Războiul hibrid: Subminarea unei puteri a statului (Partea a VII-a)

Introducere

Ideea acestui articol a plecat de la o emisiune pe care am ascultat-o la radio. Era vorba despre presă, aşa că mi-a atras atenţia. Contextul este foarte interesant având în vedere că trăim nişte schimbări majore în acest domeniu.

I-am trimis sugestia de articol locotenentului nostru, care a propus un coautorat. Aşa că iată-ne!

Deseori, presa este considerată a patra putere în stat, rolul ei primordial fiind de a se asigura că celelalte trei puteri se comportă conform regulilor. Evoluţia ei în istorie este foarte interesantă, inerţia presei în faţa progresului tehnologic fiind mult mai redusă decât cea a politicului sau a justiţiei, de obicei ultima care se adaptează schimbărilor.

Presa de azi s-a transformat la umbra internetului şi a giganţilor tehnologici americani, Google, Facebook sau Apple. Nu oamenii s-au schimbat, ei sunt aceiaşi.

Gândiţi-vă că acum avem acces gratuit la informaţii pentru care acum nici 20 de ani plăteam. Şi am rămas pretenţioşi, nu glumă! Rareori ne întrebăm însă cum reuşeşte presa să supravieţuiască în economia de azi, mult mai preocupaţi fiind să semnalăm calitatea din ce în ce mai scăzută a conţinutului.

Libertatea presei, drept constituţional fundamental

Libertatea presei este un drept consacrat constituţional şi, fără a face vreo cercetare, cel mai probabil vorbim de constituţiile unor ţări democratice. Este consacrată şi în Carta universală a drepturilor omului:

„Everyone has the right to freedom of opinion and expression; this right includes freedom to hold opinions without interference, and to seek, receive, and impart information and ideas through any media regardless of frontiers”

Evident, libertatea presei este consacrată şi de proaspăt renăscuta democraţie a României, în Constituţie. Slavă Domnului, altfel ne-ar fi lovit o ordonanţă de urgenţă demult… A se vedea „transformările” din Ungaria.

Art. 30 – Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Libertatea presei în era tehnologiei. Finanţarea presei

Secolul acesta aduce alte mijloace de hărţuire a societăţii civile iar cei cu doctorate pe bune în materie de ştiinţe militare şi cei care au studiat fenomenul războiului hibrid afirmă la unison: hărţuirea este cea mai eficace când ataci puterile statului. Să explicăm un pic: justiţia, legislativul şi executivul sunt fără discuţie puterile statului. După cum spuneam mai sus, o a patra putere este media, în oricare dintre formele ei de exprimare, fie că vorbim de presă scrisă, televiziune, bloguri ş.a.m.d.

Dacă să destabilizezi justiţia, legislativul sau executivul poate fi un proces laborios dar posibil, în cazul mediei/presei situaţia este mai puţin complicată. Cambridge Analytica, „erorile” recunoscute de New York Times, una dintre cele mai prestigioase publicaţii din lumea occidentală, campania pentru Brexit sau ultimele alegeri prezidenţiale din SUA sunt doar câteva din dovezile potrivit cărora a patra putere a statului s-a transformat încetul cu încetul din mijloc de informare a maselor într-un mijloc care oferă informaţii trunchiate, partizane, manipulate ş.a.m.d.

Cred că, înainte de a critica, ar trebui să ne întrebăm: de ce se întâmplă acest lucru?

Un prim răspuns este modalitatea de finanţare a presei, privită în ansamblul său şi în toate formele sale în era giganţilor tehnologici care au schimbat realmente modelul de business, iertată fie-mi romgleza.

În formularea iniţială a locotenentului, media a ajuns atât generatoare de bunăstare dar şi dependentă de finanţare externă. Eu am unele dubii asupra bunăstării şi mă gândesc aici la reality show-uri, ştirile de la ora cinci sau telenovelele, dar să continuăm!

Să explicăm niţel… Evident, orice activitate economică este dependentă de finanţare, însă modelul economic prin care publicaţia poate trăi din surse proprii, respectiv publicitate, a dispărut. La fel ca şi discheta de 1.44 MB.

Să luăm exemple precum “New York Times”, “The Economist”, “Wall Street Journal”, “Washington Post” sau „Bloomberg” ca să ne referim strict la ziarele online, presa scrisă: toate au trecut la un model de afacere bazat pe subscripţia electronică. Adică, pe româneşte, abonament sau pay per read. Sunt şi publicaţii care oferă acces integral la un număr limitat de articole aşa cum sunt şi publicaţii care oferă acces integral la un articol doar dacă cititorul plăteşte.

Simplist punând problema, în ceea ce priveşte finanţarea, avem două posibilităţi. Fie există un flux de informaţii apreciat de consumatori care în considerarea acestui fapt aleg să plătească pentru acele informaţii sub forma unui abonament sau a altei modalităţi de plată (ne-am obişnuit deja să plătim cu toţii HBO, Netflix, Amazone Prime etc), fie fluxul de informaţii este gratuit dar atunci se naşte întrebarea, din ce bani funcţionează? Cine este finanţatorul care controlează politica editorială? Cine controlează publicaţia plătind jurnaliştii?

Şi aici apar două subdiviziuni. Sunt cei care funcţionează pe baza inputului Google şi Facebook sau cei care funcţionează fără nici un fel de input. De cei care funcţionează în baza numărului de click-uri vă veţi da seama după titlul articolului, gen: „Breaking News: Se întâmplă acum!” Din păcate am vazut şi ziare pe care le consideram serioase făcând asta. Şi mă gândesc acum la Ziarul Financiar.

Dar avem pe „piaţa” online şi site-uri care au conţinut uriaş, ditamai echipa editorială, şi, aparent, nici o sursă de finanţare convenţională. Cum reuşeşte prin urmare o astfel de entitate să reziste într-o economie de piaţă?

În contextul războiului hibrid, în subdimensiunea sa denumită generic de experti “războiul mediatic”, cea mai simplă formă de a hărţui societatea şi de a destabiliza o putere a statului este să finanţezi/controlezi o parte din media. Acea parte din media devine dependentă de sursa respectivă de finanţare, iar glume precum “libertatea editorială” devin noţiuni teoretice şi abstracte. Şi, bineînţeles, lipsite de orice conţinut.

Atacul asupra presei

De la generalul Sun Tzu citire, ca şi comandant de oşti ai datoria şi obligaţia ca până la începutul ostilităţilor în sine, până la prima săgeată trasă (cal. 7,62×39), să faci tot ce îţi stă în putinţă să slăbeşti inamicul. În vremuri apuse acest lucru se putea limita la tot felul de acţiuni de hărţuire a civililor. În prezent acest lucru s-ar putea traduce prin a slabi elementele statului care contribuie la funcţionarea de zi cu zi a societăţii, scopul fiind acelaşi, de a hărţui şi deruta civilii. Logica lui Sun Tzu era irefutabilă şi simplă, dar eficace. Cum să lupţi cu inamicul în faţă şi populaţia civilă, ostilă în spate?

Atacul la libertatea presei în ansamblul său şi indiferent de modalităţile prin care se face este, din punct de vedere militar, o strategie foarte bună. Acest pol, uşor atacabil astăzi în contextul profitabilităţii scăzute şi dispariţiei surselor primare de finanţare, poate deveni platforma de subminare a altor puteri ale statului. Dacă justiţia poate să condamne sau să absolve de vină, parlamentul să legifereze şi executivul să aplice legislaţia, gandiţi-vă că presa are cea mai mare libertate de miscare dintre toate şi poate servi drept platformă pentru subminarea celorlalte puteri. Presa, în ansamblul ei, este totodată platforma ideală pentru purtarea oricăror agresiuni specifice războiului psihologic. Practic, manifestele au fost înlocuite de postările pe facebook…

Spre exemplu, ca să subminezi justiţia ai nevoie de persoane de o calitate morală îndoielnică dar care, din punct de vedere profesional, sunt suficient de bine pregătite astfel încât să poată accesa structurile de profil.

Cu parlamentarii e uşor mai simplu, ai nevoie de oameni care să poată vinde ceva din punct de vedere electoral şi care, mai apoi, să şi fie votaţi în acest sens. Ar trebui poate să privim mai circumspect „soluţiile” apărute în ultimul moment, cu campanii electorale scurte dar intense şi, ca să vezi, de succes. S-a demonstrat că sistemul poate face parlamentari peste noapte, eu nu pot să uit de toţi parlamentarii proveniţi din rândul cântăreţilor de muzică populară… Mai mult decât atât, îmi aduc aminte de un domn Diaconescu al cărui partid „vindea” ca la piaţă posturi de parlamentar.

În ceea ce priveşte executivul… Ei bine, Viorica Dăncilă ar trebui să vă fie suficientă! Executivul este în primul rând numit. Este probabil mai simplu decât la parlamentari care trec totuşi prin filtrul unui proces electoral. Cu toate acestea, în România, executivul a ajuns să legifereze chiar mai mult decât Parlamentul, mai ales prin intermediul „infamelor” ordonanţe de urgenţă.

Dacă în cazul celor trei puteri ale statului enumerate mai sus avem mai multe necunoscute care pot interveni, în cazul presei, luată în ansamblul său, ai pur şi simplu nevoie de o conductă cu bani, un robinet şi de oamenii disponibili/interesaţi să propage afirmaţii şi să susţină „lucruri”. Profesionalismul sau cunoaşterea limbii şi gramaticii autohtone nici măcar nu mai sunt necesare iar exemple de oameni dispuşi să spună ce li se spune să spună… ei bine, sunt convins că ne puteţi da chiar voi foarte multe exemple.

Revenim aşadar la vechea vorbă românească, din Texas: “No such thing as a free lunch”. Dacă informaţiile sunt gratuite, întrebaţi-vă de unde vin şi ce scop ar putea avea. Evident există şi excepţii, iar presa a luat din cele mai vechi timpuri partea cuiva, rolul ei primordial fiind să susţină campanii electorale. Cum verificarea din mai multe surse este un concept deontologic jurnalistic demult apus, uneori nu strică să faceţi chiar voi înşivă acest lucru. Feriţi-vă de Facebook, s-a dovedit că în ultimele alegeri din SUA a fost folosit intensiv.

Concluzii

Concluzii, chiar vreţi concluzii? Educaţi-vă, un om educat va cerceta mai mult şi va crede mai puţin. Verificaţi sursele şi veridicitatea informaţiei, de cele mai multe ori, agenţiile de presă prezintă ştirea nealterată de opiniile ziaristului. Ascultaţi, ştiu că astăzi, în România şi nu numai, prea puţini oameni ascultă cu adevărat. Ascultaţi deci toate părţile implicate, nu doar pe cele ale cărei opinii sunt similare cu ale voastre.

Şi, nu în ultimul rând, folosiţi-vă bunul simţ, poate şi în sensul acelui common sense anglo-saxon, dar şi în sensul acelor şapte ani de acasă de care vorbim atât de des şi ţinem cont atât de puţin…

Nu ştiu unde va ajunge presa, probabil suntem într-un nou moment în care se transformă, exact aşa cum apariţia radioului sau a televiziunii au produs primele şocuri majore presei scrise. Internetul a schimbat şi el peisajul dramatic şi, deşi ar fi trebuit să fie „liber”, pe lângă o imensă serie de avantaje a adus cu sine şi o serie de dezavantaje, unul dintre ele fiind faptul că trăim cu toţii în era Big Brother.

Răspunsul politicului care a permis apariţia şi proliferarea marilor giganţi tehnologici este palid şi neconvingător fiind absolut evident că politicul nu are nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă Facebook privită prin ochii Cambridge Analytica. Iar audierile lui Mark Zuckerberg din Senatul SUA nu fac decât să-mi întărească această opinie.

Pe de altă parte, câţi dintre voi aţi plăti pentru „conţinutul” de pe Romania Military, Tehnomil sau rnhs.info?

Libertatea de expresie este şi va rămâne un drept pentru care merită să luptăm. Chiar şi cu arma în mână…

Ne semnăm, ai voştri

Nicolae şi Lt(rez)

 

Surse:

https://www.stratcomcoe.org/social-media-tool-hybrid-warfare

https://intelligence.sri.ro/propaganda-digitala-si-securitatea-nationala/

https://intelligence.sri.ro/dezinformarea-rusa-un-razboi-al-cuvintelor/

https://intelligence.sri.ro/media-literacy-ghidul-navigatorului-oceanul-informational/

https://www.academia.edu/28876331/Razboi_Informational

https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_156338.htm

http://www.natolibguides.info/hybridwarfare/reports

https://mediastandard.ro/cum-putem-identifica-stirile-false-un-scurt-ghid-practic/