                                              Ju 87C cu aripile pliate

JU-87C avea urmatoarele caracteristici: lungime 11,50 m; anvergura 13,80 m; inaltime 3,90 m; greutate: gol 3900 kg/maxima 6600 kg; echipaj 2, biloc in tandem; armament: 2 mitraliere MG-15/17, calibrul 7,92 mm, montate in aripi/o mitraliera MG-81Z, calibrul 7,92 mm, operata de catre copilot/1800 kg bombe; motorizare un Junkers Jumo 211 J-1 cu piston, V12, racit cu lichid, 1410 CP/1038 kW; viteza maxima 410 km/h; autonomie: fara rezervoare suplimentare 800 km/cu rezervoare suplimentare 1535-1600 km; altitudine maxima 7290 m.

  

                                                                    Stuka 87 navalizat

Unica aeronava JU-87C-0 a participat la invazia Poloniei operand de pe uscat. In timp ce ataca baza navala poloneza de la Hela, aeronava a fost avariata de focul antiaerienei poloneze, pilotul largand trenul de aterizare principal pentru o eventuala amerizare. A reusit insa sa recastige controlul JU-ului, revenind la baza si aterizand pe burta. A fost un moment intens exploatat de propaganda germana, aceasta trambitand extraodinarele calitati de rezistenta ale Stuka, insa n-au spus adevarul cu privire la motivul lipsei trenului de aterizare, mentionand faptul ca acesta a fost pierdut deoarece “aeronava a zburat prea aproape de apa”.

Incet, incet ne-apropiem de sfarsit…Sfarsitul navei si-al articolului, bineanteles!

                                               GRAF ZEPPELIN PE RAUL PARNITZ -1945

Asa cum mentionam anterior, pe data de 25 aprilie 1945, sovieticii se apropiau de Stettin. Graf Zeppelin ruginea “frumos”. Ca urmare, la ora 18.00, Kapitan zur See Wolfgang Kahler, fost comandant al crucisatorului usor Emden (6990 de tone, 155 m lungime, 8 tunuri de 150 mm), a dat ordin prin radio echipei de 10 genisti (minasera in prealabil nava) sa deschida valvele si sa detoneze incarcatura exploziva dispusa in locuri vitale (inclusiv in sala masinilor. Aceste incarcaturi au distrus echipamente vitale pe care sovieticii n-aveau cum sa le repare ori sa le inlocuiasca). Ceea ce s-a si facut, nava devenind inutila, insa s-a scufundat in ape mici, deci putea fi ranfluata.

Razboiul s-a sfarsit nu mult dupa aceea, navele germane si italiene au fost impartite la masa verde intre invingatori (drept despagubiri de razboi. Marina Romana a fost nevoita sa cedeze URSS distrugatorul NMS “Regele Ferdinand”, de 1900 de tone,102 m lungime, 5 tunuri de 120 mm, rusoii botezandu-l “Lihoi”/24. Ni l-au dat inapoi pe data de 24 iunie 1951 intr-o stare deplorabila, fiind folosit de Marina Populara Romana pana a fos casat in 1959, numar de bordaj D-22), URSS revenindu-i cateva crucisatoare, distrugatoare (germane, italiene si japoneze) si cuirasatul italian Giulio Cesare (transferat URSS pe data de 4 februarie 1949, avea 23458 tone. A fost rebotezata Novorossiysk, fiind pierduta in 1955 in urma exploziei unei mine, probabil germana, ramasa din WW II, 608 marinari pierzandu-si viata). In cadrul Acordului de la Potsdam adoptat de SUA, Marea Britanie si URSS (17-2 august 1945) se prevedea, printre altele, si transferul flotei militare si comerciale germane. Spre exemplu, cu exceptia a 30 de submarine ce urmau a fi distruse, restul urmau a fi impartite egal intre cele trei mari puteri. Navele comerciale au fost impartite in mod egal.

Printre navele cedate s-a aflat si Graf Zeppelin, nava pe care SUA si Marea Britanie o doreau scufundata pana pe data de 15 august 1946, cedand-o sovieticilor doar pentru ca acestia s-o distruga, deci, cu alte cuvinte, URSS n-avea drept de utilizare a acesteia. Totusi, strategii Marinei Sovietice i-au vazut potentialul hotarand s-o ranflueze in martie 1946. Si de-aici incep speculatiile, existand pana de curand mai multe teorii cu privire la disparitia navei: pleaca la remorca, in aprilie/septembrie 1947, spre Leningrad pentru reconstructie, loveste o mina si se scufunda (unele surse mentioneaza ca puntea de decolare era ticsita cu containere ce contineau utilaje si echipamente furate de sovietici din Germania si Polonia. Cel mai probabil n-a fost asa, sunt doar speculatii); pleaca la remorca spre Leningrad pentru reconstructie, se scufunda in urma unei furtuni puternice; sabotata de catre americani/britanici, pentru ca sovieticii sa nu dispuna de un portavion.

                          DUCANDU-SE LA FUND IN MAREA BALTICA, POLONIA 1947

Realitatea este insa foarte simpla, aflandu-se dupa caderea Cortinei de Fier. Intr-adevar, nava s-a scufundat, distrugerea ei fiind insa opera sovieticilor. In conformitate cu arhivele rusesti, pe data de 19 martie 1947, Consiliul de Ministrii al URSS hotaraste distrugerea navelor germane nefinalizate sau care au nevoie de reparatii –motivul fiind, cu siguranta, incapacitatea industriei sovietice de a le definitiva/revitaliza, costurile exorbitante si, bineanteles, gradul lor de degradare (exista speculatii ca portavionul ar fi ajuns totusi la Leningrad, insa sovieticii n-au putut-o repara, fiind inregistrata drept PO-101/Nava baza plutitoare Nr.101, ulterior remorcand-o din nou spre Settin). Ca urmare, pe data de 14 august 1947, Graf Zeppelin a fost remorcat in largul portului Szczecin/Polonia/Marea Baltica (fost Stettin) unde, doua zile mai tarziu (16 august 1947), a fost folosita pe post de nava-tinta de catre bombardierele sovietice (au folosit, se pare, 24 de bombe FAB-100/250/500/1000, insa nava a refuzat sa se scufunde si, ca urmare, vice-amiralul Yuri Fiodorovich Rall a ordonat torpilarea sa), fiind trimisa la fund pe data de 18 august de catre distrugatorul Slavny apartinand Flotei Baltice (Proiect 7U, 18 construite, 9 pierdute in WW II, 1854 tone, 4 tunuri calibrul 130 mm/2 calibrul 76 mm/3 calibrul 45 mm/4 mitraliere calibul 12,70 mm/2 tuburi lanstorpila/2 lansatoare de grenade antisubmarin/mine) si vedeta torpiloare TK-484/numar de bordaj 503/509 (probabil, nava face parte din Clasa A-3, realizata in perioada 1943-1947, clasa de nave construite in SUA de catre Electric Boat Co. la fabrica din Elco/Bayonne prin programul Lend-Lease, fiind cunoscute drept Clasa ELCO -61 de tone,24,40 m lungime, 2-4 tuburi lanstorpila de calibrul 533 mm/2 mitraliere calibrul 12,70 mm/un tun calibrul 40 mm. Alte surse sustin ca-i vorba despre TK-248, fosta PT-676, Clasa Vosper. Sursele sunt ambigue, si-asta fiindca sovieticii aveau obiceiul sa schimbe periodic inmatricularea navelor pentru a deruta spionajul Aliat/NATO, practica binecunoscuta acestora).

Se pare ca torpila lansata de vedeta torpiloare n-a penetrat centura blindata aflata sub linia de plutire, insa torpilele lansate de distrugator au facut-o, Graf Zeppelin ducandu-se la fund in 25 de minute. Pozitia exacta a epavei a ramas necunoscuta timp de aproape 60 de ani (Marina Poloneza, se pare, stia locatia epavei, insa nu-i stia identitatea si nici dimensiunile. Marina Sovietica, cu siguranta, stia!), pana pe data de 12 iulie 2006 cand a fost localizata intamplator cu sonarul de catre nava de cercetare “Santa Barbara” , apartinand companiei petroliere Petrobaltic. Pe sonar le-a aparut o nava de peste 255 m lungime aflata la peste 80 m adancime, situl fiind situat la 55 km nord de orasul Wladyslawowo. Singura nava cu aceste dimensiuni din Marea Baltica nu putea fi decat Graf Zeppelin si, ca urmare, Marina Poloneza a cercetat-o timp de doua zile folosind roboti telecomandati, confirmandu-i identitatea, era Graf Zeppelin (certitudine 99%. Au utilizat nava hidrografica ORP Arctowski, lansata la Gdansk in anul 1982, Project 874, 1218 tone, 61 m lungime, nearmata).

 

Acum, se pune intrebarea, le-ar fi fost util portavionul germanilor? Istoricii sunt unanim de acord, da, aceasta nava ar fi marit considerabil eficienta raidurilor impotriva navelor comerciale, si cam atat, ea n-ar fi putut supravietui puternicei Royal Navy (aveau multe portavioane si experienta in exploatarea acestora, basca aeronave si echipaje experimentate). Mai mult decat atat, realizarea unui portavion era un plan mult prea ambitios pentru germani, acestia neavand experienta americanilor, britanicilor si japonezilor, state ce realizau astfel de nave inca din perioada imediat urmatoare WW I. Despre resurse nici nu mai vorbim, pana la anularea constructiei nava inghitise colosala suma de 92,70 milioane de Reichsmark. Deci, fara niciun dubiu, portavionul german este considerat un esec, Germania nazista n-a fost niciodata in masura sa produca o astfel de nava. Dar el a existat…

 

WW

Episodul CVIII- Visul

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.avalanchepress.com/GrafZeppelin.php

militaryhistorynow.com/…/three-amazing-aircra…

www.damninteresting.com/the-only-nazi-aircra…

www.fleetairarmarchive.net

www.worldwar2aces.com

secretweaponsoftheiiireich.blogspot.com

www.vintagewings.ca

ww2db.com › Equipment › Ships

www.amazon.com › … › World War II

german-navy.de/…/carrier/grafzeppelin/index.h

www.graf-zeppelin.dk

german-navy.de/kriegsmarine/…/index.html

www.wingleader.co.uk/…/messerschmitt–bf109t..

www.fondear.org/…Helices/Cicloidal/Cicloidal….

https://navalunivali.wordpress.com/…/sistema-d..

www.feldgrau.com/TrGr186.htm

www.ww2.dk/air/seefl/trgr186.htm

Series Navigation

<< GRAF ZEPPELIN – Partea IVisul >>