Nave celebre – Episodul 3: Primele nave care au arborat la pic tricolorul

Pentru că tot vorbeam pe aici de cărţi care ne-au fermecat copilăria, sunt convins că, nu puţini sunt cei care au citit „Toate pânzele sus!” a lui Radu Tudoran. Pentru mine a fost „cartea copilăriei”. The book, ziceţi-i cum vreţi.

Este o carte care te transpune în lumea secolului XIX, în lumea Levantului, lumea ciocoilor vechi sau noi, lumea lui nenea Iancu…

                                  Model goeleta Speranta imaginata de Radu Tudoran

Din punctul meu de vedere secolul XIX este unul din cele mai bune secole din toată istoria României. Este secolul în care am renăscut, în care ne-am redobândit demnitatea, independenţa şi am făcut Prima Unire, pe care o sărbătorim chiar azi.

În acest context am ales să povestesc puţin despre navele acelor vremuri, chiar dacă nu sunt nave celebre decât pentru noi, românii.

 

Începutul secolului XIX a consemnat din ce în ce mai evident, scăderea puterii turceşti sub a căror suzeranitate se aflau şi Principatele Române şi afirmarea, din ce în ce mai evidentă a puterii austriece şi, mai ales a celei ruseşti, mai apropiată nouă cumva, prin prisma identităţii de religie şi scriere (alfabetul chirilic fiind utilizat pe larg în Principate). Din păcate, cam astea sunt singurele lucruri pe care le aveam în comun cu Rusia.

Tratatul de la Adrianopol, din 1829, a însemnat pentru noi obţinerea libertăţii comerţului, îngrădirea dreptului guvernului otoman de a se mai amesteca în afacerile interne ale Principatelor şi deschiderea porturilor de la Dunăre. Tratatul de la Adrianopol a conţinut clauze importante pentru începuturile marinei româneşti. El a desfiinţat raialele turceşti din Turnu, Giurgiu şi Brăila care, timp de peste două secole şi jumătate, împiedicaseră dezvoltarea unei navigaţii autohtone şi constituirea unei flotile româneşti. Navigaţia pe Dunăre este declarată liberă iar Marea Neagră încetează să mai fie un lac turcesc.

Gurile Dunării rămân însă sub stăpânirea Rusiei care, spre exemplu, lua la Sulina o taxă de 10 – 15 lei pentru fiecare navă ce ieşea din Dunăre. Însă cumva a fost bine pentru noi întrucât Principatele obţineau autonomie administrativă şi li se garanta libertatea comerţului şi deschiderea porturilor de la Dunăre.

 

În aceste condiţii comerţul ia avânt, anul 1834 consemnând prima navă engleză care urcă pe Dunăre, până la Brăila, urmată de alte 13 nave în anul următor. Viceconsulate sunt deschise de marile puteri la Brăila, prima fiind Anglia, urmată de Austria, Rusia, Grecia şi Piemont. Apariţia navelor cu aburi contribuie şi ea în bună măsură la accelerarea comerţului dunărean. Astfel, în anul 1829 se înfiinţează „Societatea de navigaţie cu aburi pe Dunăre”, companie austriacă pentru transportul pasagerilor şi al mărfurilor. Prima navă a acesteia este o navă cu aburi, de 60 CP, construită la Viena în 1830 şi botezată „Ferdinand I”.

Brăila devine principalul port al Ţării Româneşti, placa turnantă pentru produsele Principatului, produse care ajungeau pe calea apei la Constantinopol, Genova sau Marsilia. Galaţiul se dezvoltă şi el, de la 4 consulate în 1836 ajungându-se la 8 în 1840. Surprinzător poate, Anglia era ţara care deţinea întâietatea în relaţiile comerciale cu porturile româneşti, urmată fiind de Austria şi de Sardinia.

Slăbirea constantă şi accentuată a puterii Imperiului Otoman va profita destul de mult Principatelor. La cererea lui Alexandru Ghica, sultanul acceptă ca negustorii români să transporte marfă în Imperiul Otoman cu plata unei taxe de 3%, iar pentru acostarea în Istanbul, în Cornul de Aur, cu plata unei taxe de 60 de parale. Toate aceste schimbări contribuie la dezvoltarea navigaţiei şi conduc la apariţia primelor nave sub pavilion românesc.

 

Istoricii consideră că, prima navă care a purtat pavilionul tricolor este „Mariţa”. Informaţiile despre „Mariţa” sunt destul de sărace. Nava era, după unii, o goeletă de 100 – 115 tone construită în şantierul naval de la Giurgiu, fiind proprietatea unui anume Alexandru Vilara. Prima călătorie a navei este la Constantinopol, un transport de grâu. Căpitan este Gheorghe Lazăr Bresco (după alte surse căpitan este Ioan Cristescu). În 7 Decembrie 1834 „Mariţa” poartă pentru prima dată tricolorul românesc la Constantinopol în prima sa cursă maritimă. Iniţial, tricolorul avea culorile dispuse orizontal, roşu fiind în partea de sus a pavilionului.

Nu a fost o navă foarte norocoasă având de înfruntat o furtună puternică chiar de la primul voiaj, în drum spre Constantinopol. Nici întoarcerea nu a fost mai norocoasă. La întoarcerea în ţară, nava trece printr-o nouă furtună iar echipajul este nevoit să arunce încărcătura peste bord. Transportau butii de vin. Prin urmare, la 5 Iunie 1835, cu velele rupte şi trosnind din toate încheieturile, „Mariţa” a ajuns în ţară. Voiajul ei a avut însă un puternic răsunet. De la Sulina, corabia a plecat la Brăila, unde au fost predate pavilionul şi jurnalul de bord, pentru a fi păstrate în arhiva ţării.

Nu cunoaştem dimensiunile exacte ale navei şi, nu suntem nici măcar 100% siguri că era vorba de o goeletă. Neculai Pădurariu, ne spune în articolul „Goeleta cu chip de brigantină „Mariţa”, era de fapt… bric !” publicat în „Marea Noastră, anul IV, nr. 13, octombrie-decembrie, 1994, că nava ar fi fost de fapt un bric. Este posibil să fi fost o goeletă cu gabieri, ceea ce i-ar fi putut da acea aparenţă de bric, însă din păcate nu vă pot înfățișa nicio poză, pictură sau ceva asemănător, pentru edificare în raport cu arborada navei.

 

Oricum ar fi, „Mariţa” rămâne prima navă comercială care a purtat tricolorul într-un voiaj maritim.

 

Goeletele erau nave comerciale cu două până la şapte catarge, caracterizate de velatura preponderent pe picuri (rande). Mai existau şi goeletele de sport, iahturi cu două catarge, cu arborele trinchet mai mic decât cel mare.

                                      Model goeleta Speranta imaginata de Radu Tudoran 

De exemplu, „Speranţa” copilăriei noastre era tot o goeletă. După unii, modelul ei a fost goeleta franceză, „Recouvrance” (1817), a cărei replică construită din stejar există şi azi. I-aş contrazice puţin, Radu Tudoran având ca model al „Speranţei”, o goeletă olandeză folosită pentru pescuit în Marea Nordului, fără dunetă şi teugă, aşa cum avea „Speranţa” din film. Mai mult decât atât, nici arborada „Speranţei” din film nu este la fel cu arborada imaginată de Radu Tudoran în carte.

                                                                 Goeleta Recouvrance

„Fram”, a lui Fridtjof Nansen, special construită pentru explorări arctice, și cu care, ulterior, Roald Amundsen a întreprins expediția antarctică din 1910-1912, atingând pentru prima dată Polul Sud era şi ea o goeletă. Goeleta suedeză „Gotha Cejon” este una dintre cele mai longevive nave cu vele cu corp de lemn navigând din 1762 până în 1914.

Bricul, o altă navă comercială utilizată de armatorii români sau greci în Marea Neagră şi în zona Mediteranei, avea în general două catarge, velatură pătrată şi o randă pe catargul mare.

„Mariţa” a fost începutul, ulterior numărul navelor româneşti crescând constant. Tot în 1834 primeşte dreptul de a naviga pe Dunăre şi Marea Neagră şi Principatul Moldovean.

 

În 1845 se fac şi primele achiziţii ale unor nave de război, şalupele canoniere care au constituit nucleul forţelor navale militare româneşti. Cele trei nave au sosit în 10 Iulie 1845 fiind denumite de locotenentul Petrescu care le-a preluat la frontieră, şeici. Prima, cea mai mare, era denumită jumătate şaică, celelalte două, mai mici, fiind denumite sfert şaică. Navele au fost construite la şantierul din Titel. Cea mare, jumătate şaică, avea o lungime de 17,2 metri, lăţimea de 3,6 metri, pescajul de 0,4 metri şi un echipaj de 27 de marinari. Era înarmată cu 4 falconete (tunuri) de bronz de 120 de mm, executate în Italia la firma „Carlo Picolomini”. Propulsia era mixtă, rame şi vele, şaica având două catarge.

Războiul din Crimeea, finalizat prin încheierea Tratatului de la Paris în 1856, a fost un nou punct de cotitură în istoria Principatelor. Ca scurtă paranteză, una dintre personalităţile române care s-au remarcat în acea perioadă este Ion Ghica care, în 1853, la propunerea ambasadorilor Angliei, lordul Redcliffe, şi al Franţei, generalul Baraguaj d’Hilliers, dar şi a diplomatului turc Reşid Paşa, este numit guvernator al insulei Samos, din Marea Egee, stăpânită pe atunci de Turcia.

 

                                                            Ion Ghica la Instanbul in 1855

Misiunea sa era de a stârpi pirateria din arhipelag, care provoca mari pierderi navelor englezeşti şi franceze care transportau atât alimente, cât şi muniţie armatelor aliate care luptau în Crimeea.

Într-o scrisoare către bunul său prieten, Vasile Alecsandri, acesta povestea împrejurările în care s-a produs această numire, pe care a acceptat-o doar ca să-şi aducă contribuţia la câştigarea războiului de către aliaţi şi eliberarea Principatelor Române. “Iată o poziţie unde ne poţi fi de mare folos. Viitorul ţării dumitale depinde de soarta acestui război. Lupta cu Rusia astăzi nu este numai în Principate, ea este în Tesalia, Epir, în Arhipelag, ca şi în Valahia şi Moldova”, i-a spus lordul Redcliffe lui Ghica, după cum reiese din scrisoarea acestuia din urmă către Alecsandri. Deşi iniţial numirea ca guvernator de Samos era doar pentru trei luni, prinţul Ghica avea să rămână pe insulă nu mai puţin de patru ani şi jumătate când avea să plece cu misiunea îndeplinită, regretat atât de insulari cât şi de reprezentanţii marilor puteri.

În 24 Ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor şi în Ţara Românească realizându-se astfel „Unirea mică” pe care o sărbătorim astăzi. Noua marină, constituită în urma acestui act, este denumită „Corpul Flotilei de Dunăre”, primul ei comandant fiind colonelul Steriade, fost comandant al flotilei moldoveneşti, adjunctul său fiind acelaşi Petrescu de mai sus, acum căpitan şi fost comandant al flotilei muntene. Steagul flotilei este tricolorul, dispus pe orizontală, de sus în jos, în ordinea roşu, galben şi albastru. Efectivul iniţial al Corpului Flotilei era de 275 de oameni, foarte redus. Mijloacele tehnice constau în şase șalupe mari, patru mici şi 423 de luntrii ale pichetelor grănicereşti, toate doar cu vele şi rame sau numai rame.

                                                                 Navomodel „Romania”

„România” avea să fie primul vapor militar cu aburi al tinerelor principate unite care avea să arboreze tricolorul la pic.

Nava a fost construită în 1857 de firma Neuburg-Kloster din Viena iar maşina sa a fost construită la Florinsdorf. Avea o lungime de 35 de metri, o lăţime de 6 metri şi pescajul de 0,6 metri (nava putând intra şi pe Siret). Deplasamentul era de 130 de tone, puterea maşinii de 240 CP împingând mica navă cu o viteză de 14 km/oră în apă stătătoare.

 

Primul ei proprietar nu a fost tânărul stat român aşa cum poate v-aţi aştepta ci un negustor din Bucureşti, Nicolae Ciocan, care făcea comerţ cu sare în Serbia, Bulgaria şi Turcia. Cum Nicolae Ciocan se înţelegea bine cu caimacamul Moldovei, Prinţul Nicolae Conachi Vogoride (un opozant al unirii principatelor, un agent al Turciei ce falsificase primele alegeri din Moldova provocând un scandal diplomatic internaţional), care îi acordase o concesiune, nava a fost botezată la sosirea în ţară, în 1857, „Prinţul Conachi Vogoride”. Până în 1861 nava a fost folosită pentru a transporta în principal sare dar şi alte materiale, cum ar fi cărbuni de lemn şi cereale. De obicei, nava ducea un şlep la ureche şi unul la remorcă şi atunci când Dunărea era mare se naviga foarte bine. Când însă şi Siretul era mare, din cauza curentului foarte puternic, vaporul bătea mai mult pasul pe loc.

                                         Navomodel „Romania” la muzeul militar

Interesant este şi modul cum nava a ajuns în proprietatea statului român. Se pare că, deşi afacerile îi mergeau foarte bine lui Nicolae Ciocan, acesta a făcut la un moment dat greşeala să transporte sare de mare de la Sulina ceea ce în momentul acela constituia contrabandă. A fost prins, statul confiscând marfa şi aplicând o amendă foarte mare. Cum amenda nu a fost plătită, statul a confiscat pe „Prinţul Conachi Vogoride” în 1861 şi l-a trecut în patrimoniul Flotilei.

După confiscare, nava a trecut prin reparaţii succesive la Linz (şantierul Mayer) şi la Giurgiu unde a fost armată cu două tunuri, posibil din cele ce armau şăicile, de 120 mm, după unele surse, sau cu două tunuri de origine prusacă, de 80 mm care au înarmat ulterior şi pe „Ştefan cel Mare”. Cum arsenalul tinerei marine militare române era foarte sărac putem bănui că tunurile erau mutate de pe o navă pe alta.

                                                  Tunul revolver naval Hotchkiss

Ulterior, „România” a fost înarmată, după unele surse, cu două tunuri-revolver Hotchkiss, cu cinci ţevi rotative, probabil de calibrul 37 mm, „Elisabeta” fiind şi ea înarmată cu astfel de tunuri. Tunurile Hotchkiss aveau cinci ţevi de 37 de mm şi erau capabile să tragă 68 de lovituri pe minut cu acurateţe la o distanţă de 1.800 de metri. Versiunea sa navală era concepută ca apărare împotriva torpiloarelor şi a fost adoptată de Rusia şi de SUA, printre alţi utilizatori, inclusiv noi. A existat şi o versiune de 47 de mm, adoptată în cursul anilor 1880 de marinele SUA şi Rusiei şi nu numai. Pe lângă cele două tunuri, instalate unul la prova, unul la pupa, pe comanda situată pe toată lăţimea navei deasupra „casei” zbaturilor mai erau instalate două mitraliere Nordenfeld, model 1880. Presupun că modelul era cel cu cinci ţevi, capabil de 600 de lovituri pe minut la o distanţă de aproximativ 300 – 350 de metri. Se presupune că armamentul menţionat mai sus a fost instalat pe „România” în cursul anului 1881.

                                                        Mitraliera Nordenfeld

Echipajul era format din 32 de oameni, înarmaţi cu puşti cu capse. Schema de vopsire era probabil una specifică navelor/remorcherelor de Dunăre ale vremii (dar şi navelor victoriene în general): opera moartă neagră, opera vie roşie, zbaturile roşii, puntea verde, catargele din lemn natur şi suprastructurile galben deschis.

 

                                                    Tunul revolver naval Hotchkiss

În amintirea dublei alegeri din 24 Ianuarie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza decide botezarea navei cu numele de „România”. Ceremonialul botezului are loc în data de 2 August 1862 la Giurgiu, port ales atât pentru că era aproape de capitală cât şi datorită apropierii de Rusciuk, unde se afla guvernatorul turc. La ceremonie participă din partea domnitorului ministrul de război, Savel Manu. Cu această ocazie, Manu a ţinut un discurs în faţa numeroasei audienţe. El a menţionat că, înalta misiune a marinei de război este: „de a lumina pe fiii poporului în arta navigaţiei… şi de a-i îndemna la recăpătarea dominaţiei pierdute şi înălţarea numelui de român.” Aluzia către obţinerea independenţei era destul de evidentă. Şi Costache Negri, agent diplomatic la Constantinopol i-a urat bastimentului „România”: „să nască pui bravi pentru stăpânirea… mărilor”.

                                                  Schita „Romania” vedere pupa tribord

Primul comandant al „României” a fost căpitanul Anton Barbieri, urmat din 1868 de locotenentul Niculae Dumitrescu. Multe nume celebre ale marinei noastre au fost comandanţi ai „României”: Ioan Murgescu sau Vasile Urseanu, primul comandant al bricului „Mircea” (primul bric „Mircea”) şi, mai târziu, al crucișătorului „Elisabeta” sunt doar două dintre ele.

 

Pe timpul domniei lui Cuza tânăra marina militară română a fost privilegiată, beneficiind de multe fonduri şi de o legislaţie favorabilă, precum legea din 10 Ianuarie 1864 prin care se acordau credite pentru construcţii navale. Astfel a ajuns în marina română nava „Ştefan cel Mare”, adusă în ţară în 1866 şi transformată ulterior în yaht regal. Tot domniei lui Cuza îi datorăm şi instituirea denumirii de marinar în locul celei de soldat, în cursul anului 1865.

 

Pictura unei nave ce seamana cu „Stefan cel Mare”

Schimbarea principelui din 1866 nu este una cu noroc pentru marină întrucât noul principe nu îi va mai acorda la fel de multă atenţie, cel puţin până la Războiul de Independenţă. Cu toate acestea, în 1873 soseşte în ţară canoniera „Fulgerul”, comandată la „Forges et Chantiers de la Mediterannee” din Toulon în 1872 şi şalupa torpiloare „Rândunica”, comandată la Londra în 1875. „Rândunica” a costat bugetul ţării suma de 8.000 de lei.

                             Schita”Rromania” vedere laterala si aeriana

Toate aceste nave au format o mică grupare care a demarat mai multe aplicaţii pentru ca ofiţerii să deprindă navigaţia în grup iar timonierii să se obişnuiască cu exerciţiile de semnale.

Pe timpul Războiului de Independenţă, atât „România” cât şi celelalte nave ale Flotilei („Stefan cel Mare”, „Fulgerul” şi „Rândunica”) sunt puse la dispoziţia armatei ruse. „România” participă la instalarea unor baraje de mine, execută numeroase transporturi de trupe, muniţii şi materiale de construcţie pe Dunăre în sprijinul trupelor de pe uscat şi participă la asamblarea podului de nave de la Bechet. În Septembrie 1878, „România” duce la Galaţi ultimul personal şi material al flotilei după ce, în urma armistiţiului din Ianuarie 1878 a contribuit la transportul trupelor din zona Vidinului spre Calafat. Pe timpul războiului, este uşor modificată prin înălţarea bordurilor cu tablă întărită pentru protecţie contra gloanţelor.

După război, Rusia a despăgubit România cu suma de 165.065 lei pentru utilizarea navelor româneşti pe timpul războiului, suma fiind folosită pentru mărirea atelierului de reparaţii al Flotilei şi dotarea lui cu utilaje moderne. Ca idee, canoniera „Fulgerul” costase bugetul statului suma de 140.000 de lei. Atelierul Flotilei a efectuat reparaţiile necesare navelor „România” şi „Fulgerul”. Operaţiunile de reabilitare şi reparare durează până în jurul anului 1881 când se procedează şi la reînarmarea sa cu armament naval modern.

După Războiul de Independenţă marina României ia avânt, noi şi noi nave apărând în dotare. „România” este menţinută în exploatare şi folosită pentru scurt timp la curse regulate între Giurgiu şi Cernavodă, la transporturi şi poştă, apoi trece la Serviciul Hidrografic pentru măsurători de îmbunătăţire a şenalului navigabil al Dunării, anul 1897 găsind-o în sprijinul cetăţenilor de pe lângă Dunăre afectaţi de mari inundaţii.

 

Pe parcursul existenţei sale, de aproape 50 de ani de serviciu, nava a suferit numeroase transformări. O istorie interesantă, pe care din păcate nu o pot confirma 100% în acest moment (dar lucrez la asta) spune că, la un moment dat, mașina navei ar fi fost schimbată din cauza uzurii excesive (una din cauze fiind probabil si lipsa de experiență a mecanicilor români). Câțiva ani mai târziu s-a făcut o expertizare atentă a navei şi s-a constatat că mașina, de o putere mai mare decât cea inițială, a dus la suprasolicitarea corpului navei, degradat în așa măsură încât o reparație nu mai era posibilă. S-a decis prin urmare reconstruirea corpului navei la un șantier din Budapesta, în acest scop mașina fiind expediată acolo pe calea ferată. Prin urmare a apărut o nouă „România”, corpul vechii nave devenind pontonul nr. 50, staționat la Galați. Deşi dimensiunile celor două corpuri erau în mod evident apropiate, s-ar părea că pupa era diferită faţă de cea iniţială iar etrava uşor înclinată.

O găsim pe „România” în dotarea flotei până în preajma primului război mondial, înainte de casare fiind detaşată la poliţia fluvială.

Pentru marina noastră, „România” are o importanţă aparte, întrucât a fost prima navă militară propulsată prin forţa aburului pe care am avut-o în dotare. A fost un bun început pentru tânărul stat român chiar dacă, ulterior, a fost depăşită din punct de vedere al performanţelor nautice şi al armamentului ambarcat de alte nave.

Cele două nave, „Mariţa”, respectiv „România”, nu sunt poate la fel de celebre precum „Golden Hind” sau „HMS Belfast”, sau cele ce vor urma… Dar ele au o semnificaţie aparte pentru noi, în special prin prisma a ceea ce sărbătorim astăzi, şi anume, „Unirea Mică”!

 

Prin urmare, Nicolae îţi urează azi: La mulţi ani, România! 🙂

 

Bibliografie

• „Contribuţii la istoria marinei române”, Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979
• „Corăbii străbune”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1983
• „Revista Tehnium”

Linkuri utile „Marita”

http://florinromila.tripod.com/romila/id3.html

http://andreea-croitoru.ro/files/Marina%20Comerciala.pdf

PĂDURARIU, Neculai, Goeleta cu chip de brigantină „Mariţa”, era de fapt… bric !, în „Marea Noastră, anul IV, nr. 13, octombrie-decembrie, 1994,

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/mari-prima-nav-pavilion-rom-nesc

http://adevarul.ro/locale/focsani/cum-starpit-ion-ghica-raiul-piratilor-insula-samos-puterile-europei-l-au-numit-unison-comoara-diplomatica-1_55cdff59f5eaafab2c84aba6/index.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Goelet%C4%83

https://ro.wikipedia.org/wiki/Speran%C8%9Ba_(goelet%C4%83)

http://adevarul.ro/locale/focsani/cum-starpit-ion-ghica-raiul-piratilor-insula-samos-puterile-europei-l-au-numit-unison-comoara-diplomatica-1_55cdff59f5eaafab2c84aba6/index.html

 

Linkuri utile „Romania”

http://www.hotnews.ro/stiri-presa_regionala_arhiva-1723053-mormantul-printului-vogoride-descoperit-cimitirul-constantin.htm

http://adevarul.ro/locale/galati/navele-zbaturi-comoara-istorica-lasata-dispara-intampla-ultimele-trei-vapoare-mai-exista-romania-1_5691699d37115986c6500f47/index.html

http://banatica.ro/media/b19/gbap.pdf

http://www.art-emis.ro/istorie/1925-tricolorul-romaniei-5.html

http://www.muzeulbrailei.ro/images/docs/Volum_Greci.pdf

http://www.rhcforum.ro/topic/14700-nava-romania/

https://en.wikipedia.org/wiki/Hotchkiss_gun

http://www.victorianshipmodels.com/antitorpedoboatguns/Nordenfelt/nordenfelt5barre.html