“We had been through nearly four extremely dangerous weeks but were frightfully proud of what we were doing. It was the bravest and most brilliant campaign in British military history.” – Captain David Hart Dyke, Commanding Officer HMS „Coventry”
HMS „Edinburgh”
În data de 31 Mai 2013, HMS „Edinburgh”, ultimul distrugător activ Type 42 al Royal Navy a intrat pentru ultima dată în Portsmouth, unde îşi avea baza. Nava în vârstă de 30 de ani avea să fie însoţită pe ultimul său drum de HMS „Diamond”, noul distrugător Type 45 – clasa „Daring” fiind înlocuitorul Type 42 – clasa „Sheffield”. În 6 Iunie 2013, ultimul distrugător de clasă „Sheffield”, HMS „Edinburgh” era retras din serviciul activ al Royal Navy.
Prima navă a clasei a fost comandată în 1968 şi lansată la apă în 1971, 14 nave fiind construite pentru Royal Navy şi două, surpriză, pentru marina Argentinei. Designul a fost conceput spre sfârşitul anilor 1960, destinaţia principală a navelor clasei fiind acoperirea anti-aeriană a flotei.
HMS „Sheffield”
Cu un deplasament de 4.350 de tone la încărcătură maximă pentru Batch 1 şi 2 şi de 5.350 de tone pentru Batch 3, Type 42 erau un soi de distrugătoare uşoare cu o lungime de 125,6 metri pentru Batch 1 şi 2 şi 141,1 metri pentru Batch 3 şi o lăţime de 14,3 metri pentru Batch 1 şi 2 şi 14,9 metri pentru Batch 3. Navele beneficiau de o propulsie de tip COGOG (turbine RR Olympus & RR Tyne) care le asigurau o viteză maximă de 30 de noduri şi o autonomie de 4.200 de mile marine la viteza de 13,8 noduri.
Toate navele au beneficiat de măsuri de răcire a aerului evacuat de turbine în vederea scăderii semnăturii în infraroşu a navelor clasei.
HMS „Manchester”, prima nava din Batch 3
Navele care au făcut parte din Batch 1 aveau performanţe nautice dezamăgitoare, în special pe mare montată, datorită scurtării lungimii navei de la lungimea prevăzută iniţial în proiect, la care de altfel s-a revenit ulterior, începând cu „Manchester”, în scopul reducerii costurilor. Însă bugetul a fost depăşit oricum…
Armamentul navelor Type 42 avea în centru lansatorul dublu GWS Sea-Dart, cu o rezervă de 22 de rachete sol-aer, iniţial cu o rază de 74 km – Mod 0, rază ulterior mărita până la 150 km – Mod 2, plafonul depăşind 10.000 de metri altitudine. Caracteristicile constructive permiteau rachetelor Sea Dart o bună manevrabilitate chiar şi în faza terminală a zborului însă concepţia rachetei scădea mult şansele de a lovi ţinte care zburau la o altitudine foarte mică. Pentru localizarea şi identificarea ţintelor era utilizat un radar de supraveghere Type 1022 (iniţial Type 965P) iar pentru iluminarea lor era folosita o pereche de radare Type 909 permiţând astfel angajarea a două ţinte concomitent. Ulterior, prin modernizări succesive, sistemul avea să poată angaja mai multe ţinte simultan.
Lansatorul dublu GWS Sea-Dart la bordul HMS „Manchester”
Eroii articolului de faţă, HMS „Coventry” şi HMS „Sheffield” făceau parte din prima serie de fabricaţie – Batch 1, versiunea mai scurtă, de doar 125,6 metri, „Sheffield” fiind chiar prima navă a clasei. Am văzut mai sus că, din punct de vedere al calităţilor nautice, navele primei clase erau destul de hulite de echipajele sale. Însă dezavantajele Batch 1, prin comparaţie cu celelalte două sub-clase, nu se opresc doar aici.
HMS „Coventry”
Navele din seria Batch 1, din care făceau parte şi „Coventry” şi „Sheffield” erau puternic penalizate în termeni de capabilităţi de radarul de supraveghere Type 965/966, un radar cu o putere de procesare redusă şi lipsit de posibilitatea de a afişa coerent ţintele care zburau la altitudine mică, deasupra solului. Problema are ca punct de plecare concepţia navei, pregătită să ofere acoperire aeriană unui grup de nave sau unui grup condus de un portavion în spaţiile largi ale Atlanticului, proximitatea maselor de uscat scăzând drastic capabilităţile navelor din seria Batch 1.
Type 965/966
O altă problemă a seriei Batch 1 o constituia şi sala de operaţiuni („Operations Room”) înghesuită, lucru care nu facilita munca echipajului şi a generat o serie de nave cu care era foarte greu de luptat. Deşi în aparenţă banală, s-ar părea că în viaţa reală, lipsa spaţiului poate avea consecinţe dintre cele mai surprinzătoare…
Un tun naval de 113 mm de tip Mk8 şi 2 tunuri de 20 de mm alcătuiau armamentul artileristic, la care se adăugau 2X3 tuburi lans-torpilă folosite în lupta anti-submarin. Notabilă este absenţa celor 2 sisteme CIWS de tip Vulcan Phalanx Mk15, care nu se aflau instalate pe navele din Batch 1 deşi ar fi fost foarte utile în Falkland.
Toate navele seriei aveau hangar şi helipad putând opera, în cazul lui „Coventry” şi al lui „Sheffield”, un elicopter de tip Westland Lynx HAS Mk1/2 ce putea folosi în luptă fie patru rachete anti-navă, fie două torpile anti-submarin.
„Sheffield” a fost prima navă a clasei, fiind lansată la apă în 10 Iunie 1971 şi acceptată în serviciul Royal Navy în 16 Februarie 1975. A fost construită de Vickers Shipbuilding & Engineering şi a costat contribuabilul britanic 23.200.000 de lire sterline.
„Coventry” a fost lansată la apă în 21 Iunie 1974 şi acceptată în serviciul Royal Navy în 10 Noiembrie 1978, primul său comandant fiind C.P.O. Burne. A fost construită de Cammel Laird & Company Ltd şi a costat 37.000.000 de lire sterline.
Primul voiaj major al lui „Coventry” avut loc în Orientul Îndepărtat în 1980 alături de „Antrim” şi „Alacrity” fiind prima navă britanică ce a vizitat China în 30 de ani. Pe drumul de întoarcere a fost dislocată în Golful Persic pe fondul războiului dintre Iran şi Irak unde a rămas aproximativ şase luni până a fost înlocuită de „Ardent” şi „Apollo”.
ARA Hercules, Type 42 aflata in dotarea marinei argentiniene
Primul test adevărat al navelor clasei a fost dislocarea în campania din Insulele Falkland (Malvine) în 1982. Pentru a evita confuzia cu cele două Type 42 operate de Argentina, pe acoperişul comenzii a fost pictat celebrul „Union Jack” şi o dungă neagră pictată pe coş până la linia de plutire.
Pe 27 Aprilie 1982, alături de „Glamorgan” (distrugător de clasă „County”), „Glasgow” (distrugător „Type 42”), „Arrow” (fregată „Type 21”) şi „Sheffield” (distrugător „Type 42”), HMS „Coventry” şi HMS „Sheffield” intră în ceea ce fusese denumit „Total Exclusion Zone”, un cordon circular de 200 de mile în jurul Insulelor Falkland. Alături de „Glasgow”, „Sheffield” şi „Coventry” urmau să ofere protecţie anti-aeriană pentru portavioanele britanice.
„Coventry” a contribuit din plin la efortul britanic de război: elicopterul său a tras pentru prima dată în condiţii de luptă rachete anti-navă „Sea Skua” cu rezultate decente împotriva unei nave argentiniene, tot „Coventry” a fost prima navă care a tras trei rachete „Sea Dart” împotriva a două Learjet-uri argentiniene, ratând însă ţinta.
Prima ţintă confirmată a fi doborâtă a lui „Coventry” a fost un elicopter Puma, distrus, evident, cu o rachetă „Sea Dart”.
Însă lucrurile nu au evoluat prea grozav pentru britanici, „Sheffield” scufundându-se în data de 10 Mai 1982, în urma unui atac argentinian din 4 Mai 1982, atac lansat de Super Etendard-urile argentiniene care au folosit (şi făcut celebră, aş adăuga eu) racheta Exocet.
Dassault Super Etendard argentiniene cu Exocet AM 39 la bord in timpul conflictului. Argentineienii au avut la dispozitie doar cinci astfel de rachete
Ce s-a întâmplat de fapt cu „Sheffield”? Nava a fost detectată de un avion de patrulare argentinian în dimineaţa zilei de 4 Mai 1982, orele 7:50. Informaţiile au fost trimise de avionul de patrulare către două Super Enterdard decolate de la baza Rio Grande, Ţara de Foc şi înarmate cu rachete Exocet. Avioanele argentiniene zburau foarte jos, ridicându-se din când în când până la altitudinea de circa 160 de metri pentru a localiza ţintele pe radar. Super Enterdard-urile localizează navele britanice şi declanşează atacul la 11:04, când se aflau la circa 12 mile de ţinte. Una din rachetele Exocet o loveşte pe „Sheffield” în partea din mijloc, la aproximativ 2,4 metri deasupra liniei de plutire, găurind coca navei. Cea de-a doua rachetă cade în apă la circa jumătate de milă în babordul navei.
Deşi s-ar părea că racheta care a lovit nu a explodat, avaria cauzată de impact provoacă un incendiu violent cauzat de combustibilul nears al rachetei şi amplificat de tancurile diesel din camera motoarelor dar şi de alte materiale inflamabile utilizate în construcţia navei, principalul vinovat fiind, pare-se, suprastructura din aluminiu a navei. Incendiul este curând scăpat de sub control, nava arzând necontrolat câteva zile la rând, după ce este abandonată de echipaj.
După ce este lovită, „Sheffield”, încă măcinată de incendii, este luată la remorcă de HMS „Yarmouth” însă, până la urmă, se scufundă câteva zile mai târziu. A fost prima navă britanică scufundată în luptă după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, 20 de marinari pierzându-şi viaţa. A fost trezirea la realitate pentru britanicii care, aparent, considerau că lupta cu Argentina nu va fi o problemă prea mare pentru Marea Britanie.
Una peste alta, nava nu a făcut prea multe pentru a se apăra, de fapt n-a prea ştiut ce i se întâmplă decât atunci când a fost prea târziu. Dar cum de s-a ajuns în această situaţie?
În data de 4 Mai 1982, la orele 10:00, „Sheffield” se afla la postul său, undeva la sud-est de Insulele Falkland. La acea dată, ameninţarea submarinelor (cred ca WWII încă îi urmărea pe britanici) era încă percepută ca fiind mai mare decât cea a avioanelor.
Cu toate acestea, echipajul lui „Sheffield” nu era în stare de alertă maximă, spre deosebire, de exemplu, de echipajul lui HMS „Glasgow”, aflat în stare de alertă maximă. După cum am zis mai sus, radarul Type 965 nu era foarte performant şi s-ar părea ca „Sheffield” mai avea şi alte lipsuri dureroase, ca de exemplu lipsa unui sistem IFF bine pus la punct. S-ar părea că nici tunurile de 20 de mm nu se regăseau în echiparea lui „Sheffield”…
De altfel, „Glasgow” a detectat avioanele argentiniene şi a transmis prin radio un semnal de alarmă către flotă, semnal care a fost subestimat de „Sheffield”, poate şi din cauza numeroaselor alarme false din zilele precedente.
Chiar mai devreme în ziua respectivă, „Coventry” avusese probleme cu acelaşi radar tip 965, iar cele două nave schimbau mesaje radio în banda UHF (conform unei surse)/utilizau comunicaţiile prin satelit (conform altei surse), fapt care, se pare că ar fi incapacitat radarul 965 de la bordul lui „Sheffield” pentru o scurtă perioadă de timp datorită interferenţelor electro-magnetice.
S-ar părea că, totuşi, una dintre cele două rachete ar fi fost „văzute” într-un final de „Sheffield”, dar mult prea târziu ca să se mai poată face ceva.
Indiferent de motive, „Sheffield” a fost luat complet prin surprindere, nu şi-a schimbat nivelul de alarmă de luptă, nu a manevrat absolut deloc, nu şi-a activat contramăsurile şi nu şi-a activat tunul sau sistemul Sea Dart. Nici măcar n-au informat căpitanul… Tot ce-au făcut a fost să informeze flota că tocmai fuseseră loviţi.
Lipsa completă de reacţie a lui „Sheffield” determină comandamentul flotei să impună noi reguli: astfel, în situaţia în care era suspectat un atac aerian sau apărea un contact pe radar, navele britanice trebuiau să accelereze imediat la viteza maximă, să manevreze evaziv şi să lanseze contramăsuri pentru a evita să fie surprinse complet nepregătite. Flota trebuia de asemenea informată imediat, utilizându-se codul „handbrake”.
Raportul MoD-ului britanic a criticat aspru lipsa de reacţie a echipajului, în special a unora dintre membrii săi, inexistenţa unor proceduri interne coerente pentru combaterea avariilor, dar şi lipsa unora dintre mijloacele specifice de combatere a avariilor. Concluzia generală a fost că „Sheffield” a fost pur şi simplu surprinsă cu pantalonii în vine, pardon de expresie… Chiar şi în aceste condiţii, doar una dintre cele două rachete Exocet şi-a atins ţinta, lovind distrugătorul britanic.
Despre ce s-a întâmplat la bord după ce Exocet-ul a lovit puteţi citi mărturia unui membru al echipajului aici: http://www.bbc.com/news/uk-england-hampshire-17950566
HMS „Invincible”, puntea, in drum spre razboi
Mărturii relativ recente arată că, radarele lui HMS „Invincible” ar fi detectat avioanele argentiniene cu circa 19 minute înaintea atacului, pe când se aflau la aproximativ 180 de mile depărtare, însă flota nu a fost anunţată pentru că ofiţerii superiori de la bordul portavionului britanic nu au considerat credibilă informaţia.
David Forster, operator radar la bordul lui „Invincible” susţine că ofiţerul superior de cart a ignorat raportul său şi al altor colegi de-ai săi, fiind cu toţii acuzaţi că „vânează cai verzi pe pereţi”.
Căpitanul de atunci al lui „Invincible”, amiral la data formulării acuzaţiilor, a refuzat să comenteze public afirmaţiile lui Forster. În aceste condiţii, MoD-ul britanic a demarat o amplă investigaţie pentru aflarea adevărului. Care investigaţie a confirmat cele spuse de Forster. La acel moment se pare că s-a solicitat şi unui pilot de Harrier aflat în patrulare să confirme contactul radar, dar acesta nu a găsit nimic. 19 minute mai târziu „Sheffield” era lovită.
Lansatorul Sea Wolf la bordul fregatei Type 22 HMS „Boxer” (Batch 2). Mai jos se vad cele doua lansatoare duble pentru rachetele anti-nava MM.38 Exocet
Pierderea lui „Sheffield” îi determină totodată pe britanici să încerce maximizarea capabilităţilor oferite de cele două sisteme AA avute la dispoziţie, „Sea Dart” şi „Sea Wolf”, unul cu rază lungă şi celălalt cu rază scurtă, grupând distrugătoarele Type 42 cu fregatele Type 22 (Regele Ferdinand şi Regina Maria, vă spun ceva? 🙂 ), împerechere botezată neoficial Type 64. Ca strategie, rolul şi scopul navelor de suprafaţă a fost de a atrage atacurile argentiniene de la portavioane.
HMS „Glasgow” lovit de bombe, impresie artistica
„Glasgow”, împerecheată cu HMS „Brilliant”, este avariată în 12 Mai 1982 de bombele lansate de A4-urile argentiniene, în ciuda eforturilor lui „Brilliant” care reuşeşte să doboare două avioane în timp ce al treilea este distrus datorită manevrelor pilotului care încerca să evite o rachetă „Sea Wolf”. Notabil, în timpul atacului argentinian, „Sea Dart”-ul lui „Glasgow” nu funcţionează, iar după ce este lovită de o bombă care nu explodează, nava este trimisă acasă.
Toate aceste evenimente au lăsat-o pe „Coventry” singură în faţa atacurilor aviaţiei argentiniene, britanicii fiind incapabili să înlocuiască pierderile suferite suficient de repede. Era ceva distanţă din Anglia până în Falkland!
Prin urmare, în data de 25 Mai 1982, „Coventry” şi perechea sa, „Broadsword”, navigau conform ordinelor flotei în partea de nord-vest a Falkland Sound, cu intenţia vădită de a atrage atacurile aviaţiei argentiniene de la navele aflate în Golful San Carlos. Aşa cum am spus mai sus, apropierea de coastă penaliza semnificativ sistemul Sea Dart al lui „Coventry”, pe care apropierea de pământ îl făcea să-şi piardă din eficienţă. Motiv pentru care, în cazul în care Sea Dart nu funcţiona, ambele nave urmau să se bazeze pe sistemul Sea Wolf al lui „Broadsword”, sistem cu rază scurtă de acţiune, nu lipsit de eficienţă, după cum am văzut puţin mai sus.
Strategia flotei a fost una destul reuşită pentru că, din această poziţie, „Coventry” a doborât două A-4 Skyhawk utilizând rachete Sea Dart.
Avertizaţi, argentinienii au întreprins un atac în două valuri împotriva celor două nave britanice, folosind avioane A-4 Skyhawk şi bombe clasice, care presupuneau aproprierea de cele două nave. Piloţii au venit foarte jos, după cum declară unul dintre ei, atât de jos pe cât îi permitea curajul (a se citi XXXX 🙂 ), trecând pe deasupra insulei, cu scopul vădit de a evita detecţia de către radarele britanice.
Chiar dacă a reuşit să le localizeze, „Coventry” nu a reuşit să obţină achiziţia celor două ţinte pentru simplul motiv că radarul său nu reuşea să facă distincţia între cele două avioane zburând foarte aproape unul de celălalt dar şi foarte aproape de sol. Nici „Broadsword” nu a fost mai norocoasă din cauza unei probleme tehnice care a necesitat resetarea radarului său, astfel încât cele două avioane şi-au lansat bombele fără a fi prea mult deranjate.
Una din cele două bombe de 453 kg lansate a lovit-o pe „Broadsword” în zona helipadului distrugând elicopterul navei. S-ar părea că cei de pe „Coventry” care trăgeau cu toate mitralierele disponibile ar fi avariat uşor unul din avioanele argentiniene, însă acesta a ajuns în siguranţă la baza sa.
90 de secunde mai târziu îşi fac apariţia şi cele două Skyhawk ale celui de-al doilea val, într-un unghi de 20o faţă de prova babord a lui „Coventry”. În tot acest timp, „Coventry” încerca disperată să obţină achiziţia ţintei. Întrebat dacă să cheme Harrier-urile sau să folosească Sea Dart-ul, capitanul Hart Dyke decide utilizarea Sea Dart (nu că Harrier-urile ar fi fost cu mult mai eficiente în momentele acelea). „Coventry” lansează prin urmare o Sea Dart care însă ratează ţinta. În acel moment, căpitanul Hart Dyke decide să vireze puternic la tribord, decizie care practic pecetluieşte soarta lui „Coventry”. De ce spun asta? O dată pentru că, între timp fregata Type 22 „Broadsword” reuşise achiziţia ţintelor care se apropiau şi se pregătea să lanseze Sea Wolf când, virajul abrupt al lui „Coventry” o aduce pe aceasta din urmă chiar în raza de tragere a lui „Broadsword” care este astfel blocată şi nu mai poate trage. A doua oară, pentru că manevra deschide larg babordul navei către avioanele atacatoare, oferindu-le o suprafaţă mult mai mare de lovit. Ce l-a determinat pe Hart Dyke să facă această manevră? Greu de spus şi imposibil de condamnat!
În disperarea momentului „Coventry” începe să tragă cu tunul de 113 mm şi cu Oerlikonul de 20 de mm de la babord, însă acesta din urmă se blochează, lăsând apărarea navei pe seama mitralierelor şi a armelor uşoare de mână. Ce bun ar fi fost un Phalanx acum…
Trei bombe de 250 de kg o lovesc pe „Coventry” în babord, puţin deasupra liniei de plutire. Câteva secunde mai târziu (bombele nu explodau la impact), o bombă explodează sub Operations Room omorând aproape toţi ofiţerii superiori, a doua explodează în faţa sălii maşinilor iar cea de-a treia, chiar dacă nu explodează, rupe peretele etanş dintre cele două săli ale maşinilor, deschizând o zonă imensă, care este inundată. În ciuda compartimentelor etanşe cu care era prevăzută, datorită loviturilor norocoase ale argentinienilor, inundaţiile nu pot fi ţinute sub control. În 20 de minute echipajul abandonează nava care se scufundă la puţin timp după aceasta. 19 marinari pier şi alţi 30 sunt răniţi.
În aşteptarea lui „Broadsword” care venea să-i salveze, marinarii de pe „Coventry” cântă „Always look on the bright side of life”. Pentru ei, războiul se terminase.
Şase nave au pierdut britanicii în timpul luptelor pentru Insulele Falkland. Cifra ar fi putut fi mult mai mare dacă toate bombele argentiniene ar fi explodat. Aţi văzut mai sus cum au fost scufundate HMS „Sheffield” şi HMS „Coventry”.
Două fregate Type 21 au fost de asemenea scufundate, HMS „Ardent” lovită de nouă bombe lansate de aviaţia argentiniană, din care trei au explodat cu consecinţe dramatice pentru navă şi HMS „Antelope”, atacată de aviaţie în Golful San Carlos în 23 Mai 1982. Două bombe de aproximativ 453 de kg au lovit-o pe „Antelope”, neexplodând. Apoi, un Skyhawk este avariat de artileria lui „Antelope” şi se prăbuşeşte intrând în catargul navei. Din păcate, pe când se încerca dezamorsarea unei dintre bombele neexplodate, aceasta explodează. Echipajul abandonează nava şi, câteva minute mai târziu, magazia cu rachete explodează. A doua zi, nava se rupe în două şi se scufundă.
SS „Atlantic Conveyor”, o nava ro-ro, este lovită de două rachete Exocet şi, până la urmă se scufundă, iar RFA „Sir Galahad” este lovită de mai multe bombe şi ia foc ucigând 48 de marinari şi soldați. Totuşi nava nu se scufundă, de-abia după război este remorcată şi scufundată de Royal Navy.
În final, câteva gânduri. La momentul la care s-au declanşat ostilităţile în Insulele Falkland, Marea Britanie nu mai era nici pe departe puterea navală din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pierderea treptată a coloniilor, războiul rece, centrat pe încleştarea mută dintre cele două mari blocuri, avansul tehnologic, îndeosebi în ceea ce priveşte rachetele anti-navă, anti-aeriene, dezvoltarea radarelor şi creşterea puterii de calcul, au determinat ample mutaţii şi evoluţii în arhitectura navală britanică.
Marea Britanie nu mai avea neapărată nevoie de nave capabile de voiaje circumterestre, forţele navale britanice fiind doar o rotiţă în angrenajul NATO, limitată la lungile misiuni de patrulare în zona GIUK (Groenlanda, Islanda, UK), spaţii largi, deschise.
Prin urmare şi antrenamentul marinarilor şi ofiţerilor britanici a suferit mutaţii generate atât de noul mod de a purta lupta pe mare cât şi de avansul tehnologic în materie de radare, rachete ş.a.m.d. Toată lumea considera la acel moment că rachetele sunt arma supremă şi, pe cale de consecinţă, destul de multe nave proiectate de britanici în acea perioadă nu aveau artilerie navală la bord. Spre exemplu, fregatele Type 22 – „Broadsword” nu aveau tun de mare calibru la bord, doar artilerie secundară de calibrul 20 – 40 de mm, iar „Sheffield” nu avea la lansare, şi nici n-a mai apucat să i se instaleze, artilerie secundară de calibru mic, pentru că se considera că rachetele pot rezolva orice situaţie de luptă. S-a dovedit a fi o mare greşeală…
Au fost britanicii pregătiţi pentru ce-i aştepta în Falkland? Din punct de vedere al mijloacelor navale implicate raportat la modalitatea în care au ajuns să fie utilizate, eu aş opina ferm că nu.
Războiul din Falkland a fost o lecţie dureroasă pentru britanici, o lecţie pe care din păcate au învăţat-o cu preţul vieţii propriilor oameni.
Navele şi marinarii britanici au fost aduşi într-o zonă pentru care nici ei, nici navele pe care le conduceau nu erau pregătiţi.
Antrenamentul marinarilor britanici era centrat pe lupta împotriva ruşilor, în spaţiile largi ale Atlanticului de Nord şi ale Mării Nordului, un spaţiu complet diferit de ceea ce aveau să descopere luptând în proximitatea ţărmurilor Insulelor Falkland. Mai mult decât atât, apele tumultuoase şi violente ale Atlanticului de Sud au provocat avarii unora dintre navele britanice, fregatele Type 21 alegându-se cu fisuri serioase la suprastructură din cauza mării montate. Unde erau navele britanice capabile să lupte în orice mare a lumii? Nu mai erau, pentru că nu mai aveau de ce să colinde mările lumii, imperiul colonial era demult apus…
Marinarii britanici erau antrenaţi să lupte împotriva rachetelor anti-navă lansate de sovietici sau împotriva aviaţiei ruseşti, bombardiere mari, zburând la altitudini mari. Marea majoritate a atacurilor argentiniene au fost efectuate de avioane mici, zburând la altitudini ridicol de mici, sub raza de detecţie a radarelor britanice ecranate deseori de apropierea de ţărm, iar în marea majoritate, în atacuri argentinienii au folosit bombe clasice, de 453 sau 250 de kg. Nu poţi bruia o bombă clasică…
Tactica de luptă utilizată de argentinieni a semănat mai mult cu luptele navale ale celui de-Al Doilea Război Mondial, în afara rachetelor Exocet, al căror număr era limitat de embargoul impus Argentinei, aceştia atacând îndeosebi cu bombe clasice, atacuri aeriene purtate la altitudine foarte mică.
Ori mijloacele anti-aeriene ambarcate la bordul navelor britanice erau concepute să lovească bombardierele sovietice care zburau la mare înălţime, nicidecum avioanele mici ale argentinienilor zburând nebuneşte de jos. Prin urmare, Sea Dart-ul şi-a arătat limitele foarte repede, iar armamentul artileristic AA ambarcat s-a dovedit insuficient împotriva avioanelor argentiniene.
Lipsa tunurilor de calibru mare de pe fregatele Type 22 de exemplu le-a împiedicat pe acestea să contribuie la susţinerea trupelor debarcate cu foc de artilerie pentru simplul fapt că marina britanică nu considera că va mai face aşa ceva vreodată iar rachetele anti-navă Exocet ar fi trebuit să fie suficiente în lupta anti-navă. Acest minus avea să fie remediat mulţi ani mai târziu.
Pentru britanici a fost un inamic neașteptat, într-un mediu neaşteptat şi complet nefamiliar, un inamic care a folosit arme surprinzătoare pentru epoca respectivă şi, în general, un inamic pentru care britanicii nu erau pur şi simplu pregătiţi. De aici şi pierderile mari…
Nicolae
Bibliografie:
http://navaltoday.com/2013/05/29/final-homeport-call-for-british-navys-last-type-42-destroyer/
https://en.wikipedia.org/wiki/Type_42_destroyer
https://en.wikipedia.org/wiki/Sea_Dart
https://en.wikipedia.org/wiki/HMS_Glasgow_(D88)
https://en.wikipedia.org/wiki/HMS_Sheffield_(D80)
https://dalyhistory.wordpress.com/2012/05/06/falklands-30-the-loss-of-hms-sheffield/
https://www.theguardian.com/uk/1982/may/05/falklands.world
https://www.theguardian.com/uk/2000/sep/26/falklands.world
http://historylists.org/other/list-of-6-british-ships-sunk-during-the-falklands-war.html
http://www.nam.ac.uk/whats-on/lunchtime-lectures/video-archive/combat-experience-falklands-war
asa sunt si azi cam toti europenii. n-au fost capabili sa ii bombardeze pe sarbi in anii 90 si nici mai recent pe libieni.
europa e tare in gura dar cu burta goala.
noroc cu argentinienii ca altfel ne trezeam cu ele in flota noastra.
normal, si la un pret adevarat,
fara sisteme de lupta,
bun de inlocuitor al bricului Mircea, la fel cu famelia regala type 22,
avantaju pentru alegatoru ruman de neegalat,
ni s-ar fi spus ca este pretul brexitului sau orice alt motiv bun de rumegat…
si este evident ca s-ar fi gasit multi aplaudaci
lol
@psycho: tare asta!
Mi se pare ca prin 82 mijloacele de lupta impotriva unor rachete nava-nava erau cam la inceput …
E clar ca se stia la nivel teoretic ce si cum insa, dupa cum se vede si mai sus, practica ne omoara intotdeauna…
Cronologic, de la wiki citire:
1) In 1967, distrugatorul israelian Eilat este prima nava scufundata de un Styx (parca d’astea avem si noi…) lansat de pe nava egipteana de clasa Komar-un soi de NPR’eu in zona peninsulei Sinai.
2) Pakistanezii isi vad 2/3 din flota (2 distrugatoare, 1 petrolier, nave comerciale etc) distrusa de indieni in razboiul din 1971. Indienii folosesc niste vechi prieteni de-ai nostri, OSA 1 si Styx.
3) 1973, razboiul de Yom Kippur, batalia de la Latakia, prima batalie intre vedete rapide purtatoare de rachete, razboi electronic la greu. Israelul ii spulbera realmente pe sirieni. Nici egiptenii nu scapa prea usor… Distrugatorul israelian pierdut in 1967 este deplin razbunat.
Urmatorul moment este 1982 si Falkland. Este prima confruntare a englezilor cu rachetele nava-nava, nu cred ca britanicii aveau experienta. Mai mult decat atat, intr-o prima faza au fost mult prea relaxati. Totusi, cele mai multe pierderi au fost provocate de bombele clasice de 250 si 453 de kg, lansate de neobositele A4 Skyhawk.
O surpriza mare pt mine, la citirea articolului, a fost folosirea masiva de catre argentinieni a bombelor gravitationale neghidate decat de talentul pilotilor.
N-am stiut ca aceste bombe au provocat grosul pierderilor britanice si nici faptul ca Argentina a plecat la razboi cu doar cinci rachete Exocet.
Exceptionali piloti au avut sud-americanii!
Problema a fost ca siguranta/fitilul/fuza bombelor care nu au fost reglate corespunzator, rezultant in faptul ca multe din bombele care si-au atins tinta nu au explodat.
HMS Glamorgan (County class) a fost avariata de o racheta Exocet (AM38- varianta navalizata) lansata de la sol; improvizatia fiind facuta de tehnicienii argentinieni la fata locului.
Sheffield a fost folosita pe post de pichet radar, britanicii neavand la ceea data un sistem AEW dar si pe post de tinta radar pentru apararea portavioanelor proprii. Interesent e ca un inel de protectie a carrie-urilor era format si din cargourile ce insoteau flota, mizandu-se pe amprenta radar mare. Experienta neplacuta privind avertizarea a dus la aparitia de urgenta a variantei de Sea King si anume Sea King AEW2/AEW 7.
Ca o ciudatenie portavionul argentinian Veinticinco de Mayo nu a putut fi folosita la maxim deoarece sistemul de catapultare se pare ca era la reparat in Scotia 😀 . A avut sansa la un moment dat sa isi lanseze A4B-urile impotriva britanicilor, ceea ce ar fi fost interesant; dar odata cu scufundarea lui Belgrano a fost trimisa in port (nu te joci cu 3 submarine nucleare plecate la vanat 🙂 ).
Pe fregatele si corvetele FNRo at trebui pus tunul de 127 mm nu cel de 76 mm. tunul de 76 mm este pt vedete torpiloare si purtatoare de rachete plus navele de support si logistice..
https://en.wikipedia.org/wiki/5%22/54_caliber_Mark_45_gun
de apreciat ca pe monitoarele fluviale ale FNRo este pus in tun de 100 mm acelas ca pe TR-77/-85.
Un articol foarte frumos si reusit, nu m-as fi suparat daca ar fi fost mai lung,. Falklands un razboi care mie personal imi place foarte mult pt ca arata ca daca vrei sa lupti poti sa provoci piederi grele unui inamic superior(sau cel putin perceput superior). ceva in felul asta as vedea eu lupta noastra impotriva rusilor cu atacuri de aviatie asupra navelor lor de la marea neagra si sper candva, undeva ,cumva si cu artilerie de coasta bine dotata(rachete)
in primul rand nu vom fi atacati de rusi ci de moldavani (transnistreni).
in al doilea rand, cum s-a terminat de fapt razboiul Malvinelor – britii pare ca nu au castigat nimic, iar Argentina s-a scuturat de dictatori si a pasit pe calea democratiilor originale.
pai … au pastrat Malvinele … ceea ce dpdv strategic nu este deloc putin …. daca le-ar fi avut Argentina in mod sigur SUA ar fi avut o politica mult mai prietenoasa (asta daca nu si le-ar fi insusit cu japca 🙂 )
Daca pe aia cu „pasirea pe calea democratiilor originale” ai spus-o cumva ca un compliment la adresa Argentinei…. 🙂
@boieru:
Dar diferenta majora nu este faptul ca UK trebuia sa proiecteze puterea la distante mari in vreme ce noi suntem in near abroad-ul ursului? Cu siguranta ca calculul va fi diferit, nu? Mai ales pt un razboi terestru.
JORJ- Ma refeream strict la partea navala si in ideea ca Romania-parte a nato,nu singura, cu cel putin 24 f16 cu rachete antinava cu o aparare de coasta (aa si antinava)moderna si pusa la punct nu cu rachetele alea de cum 60 de ani ar putea lupta poate chiar respinge o eventuala grupare navala ruseasca care ne-ar ataca. in mintea mea ,cel putin, se subintelege ca am avea si o aparare aa moderna astfel incat daca rusii ne-ar ataca din crimeia cu rachete am putea cel putin sa interceptam o parte din ele. din partea razboiului terestru chiar nu imi fac griji pt ca pana ar ajunge rusia la granita noastra ar fi subtiata rau iar noi cel putin cu armament american la discretie daca nu si niste trupe. iar despre transnistria chiar nu imi fac probleme pt ca daca ni se da dezlegare doar trupele romane sunt de ajuns sa lichideze entitatea aceia
The Falklands War – The Untold Story
https://youtu.be/Rgmos0Q6xK0
ce important este tunul AA….
cum sa trimiti navele in razboi fara sa ai macar 4 tunuri AA de 25mm sau 30mm.
Au tras cu mitralierele in avioane??? de ce nu au folosit MANPAD-urile??? pentu ca nu aveau asa ceva pe nave???
daca avionul ti se apropie la peste 10km de nava, n-ai ce sa faci cu tunurile AA. Alea sunt utile doar in cazuri disperate, cand rachete sau alte proiectile iti trec de celelalte straturi AA, la sub 3km
La acel moment lipsa tunurilor usoare, la bordul Sheffield de exemplu, a fost fatala. Oerlikonul lui Coventry s-a blocat, evident, cand aveau mai multa nevoie de el…
Phalanx-ul si-a facut loc la bordul Type 42 dupa razboiul din Falkland. Toate navele din perioada aia aveau CIWS-uri gen Phalanx.
La acel moment nu se realizase vreo interceptie a vreunei rachete nava-nava cu o alta racheta (cel putin din cate stiu eu) asa ca, in astfel de cazuri, de cele mai multe ori se ajungea la tunuri de calibru mic, foarte rapide, gen Phalanx.
Evident, in zilele noastre e alta discutie… In zilele noastre e cum zici tu.
Interesant e ca argentinienii si-au folosit Skyhawk-urile (mai ales)/Super Enterdard-urile ca niste rachete de croaziera, venind extrem de jos (sub 100 de metri altitudine) si cu viteze foarte mari (subsonice totusi). In aceste conditii Sea Wolf-ul s-a dovedit mult mai eficient decat Sea Dart-ul, in ciuda razei mult mai mici. De unde ideea ca nu intotdeauna raza e totul.
Si da, oamenii de pe Coventry au tras realmente cu tot ce le-a picat in mana… 🙂
Tunurile de calibre relativ mici (25 – 30 mm), extrem de rapide, inca mai sunt utile la bordul navelor, dovada ca inca se regasesc pe mai toate clasele. Sea Ram tinde sa inlocuiasca Phalanx la bordul navelor americane, dar tranzitia inca nu s-a incheiat.
Imi plac foarte mult aceste articole. V-ati gandit sa faceti un podcast sau sa inregistrati filmulete pt youtube cu audio si imagini?
Si pt finantare, v-ati gandit sa folositi un sistem gen Patreon?
Ma bucur ca-ti plac! 🙂 Marturisesc insa sincer ca de la podcast m-ai pierdut… 🙂
Nici de Patreon n-am auzit. 🙂
Insa daca te pricepi la chestii de genul asta (filme etc), s-ar putea sa avem nevoie de tine curand. 🙂 Voluntariat, evident.
Patreon e un serviciu prin care te angajezi sa ii dai cuiva (artist gen) o suma de bani pe luna pt ca el sa creeze chestii. El poate sa spuna ca daca va primi suma de X pe luna, va produce mai mult. Totul f transparent. E un fel de kickstarter continuu
https://www.patreon.com/
Exemplu pe Romania https://www.patreon.com/posts/wwf-starts-for-6724158
Nu am incercat vreodata sa fac vreun film, dar am auzit ca sunt aplicatii f simple pt facut filme in care doar vorbesti si folosesti ilustratii simple sau poze ca background. Teoretic, ati putea face un companion video la articolul de aici doar citind articolul si punand ilustratiile, ca aia de pe youtube care pun muzica si un sir de poze la video.
https://www.youtube.com/watch?v=rStL7niR7gs
Fain articol, felicitari. Multe, multe lectii invatate de britanici. Ati vazut ce portavioane frumoase isi construiesc acum. Cu cele 2 portavioane nu vor avea sa se teama timp de 50 de ani de argentinieni
oare se scria altfel istoria daca argentinienii s-ar fi pregatit mai bine? de exemplu mai multe Exocet si focoase puse la punct la bombele lor de aviatie. Flota engleza era vulnerabila
Multumesc, Dinu. Ramane de vazut cum vor decurge lucrurile cu viitoarele portavioane britanice. Momentan se uita lung la F35-urile B pentru care mai au de asteptat. Stiu ca au propus SUA sa trimita o aripa americana pe Queen Elizabeth ca sa se obisnuiasca si oamenii lor cu procedurile de operare F35. Se cam uita ei cu jind si la Osprey… 🙂
Bravo pt. articol.Interesant e ca niste fregate dedicate luptei anti submarin au facut fata mai bine atacurilor aeriene decat distrugatoarele concepute pt o astfel de lupta.Un articol cu niste Type23 daca se poate….nu de alta dar pt mine au fost love at first sight?
Stiu ca ati fost pe vedetele blindate fluviale. Aveti vreo idee ce s-a intamplat cu licitatia de remotorizare, ce firme au participat si ce motoare s-au cumparat?
Multumesc!
Nu am nici o informatie ca s-ar fi montat ceva nou.O sa ma interesez la fostii colegi poate au ei mai multe detalii.Din comunicat imi aduc aminte ca ar fi fost vorba de 5 motoare termenul de livrare fiind 27 de luni.Personal nu imi pun nici o speranta la fel si cu SIGMA.Din 2005 se tot vorbea in fiecare an ca luam corvete….si am ajuns in 2016 si cred ca vor mai trece ani buni.Intrebarea este cine va face trainingul de trecere pe SIGMA?La type22 echipajele au fost instruite in Anglia innainte de venirea in tara cu ele.Plus ca ani buni mentenanta a fost facuta de englezi in portul Constanta(motoare ,radare,instalatia artileristica).
In primul rand multumesc si pentru raspuns si pentru ca va mai interesati in viitor. De montat in mod clar nu cred ca se punea problema fiind prea devreme dar speram ca macar sa fi terminat licitatia si sa aleaga un fabricant.
Din licitatie eu am vazut ca e vorba despre 5 sisteme de propulsie, deci 15 motoare si ca pentru fiecare nava a fost alocat cate 1 milion de Euro. Deci, speranta mea este pentru 3 motoare noi (MAN, MTU, CAT) + reductoare noi.
Oricum, va multumesc inca o data si sper sa ne dati vesti in curand!
Multumesc, buruic! Imi pare rau sa te dezamagesc, momentan nu se intrevede nici un articol cu Type 23, chiar daca si mie imi plac foarte mult. Va fi poate un articol in viitor, dar in afara seriei Nave celebre.
Cata asemanare cu atitudinea unora din Europa de azi! Se pare ca traim istoria cam degeaba – nu prea invata nimeni din ea.
Oare cat de bune or fi de fapt radarele si rachetele AA si anti-nava din ziua de azi? Bune doar in conditii optime de laborator si cu mari minusuri in lupta reala, dar scumpe in draci? (Dupa modelul din filmul despre „Bradley”).
As mai mentiona ca argentinienii s-au antrenat pe A4 sa evite radarele de pe propriile distrugatoare type42 (britanicii au facut o mare greseala ca le-au vandut tocmai inamicului viitor).
Asa este. Cu precizarea ca n-au repetat aceeasi greseala, ulterior blocand achizitii argentiniene ori de cate ori au avut ocazia si puterea sa o faca.
Vin cu o intrebare:
2 rachete IR AA (VL Mica) pot urmari 2 tinte Anti-Nava? sau exista riscul ca cele 2 rachete AA ghdate IR sa aleaga aceeasi tinta?Adica racheta cu radiatia mai puternica?
Nimeni n-a pomenit de atacul cu torpile efectuat de submarinul nuclear englezesc trimis în zonă care a scufundat nava amiral a argentinienilor. De aceea flota argentiniană nu a mai ieșit în larg (ce mare lipsă avem la acest capitol). Nimeni nu a spus nimic de forțele speciale care au atacat aerodromuri argentiniene pe continent cu rezultate remarcabile (oare ale noastre vor avea tot așa succes).
Nimeni nu a spus despre întâlnirile dintre veteranii celor două armate la ceva ani după încheierea conflictului, oameni care și-au făcut simplu DATORIA față de țară ca noi toți actuali și foști militari.
Oricum articolul este superb și autorul, ca întotdeauna, primește cele mai elocvente felicitări.
eh, atunci nu mai era articol, era roman deja. au fost multe, multe actiuni demne de mentionat. Am o carte despre raidurile SAS in razboiul acesta, foarte interesanta, Baietii erau foarte activi, au facut un raid si pe continent, iar apoi s-au intors cu avionul din Chile :p
Foarte interesanta si campania terestra, cu cateva batalii ca in ww2, mai ales cele de Green Gose si mt Kent
Multumesc, Stefan, ma bucur ca ti-a placut articolul. Asa cum zice si Dinu, ar mai fi fost multe de povestit, insa am preferat sa ma focusez pe distrugatoarele Type 42.
Submarinele nucleare britanice au avut un rol deosebit de important as ships in being, limitand drastic mutarile flotei argentiniene. Au facut si culegere de informatii si, posibil, insertie de FOS.
Off topic, Royal Navy va ramane fara harpoane (iar noi mentinem in serviciu chipurile Termituri…)
http://www.janes.com/article/65445/uk-to-retire-gws60-harpoon-at-end-of-2018
Marea Neagra este deja un ¨¨lac¨¨ inchis la Bosfor…si cu o suprafata relativ mica pentru orice batalie navala…noua romanilor ne trebuie o aviatie puternica de vanatoare, o aviatie antinava capabila sa faca scrum tot ce da sa plece din Crimeea avion,nava sau submarin… si o aparare AA pe masura….pentru alte tinte venite din zone surpriza initiala….