Reindustrializarea României

Si ca sa nu fiu acuzat ca cer marea cu sarea, fara a oferi si solutii, pentru a taia de la inceput faimoasa replica a ratatilor care ne conduc: „Nu „e” bani domne!„, public un articol mai vechi al meu din hydepark.ro, axat exact pe problema duala a economiei romanesti, la 22 de ani de la castigarea dreptului la…dezindustrializare! Distrugerea industriei nationale, atat cea civila, cat si cea militara si cum putem s-o recastigam.

Bani sunt…mintea ar fi necesara!

De revazut oferta economica facut de SAAB pentru dotarea Aviatiei Romane cu avioane multirol. Practic avioanele ne asteapta la usa!

Sau cum să devenim bogaţi pe banii altora Stimularea economică se face prin investiţii! Dar nu orice investiţii se pretează la dezvoltare economică sustenabilă, de lungă durată şi cu adaos de plus valoare în economie.

 

Şi faimoasa borduriadă, sau nesfârşitele asfaltări, tot investiţii sunt pe hârtie! Însă adevaratele motoare economice sunt acele investiţi numite “multiplicatoare”. Mai pe româneşte, investeşti 100 de lei şi în câţiva ani câştigi câteva sute. Poate părea joc de noroc, dar în realitate este simplu. O autostradă are o rată de întoarcere, a investiţiei către bugetul statului, de 5-6 ori valoare ei de construcţie, nu prin taxele de autostradă percepute, ci prin dezvoltarea economică a zonei adiacente, prin economiile rezultate în transporturi, prin noile culoare de transport/comerţ deschise, prin investitile atrase. Exemplul fabricii Mercedes plecate în Ungaria, datorită lipsei unei infrastructuri adecvate, este şi acum foarte dureros!

Întreagă zonă înfloreşte, iar prin taxele plătite către stat, îţi scoţi banii cu vârf şi îndesat. Un alt exemplu este Dacia/Renault cu cele aproape 10% din exporturile României. Şi aici marea afacere provine din industria orizontală, nu direct de la fabrica Dacia.

Acum, revenind la ale noastre, se poate pune întrebarea cum dracu să construiască statul fabrici de autovehicule sau autostrăzi, dacă nu are nici bani şi nici talentul nu prea s-a văzut să-l dea afară din casă?!
Dacă nu îl duce pe el capul, să-i lase pe alţi s-o facă! Cum?! La fel ca toate soluţiile la marile probleme economice, răspunsul este dezarmant de simplu: OFFSET!!!
Armata Română este doar o umbră la ce ar trebui să fie în privinţa dotării: nu avem avioane de luptă, de transport, drone, tancuri moderne, transportoare, flota militară abia pluteşte şi pentru că toate astea să fie remediate, statul român ar avea nevoie de peste 30 miliarde de euro pentru a face din dotarea armatei un program extrem de reuşit.
Acum probabil va gandiţi ca nu sunt în toate minţile! Recesiune, pensii mici, bugetari daţi afară, somaj, etc,etc, iar eu susţin să investim 30 de miliarde, aproape un buget anual, în dotarea armatei?! Da domnilor, exact asta susţin, însa nu oricum.

În comerţul cu arme există o regulă denumită generic offset. Mai clar, daca tu cumpărator dai, să zicem, un miliard pe avioane militare, producătorul respectivelor avioane este obligat să investească minimum 80% din suma în economia ta. Iar dacă negociezi cum trebuie îl poţi convinge să inveastească şi în ce ramură economică vrei tu. Frumuseţea sistemului este că nu Romania trebuie să împrumute bani, la dobândă de 7% pe an, ci producatorul vine cu finanţarea printr-un credit-furnizor, garantat în general de ţara-mamă a companiei. Adică dobânzi de 2-3%, perioade de graţie, asa cum a oferit SAAB Gripen în România, plata se poate lega, ca sume anuale, de creşterea sau scăderea economiei românesti. Merge bine, plătim mai mult, merge prost, plătim mai puţin. Mai mult chiar, se pot face niste aranjamente privind investiţile, astfel încat per total statul să plătească ratele şi să-i mai rămână şi bani.
Mai exact, impozitele şi taxele colectate de buget de pe urma investiţiei, salarii, CAS, CASS, somaj, taxe pe terenuri, etc, să fie mai mari decât rata plătită. De asemenea plata ratelor poate fi legată de îndeplinirea obligaţilor de offset ( sume şi termene), să nu ne trezim cu un alt caz Ford.

Şi acum hai să facem un exerciţiu de imaginaţie! Ce am putea să facem noi cu 30 de miliarde de euro?! Câţi kilometri de autostradă, câte slujbe în fabrici care să scoată pe porţi produse înalt manufacturate, cu adaos mare de manoperă, în industrii serioase, nu ca sărăcia aia de Nokia?!
Ce aţi zice de înca 1-2 fabrici auto integrate, de construirea în ţară de bunuri de larg consum, cosmetice, industrie chimică, industrie IT, fabrici care să producă din nou utilaje, industriale şi agricole, în România?! Iar aici mai trebuie luata in calcul şi industria naţională de apărare! În moarte clinică acum, dar puternic revitalizată de o astfel de strategie, pentru că nu mai trebuie adăugat în ce mod ar însufleţi aceasta importantă ramură economică contracte de anvergura celor propuse.
Câte zeci de mii de slujbe bine plătite în industrii noi şi performante?! Cu aceşti bani am putea efectiv să ne apucăm de reindustrializarea România, dar am face-o asa cum vrem noi, în condiţile noastre! La foamea care se lasă peste industria de armament, probabil că s-ar bate între ei pentru contractele noastre şi am putea obţine un offset ametiţor şi ca sumă, dar mai ales ca valoare adăugată pentru viitorul nostru.De ce nu se face acest lucru?! Nimeni nu inţelege! Americanii au chiar o obsesie naţională privind industria militară, ruşii au exact aceleaşi planuri, numai la noi politicienii se plâng că nu sunt bani.
Ori să spui că nu ai bani în bugetul de stat este cea mai mare minciună posibilă! Statul mereu are bani. Sau nu este minciună şi atunci aveam una dintre cele mai proaste clase politice din lume! Pentru că din Europa nu mai am nici-o îndoială.

Aşadar putem obţine o armata dotată ca în cele mai frumoase vise şi o industrializare a ţării, cum niciodată nu am avut de fapt! Şi totul pe banii altora, totul pe gratis!

 

GeorgeGMT

 

8 comentarii:

  1. Salutare,
    Fain articolul si de acord cu cele prezentate. Insa stii cum ii cateodata trebuie sa ii arunci pe unii oameni cu fata in adevar asa cum i-ai arunca cu fata de ciment ca sa priceapa/vada adevarul si e pacat pentru ca se pot face atat de multe …

  2. Nu se mai vrea industrializarea Romaniei de catre marile cercuri financiare mondiale care incearca sa-si protejeze investitiile si forta de munca occidentala din tarile lor. Daca pot sa obtina ceva gen Petrom o vor face dar ca sa investeasca este mai greu. Vom avea nevoie de investitori romani stiind faptul ca din exterior se vrea ca Romania sa ramana o piata de consum pana la vanzarea a aproximativ 80% din ceea ce reprezinta ca stat si numai dupa aceea vor veni si investitorii. Nu stiu ce ne-ar mai putea salva de la lipsa industriei de prelucrare care este un fel de rampa de lansare a ceea ce ne dorim. Materiile prime trebuie exploatate de catre romani, prelucrate si finite cu tehnologii noi performante pe care nu le avem dar pe care va trebui sa le impotam. Avem insa nevoie de politicieni pe care nu-i avem, care sa poata negocia aceasta influenta a sacalilor mondiali pe piata noastra. Statul cat mai este administrator, sa faca investitii in puncte cheie in paralel cu mediatizarea. „Cetateanul trebuie sa capete incredere in administratorul sau”

    • Tocmai aceasta este o cale prin care am putea sa-i „fortam” sa ne ajute sa ne industrializam tara. 15-30 mld.de euro sunt un efort financiar pentru Romania, insa abia se pune pe picioare, pe un plan de 10-15 ani, o industrie majora a Romaniei, care ar putea aduce insa in spate alte mii de firme necesare sa o sustina. Daca adaugam la acesti bani investitiile in infrastructura, agricultura si competitivitate de aproximativ 20 mld. euro din fonduri europene, plus o suma poate chiar mai mare dupa 2015, daca vom sti sa negociem la nivel de UE, si tot am avea cu ce sa alimentam o dezvoltare economica sanatoasa.
      Ar trebui sa urmam o strategie asemanatoare Poloniei, care in cativa ani a reusit sa investeasca 100 mld. euro, un mix de fonduri europene si capital propriu, depasind bugetul acordat de UE.

  3. va invit sa cititi si: Raport despre reindustrializarea Romaniei

    22 Aprilie 2012 23:28 Edward Pastia

    http://www.finantistii.ro/economie/raport-despre-reindustrializarea-romaniei-71944/

  4. Iata si sugestiile pe care le-am postat pe pagina biziday.ro (Moise Guran) cu privire la crearea de locuri de munca:

    http://www.biziday.ro/2012/05/01/ora-de-business-marti-1-mai-2012/#comments

    Va felicit pentru preocuparea dumneavoastra de a crea locuri de munca pentru a ocupa cele 1,2-1,3 milioane de romani activi care nu au un loc de munca stabil!

    De asemenea, ati remarcat just ca pentru cresterea economica pe termen lung, este nevoie de valoare adaugata cat mai mare pentru produsele romanesti, inclusiv pentru materia prima, care n-ar trebui exportata in stare bruta, ci doar prelucrata, cu aport tehnologic cat mai ridicat!

    Iata o cale posibila, ce contine cateva axe:

    1. incurajarea cercetarii si inovatiei, care a ajuns la un minim istoric dupa 1990, prin asocieri intre mediul privat si universitati/scoli profesionale, prin fiscalitate si prin aport semnificativ de fonduri europene si participarea la nivel de stat in programele europene majore. Romanii sunt inzestrati nativ pentru acest domeniu.

    2. atragerea celor 19 mld. euro din fonduri europene in infrastructura ce include centre de incubare pentru afaceri, parcuri multi-tehnologice regionale si judetene, investitii in ferme si centre de stocare si procesare a alimentelor, reconversia profesionala etc. Dezvoltarea comunelor si satelor adiacente dupa modelul si standardul micilor orase ar trebui impulsionat cu fonduri structurale.

    3. avand in vedere ca armata romana, pentru a continua sa existe, are nevoie in urmatorii 10 ani de achizitii de aproximativ 15 mld. dolari, acesti bani trebuie transformati in investitii echivalente, prin legea offset-ului, sau in transferuri de tehnologie si joint-venture-uri cu firme straine renumite acolo unde este posibil in industria de aparare autohtona, putand crea locuri de munca de inalta calificare si deci cu un aport major la PIB-ul Romaniei. Este cunoscut ca industria militara este unul dintre cele mai profitabile domenii.

    4. Reducerea cuantumului taxelor si simplificarea dramatica a sistemului fiscal romanesc, incepand cu scaderea CAS-ului, dar continuand gradat catre modelul Luxemburg-ului au al Georgiei (acestia din urma au doar 5 taxe!!!). Aceasta ar duce automat si la diminuarea numarului de bugetari cu procent semnificativ.

    5. Informatizarea gandita a administratiei romanesti, cu sisteme distribuite si baze de date accesabile de toate institutiile, care ar duce la locuri de munca mai bine platite dar ar permite reducerea numarului de bugetari

    6. Dezvoltarea a inca catorva domenii economice bazat pe modelul IT&C, aproape singurul domeniu care creste sanatos si care are o valoare adaugata ridicata a produselor, sustinand astfel si printre cele mai bine platite locuri de munca din Romania.

    7. Bazat pe fiscalitatea redusa, trebuie stimulat sectorul bancar, care sa ofere dobanzi reduse si facilitati intreprinzatorilor si tinerilor, dar sa si creasca varietatea serviciilor bancare, pentru a ajunge la o maturitate specifica pietei din tarile dezvoltate. O masura complementara ar fi crearea unor banci de stat sau profilarea celor existente catre specializarea pe micile afaceri si credite pentru agricultura si utilaje.

    8. Incurajarea fiscala si legislativa a dezvoltarii sectorului energetic, in care Romania are un potential extraordinar.

    9. Controlul asupra resurselor naturale, eventual taxe adecvate pentru exploatarile in curs, si eficientizarea prin management privat si parteneriate obtinute prin privatizari partiale ale firmelor de stat.

    Ma rezum la acestea, deoarece mi se par cele mai importante, insa exista si alte masuri secundare, dar care trebuie sa se sincronizeze intr-o strategie guvernamentala inter-ministeriala pe termen mediu si lung.

  5. Mai demult, pe Blog, se discuta despre documentarul de mai jos:
    http://www.youtube.com/watch?v=D8jmXFDBiTk&feature=related
    Vizionare placuta, si durere maxima – ce am avut si cu ce am ramas ca natie!

  6. http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=29870&Itemid=63
    Despre industria Romaniei s-a vorbit mult, mai ales in perioada comunista. Era mandria regimului, pentru ea se facusera cele mai mari sacrificii. De fapt, populatia a platit factura industrializarii. A meritat insa? Erau performante „fabricile si uzinele patriei”? Dupa 1990 am distrus de-a valma facilitati de productie, ne-am vandut resursele fara sa ne gandim la viitor? Mai are tara noastra vreo sansa sa devina un stat industrializat, pe langa cel democratic? Pentru a putea raspunde la toate aceste intrebari, dar si la multe altele, revista „Finantistii” demareaza o ampla dezbatere publica: MAI ESTE POSIBILA O (RE)INDUSTRIALIZARE A ROMANIEI? Vom incerca sa provocam autoritatile, pe de o parte, mediul de afaceri plus societatea civila pe de alta parte, la un dialog constructiv, astfel incat publicul sa-si poata face o idee despre cum se poate construi o economie solida, bazata pe domenii industriale cat se poate de sigure in lumea globalizata.

    Vom cauta sa identificam punctul de plecare, cel in care ne aflam in prezent, pentru a ne fi mai usor sa ne dam seama care ne este destinatia.
    Romania ocupa una dintre cele mai fericite pozitii geografice printre tarile din bazinul dunarean. Situata la punctul de incrucisare al marilor linii de comunicatii ce duc dinspre Europa Occidentala spre Asia Mica, poarta continentului asiatic, ea ar putea avea un profit consistent din circulatia intensa atat a marfurilor, cat si a oamenilor. La noi se gaseste „cheia” accesului la calea de transport cea mai ieftina catre inima Europei: Dunarea. Evident, se poate pune problema si invers, numai referindu-ne la caile de transport ce brazdeaza Marea Neagra spre statele sud-est europene, Asia Mica si Egipt.
    Teoretic, daca avem numai aceste lucruri in vedere, fara sa luam in calcul resursele materiale si umane, am putea trage concluzia ca detinem una dintre cele mai infloritoare industrii din zona.

    Cuvant inainte
    Practic, lucrurile stau cu totul altfel. Inainte de 1989, industrializarea fortata, in mare parte fara studii de impact si fara strategii de dezvoltare pe termen lung, a condus la saracirea resurselor si a populatiei.
    Initial, la inceputul anilor 70, s-a pornit de la premisa ca o tara fara industrie nu poate fi decat una saraca din cauza ca nici agricultura (sau alte sectoare) nu poate progresa. Pe parcurs insa au prevalat cu totul alte motivatii, indeosebi politice. Cultul personalitatii promovat de familia Ceausescu a aruncat in derizoriu orice investitie, aproape fara exceptie. Sigur, si in acest caz motivatiile sunt ample. Mentionam, deocamdata, numai cateva: majoritatea facilitatilor de productie functionau pe baza de licente occidentale, depasite deja din punct de vedere tehnologic. Apoi, ca o consecinta, multe procese industriale erau energofage, preturile finale nefiind competitive pe pietele externe decat in conditiile practicarii dumpingului (siderurgia ar fi un exemplu). Nu in ultimul rand, efectul de saracire a populatiei a condus la o aversiune aproape organica a romanilor fata de procesul de industrializare.

    Ce am fost?
    In martie 1990, Comisia Nationala de Statistica dadea publicitatii rezultatele unui studiu preliminar privind situatia economica a Romaniei la iesirea din comunism. Astfel, in 1989 populatia era estimata la 23,15 milioane de locuitori (19 milioane astazi). Dintre acestia, 12,31 milioane locuiau in mediul urban, iar populatia ocupata se ridica la 10,8 milioane (9,6 milioane in prezent).
    Economia era concentrata pe productia de „bunuri materiale” in domenii precum industria, constructiile si agricultura. 73,1% din populatia ocupata lucra in aceste sectoare, fata de numai 26,9% in servicii. Tara noastra ocupa ultimul loc intr-un clasament european in care figurau 22 de state. Dintre cele socialiste, in URSS serviciile reprezentau 42,4% din economie, in Ungaria 41,6% iar in Cehoslovacia aproape 40%. Chiar daca economia era aparent supraindustrializata, statistica efectuata din martie 1990 semnala ca ingrijorator un lucru: degradarea calitatii vietii. „Avutia nationala” era estimata in acel moment la 5.200 miliarde de lei, din care 64% (3.300 de miliarde) erau investitii in asa-numitele „fonduri fixe” – adica imobilele, utilajele si dotarile fabricilor si uzinelor, care consumau mai mult decat produceau. Tocmai acest procent al „fondurilor fixe” reflecta politica de industrializare fortata din anii ’70 si ’80. La acest moment se estimeaza ca peste 80% din industria Romaniei a fost „lichidata”.
    Studiul statistic descoperea si o alta hiba a industriei: gradul ridicat de uzura al utilajelor. Tocmai de aceea produsele romanesti erau socotite de calitate inferioara la finele anilor ’80, iar accidentele de munca crescusera ingrijorator. Se estima ca gradul de uzura al fondurilor fixe din cercetarea stiintifica era de 42%, in industrie de 38,8%, iar in transporturi de 37,4%.
    Un aspect negativ al industrializarii fortate este ca investitiile s-au facut pe seama altor sectoare economice, potrivit statisticilor din martie 1990. Astfel, de la inceputul anilor ’80, industria a primit circa 50% din investitii, in timp ce comertul, transporturile, telecomunicatiile, gospodaria comunala, invatamantul, cultura, arta, stiinta si sanatatea avusesera repartizate, cumulat, 25% din resursele bugetare pentru innoirea si intretinerea bazei materiale. Comparativ, investitiile neindustriale erau de 38,1% in Bulgaria, 44,3% in Cehoslovacia, 50,3% in Polonia, 57,1% in Ungaria si 51% in Iugoslavia.

    Ce-am facut?
    La inceputul anilor ’90 s-a trecut in cealalta extrema, la distrugerea majoritatii capacitatilor de productie industriala, fara un minim studiu de rentabilitate.
    Care ar fi consecintele pe termen mediu si lung? Dupa cum spunea un important istoric autohton, astazi importam aproape tot: chibrituri, crema de pantofi, perii de dinti, camasi, haine, pantofi, aparatura casnica, aparatura electronica, hartie, birotica, vase de bucatarie, sticlarie, materiale de constructii si izolatii, carne de pui, carne de porc, rosii, castraveti, pepeni, mere, pere, capsuni, struguri, caise, piersici…
    Daca privim in urma, este ciudat cum sectoare economice cu piata de desfacere asigurata au fost considerate „neprofitabile” si desfiintate sau aproape desfiintate. Industria farmaceutica locala ar fi cel mai bun exemplu, dar mai putem aminti industria producatoare de utilaje agricole, pe cea de motoare electrice sau de material rulant. Pot fi numite aproape 1.000 de unitati de productie importante care au disparut fara un motiv rezonabil, in anii ’90. Pomenim doar cateva: Intreprinderea Energoreparatii Bucuresti, Institutul de Cercetari si Modernizari Energetice Bucuresti, Combinatul de Oteluri Speciale Targoviste, Intreprinderea de Tevi Roman, Centrala Idustriala pentru Materiale Neferoase si Rare Slatina, Centrala Industriala de Autovehicule pentru Transport, Intreprinderea „Autobuzul” Bucuresti, Intreprinderea Mecanica Fina Sinaia, Electroputere Craiova, Intreprinderea de Pompe Aversa Bucuresti, Intreprinderea de Utilaj de Ridicat Lugoj, toate intreprinderile de industrializare a legumelor si fructelor, Turbomecanica, Uzina de Motoare Electrice Bucuresti, Fabrica de Celuloza si Hartie Braila etc., etc.

    Incotro?
    O (re)facere a industriei proprii va intampina, probabil, o indaratnica rezistenta. Aceea a importatorilor, a grupurilor de interese si a unei parti a sistemului birocratic. Acestia se vor bate pe viata si pe moarte sa nu se schimbe nimic. Daca adaugam si conditiile financiare din economia mondiala…
    Nu in ultimul rand, reindustrializarea va cere si un consens al partidelor politice, indiferent de orientarile lor programatice. Un asemenea demers va reclama schimbarea politicilor fiscale pentru ca intreprinzatorii, indeosebi cei mici si mijlocii, sa se dezvolte si sa creeze locuri de munca.
    Totusi, care este punctul final al (re)industrializarii? Care este „traseul” spre acel punct? Sunt lucruri la care trebuie sa raspunda toate structurile societatii romanesti, fara exceptie. Iar pentru asta este nevoie, in primul rand, de dialog.

    Resursele minerale: nu ne vindem tara, o ingropam si mai adanc!
    Chestiunea resurselor naturale de care dispunem a fost si este intens dezbatuta in mediul politic si, implicit, in mass-media. Din pacate, cu un unic sens: scandalul mediatic si demagogia politica. Ne aducem cu totii aminte despre furia politicienilor vizavi de distrugerea industriei miniere. Este suficient sa punem o singura intrebare: ce combustibil folosim pentru producerea energiei daca este seceta sau daca este criza de gaze naturale? Paradoxal, atunci nimeni nu s-a gandit la acest aspect. Se vorbeste foarte mult despre rezervele de petrol si gaze, dar nu se mentioneaza nimic despre posibilitatile concrete de finantare pe care le are statul atunci cand vorbim despre extractie. Sau o solutie. Nu ne vindem nici aurul, argintul sau cuprul, dar, daca ii intrebi pe adversarii acestei idei care sunt alternativele (macar pe termen mediu), dau din umeri. Noi nu vindem nimic, dar nici nu miscam un deget sa procedam altfel. Suntem generatiile „NU”.

    Istorie industriala: japonezi „in practica” la Malaxa
    In secolul al XIX-lea, in Romania industria se afla abia la inceput de drum, chiar daca tara noastra era unul dintre liderii mondiali ai productiei si rafinarii petrolului. Pentru comparatie, trebuie spus ca la acea vreme productivitatea medie pentru ansamblul industriei era de aproximativ 100.000 lei/anual in timp ce in agricultura ajungea la 25.000 lei/anual. Daca ne comparam cu alte state, inferioritatea economica a Romaniei agricole fata de tarile industriale era extrem de vizibila: „bogatia” nationala pe cap de locuitor era de 120.000 lei, de 3 ori mai mica decat in tarile care aveau deja industrie. Una peste alta, venitul net al Romaniei, pe cap de locuitor, era de 100 de dolari in 1939. In SUA era de 500 de dolari.
    Industria a cunoscut o dezvoltare apreciabila abia in secolul XX, indeosebi in perioada interbelica. In randul istoricilor este cunoscut cazul Uzinelor Malaxa din Bucuresti (avea brevete unice, locomotivele produse sub acest brand fiind recunoscute in intreaga lume ca fiind printre cele mai performante) unde, in 1936, au venit „in practica” ingineri japonezi. Scopul acestora era sa invete proiectarea si producerea rotilor dintate (angrenajelor)…

    Bucurestiul, mandria economiei centralizate
    Dupa razboi, industria bucuresteana se afla la o capacitate redusa cu 50% fata de anul 1938. Din fericire, „sub conducerea inteleapta a Partidului Comunist Roman a pasit cu insufletire la redresarea economica a tarii”. Cu prea multa, am spune noi, dar cu oarecare invidie daca ne gandim la ce se intampla astazi. Revenind, in mai putin de 20 de ani (1964) Bucurestiul avea sa concentreze 21% din industria Romaniei. Pe ramuri, in Capitala se producea 8% din energia electrica si termica, 9% din metalurgia neferoasa, 18% din industria alimentara, 33% din industria de textile, 35% din industria chimica, 41% din industria de uleiuri si grasimi vegetale si 100% din productia de combine pentru culturile de cereale. 230.000 de bucuresteni lucrau, la acea data, in industria locala. Dupa venirea regimului Ceausescu, procentele au crescut, chiar daca s-a incercat o dezvoltare echitabila a tuturor regiunilor istorice, mai putin judetele cu populatie preponderent maghiara.
    Interesant este insa un alt aspect, daca-l punem in oglinda cu ceea ce s-a intamplat dupa 1990. Incepand cu 1947, regimul comunist nu a inchis capacitatile industriale „imperialiste” ci le-a preluat si dezvoltat. Cateva exemple: uzinele „Malaxa” transformate in „23 August” si „Republica”; uzinele „Grivita” in „Grivita Rosie”; uzinele de armament „Wolff” in „Steaua Rosie”; uzinele „Lemaitre” in „Timpuri Noi”; uzinele „Philips”, „Radiment” si „Sterg”, comasate in „Radio Popular” si ulterior „Electronica”; atelierele „Asam Cotroceni” in „Uzina de Masini Electrice Bucuresti” (astazi … mall-ul AFI Palace Cotroceni); uzinele „Standard” in „Electromagnetica”; atelierele de confectii „APACA” in „Fabrica de Confectii si Tricotaje Bucuresti”; uzinele „Vulcan” in uzinele „Vulcan Bucuresti”. Evident, unele aveau piata de desfacere, altele nu. Este o alta poveste pe care o vom aborda pe parcursul acestei campanii de presa.

    Ce propun investitorii straini
    Consiliul Investitorilor Straini a propus infiintarea de societati mixte publice cu parteneri straini. Acestea ar urma sa detina controlul si ar avea dreptul de a dispune de profit, singura conditie fiind ca investitorii sa dezvolte intregul lant de productie, de la cercetare si dezvoltare pana la ultima etapa, cea a comercializarii produselor. Daca acest lucru pare posibil acum, a doua industrializare cunoscuta de Romania si intreprinsa intre 1965 si 1977 a fost un esec din cauza faptului ca investitorilor straini nu le-a fost acordata participatia de control. Mai mult, acestora nici nu le-au fost impuse conditii referitoare la dezvoltarea urmatoarei generatii de produse. Lipsurile unui plan bine stabilit al procesului de industrializare au facut ca rezultatele sa nu fie deloc cele asteptate. In momentul in care produsele industriale invechite au iesit din uz, nu au existat altele noi care sa le inlocuiasca, astfel incat au fost folosite exporturi agricole pentru acoperirea golurilor create de industrializarea esuata.

    Reindustrializarea poate fi facuta numai in concordanta cu resursele tarii
    „Finantistii” a cerut parerea unor oameni care au avut si au de-a face cu industria Romaniei, de atunci si de acum – primul premier de dupa 1989, Petre Roman, ar fi unul dintre ei, dar si Dumitru Costin, lider sindical, Radu Vasile, profesor de istorie economica, si Valer Blidar, cel care a mentinut profitabile afacerile cu material rulant. Ne-au raspuns la doua intrebari: care este opinia lor vizavi de industrializarea fortata din perioada comunista si daca mai avem vreo sansa sa repunem pe baze corecte acest domeniu economic.

    Radu Vasile: „Reindustrializarea poate fi o sansa. Facuta altfel”
    „In Romania a existat dezvoltare industriala si in perioada de pana la Cel de-al Doilea Razboi Mondial. Discutam despre industria textila, unde aveam brevete unice pe plan mondial. De asemenea, trebuie sa vorbim de sectorul petrolului. Fac o paranteza aici: la marea criza din 1929-1933 industria petrolului a inregistrat o crestere spectaculoasa de la 3 milioane de tone la 7 milioane de tone/an. Comunistii s-au ghidat dupa convingerea ca „succesul unei economii este industria grea”. Au avut loc o serie de procese cu un impact social grav. Vorbim despre colectivizarea dusa la extrem (90% din agricultura) care a avut drept scop crearea unei forte de munca ieftine care a migrat spre oras. A fost fortata industrializarea, mergand pe ideea de a produce absolut orice. Nu exista insa si o piata de desfacere. Asa s-a ajuns la productia pe stoc, ceea ce se traduce prin ingroparea unor resurse financiare importante.
    Din punctul meu de vedere, reindustrializarea poate fi o sansa, dar trebuie facuta avand in vedere o reevaluare si o punere a accentului pe resursele tarii. Romania trebuie sa depaseasca faza de piata de desfacere si sa se reorienteze spre acele ramuri industriale care ar putea crea locuri de munca. Este nevoie sa se puna accent pe educatie si cercetare, ele produc plusvaloare in economie. Este nevoie si de o infrastructura moderna, dar si de regandirea unui unui sistem de creditare care sa fie specializat pe anumite domenii cheie (agricultura, ramuri din industrie)”.

    Petre Roman: „Trebuie sa devenim competitivi”
    „Industrializarea facuta in perioada comunista a fost una de tip extensiv. Nu a contat daca exista piata de desfacere, important era ca toata lumea sa aiba un loc de munca. Acum, orice industrializare trebuie sa tina cont de anumite reguli comerciale. Nu realizezi o investitie daca nu ai siguranta ca poti vinde produsele. Eu cred ca si statul poate juca un rol important in aceasta industrializare. In primul rand, discutam despre rolul statului in educatie. Avem nevoie sa ne dezvoltam sistemul de invatamant in asa fel incat sa devenim competitivi. Importanta este si infrastructura, iar aici statul trebuie sa se implice activ in solutionarea acestei probleme. O buna infrastructura va duce la stimularea investitorilor care vor dori sa vina in Romania. Tot statul este cel care trebuie sa vegheze la calitatea investitiilor realizate. Sunt multe proiecte care ascund de fapt anumite speculatii, nu investitii reale. O investitie adevarata va duce la formarea de locuri de munca si va produce plusvaloare in economie”.
    Dumitru Costin: „Prima greseala, desfiintarea contractelor de management”
    „Inainte de 1989 Romania facea parte dintr-o piata unde exporta masiv. E vorba de CAER, dar si Africa si Asia, zone de export pe care le-am abandonat foarte repede dupa 1990. Primul pas gresit a fost acela ca s-a renuntat la contractele de management pentru directorii companiilor de stat. Acestia primeau beneficii importante daca la sfarsit de an compania pe care o conduceau iesea in profit. Aveau de ales intre a lua bani sau actiuni. In primavara anului 1993, cei care faceau parte din FPS au decis sa-l anuleze. Imi aduc aminte ca, la vremea respectiva, Constantin Stroe, care era director la Dacia Pitesti, avea de incasat bonusuri in valoare de 150.000 de dolari datorita faptului ca realizase un profit urias. Politicienilor li s-a parut ca e prea mult. Si ce au zis… da-l incolo de profit, nu le mai dam nimic directorilor care fac performanta. Si cum directorii au vazut ca nu mai pot castiga cinstit, s-a dat drumul la „capusele” care au inceput sa traga profiturile in afara societatilor. Un alt pas gresit a vizat privatizarea centralelor de export. Toti baietii „specializati” s-au „improprietarit” si au pus mana pe contracte, piete si relatii comerciale. Asa au facut niste oameni averi imense si au ajuns sa cumpere economia. Gresit a fost si programul de privatizare in masa in care fiecare a avut libertatea de a transforma cupoanele in actiuni. S-a profitat de lipsurile educationale din randul populatiei. Toate acestea ne-au facut sa ratam sansa unei industrializari facute pe vectori corecti. In paralel, ne-am pierdut si piata interna. In nicio privatizare facuta in Romania nu a fost luata in calcul si piata interna”.

    Valer Blidar: “Ceea ce se intampla acum se numeste dezindustrializare”
    “Marea problema a investitorilor de la noi este ca nu dispun de o piata interna de desfacere, fiind obligati sa alerge prin lume pentru a vinde produsele pe care le scot. De fapt, ceea ce se intampla acum in Romania se cheama dezindustrializare. Autoritatile statului nu sunt interesate de investitiile romanesti din industrie. Atunci cand cineva incearca sa porneasca un business in zona industriala, tot ce face statul, prin oamenii sai, este sa-l descurajeze si sa-l oblige sa plece in alta parte pentru a-si cauta piata de desfacere. Industriasii romani sunt sabotati sistematic la ei acasa pentru ca nimeni nu este interesat de produsele lor, de faptul ca dau de lucru unor muncitori romani, ca degreveaza bugetul asigurarilor sociale de niste cheltuieli, ca aduc valuta in tara, ca platesc impozite. Putinii investitori din zona industriala sunt descurajati sa mearga mai departe si sa dezvolte anumite ramuri pe care sa le ridice in asa fel incat Romania sa devina competitiva pe plan international. In orice alta tara producatorul local este ajutat sa se dezvolte, doar la noi nu. In Romania se prefera importurile de produse la preturi mult mai mari in detrimentul industriei autohtone”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *