RUTENII IV

Cauze politice
După trecerea Bucovinei sub administraţia Galiţiei, habsburgii au urmărit două obiective: slavizarea provinciei şi convertirea populaţiei slavizate la confesiunea unită catolică. Greco-catolicismul era privit de ruteanul galiţian ca notă esenţială a naţionalităţii sale. Sprijinind pe ruteni şi ajutându-i în aspiraţiile lor naţionale, Austria construia o barieră în calea Rusiei şi stopa o eventuală acţiune a Moldovei de recuperare a Bucovinei. Interferenţele politice ale expansiunii austriece şi ruseşti şi-au pus amprenta asupra masivei imigrări a populaţiei rutene în Bucovina, a situaţiei din zonă. După revoluţia de la 1848, austriecii şi ruşii au manevrat în interesul lor pe ruteni. sprijinul material al austriecilor, ia fiinţă, la Lemberg, în anul 1848 Înaltul Sfat Rutean ce viza crearea unei provincii rutene autonome, prin unificarea Galiţiei de est cu Rusia Subcarpatică şi nordul Bucovinei, ce avea drept scop, crearea unui pol rutean la care să fie atras restul Ucrainei de la Rusia (curentul tinerilor ruteni).
La rândul său, Rusia a creat şi încurajat un curent politic al “bătrânilor ruteni” ce viza realizarea Ucrainei Mari în cadrul Rusiei, stat ce trebuia să includă Ucraina propriu-zisă, o parte a Slovaciei, o parte din Maramureş, Galiţia Orientală, nordul Bucovinei şi părţi din Basarabia.

Prezentăm statistic evoluţia populaţiei din Bucovina între 1774-19107

Anul Români Ruteni Evrei Ceilalţi străini TOTAL
1774 63.700 8.400 526 2.374 75.000
1779 87.811 21.114 8.000 116.925
1786 91.823 31.671 12.000 135.494
1800 150.000 48.481 198.481
1848 209.293 108.907 11.580 47.801 377.581
1851 184.718 142.682 51.136 378.536
1860 202.655 170.983 83.282 456.920
1869 207.000 186.000 47.700 70.664 511.364
1875 221.726 202.700 51.617 67.782 543.915
1880 190.000 239.690 138.758 568.453
1890 208.301 268.367 165.827 642.495
1900 229.018 297.798 100.893 102.486 730.195
1910 273.254 305.101 102.909 113.655 794.929

Analizând statistica, coroborând aceste date cu diferite lucrări de specialitate privind evoluţia populaţiei Bucovinei, cu informaţiile culese pe teren de primii guvernatori militari ai Bucovinei, generalul Spleny şi Enzenberg, cu mărturiile oferite de documentele vremii, Vintilă Mihăilescu aprecia că: “La începutul secolului XX în Bucovina, cel puţin după statistica oficială austriacă din 1910, rutenii numărau 305.101, iar românii numai 273.254 […] Dacă socotim acum sporul procentual în timp de aproximativ un secol, constatăm că populaţia ruteană a crescut cu 650% iar cea română cu abia 80% […] Chiar dacă am admite pentru tot secolul trecut un spor natural de 15%m în cazul rutenilor, care azi înregistrează într-adevăr acest excedent, iar pentru români unul pe jumătate – ceea ce e departe de a corespunde realităţii – rutenii ar fi trebuit să ajungă în Bucovina la cel mult 197.000 pe când românii la peste 317.000. Aceasta înseamnă un spor pentru ruteni de 100.000 pe cale de imigrare şi asimilare iar pentru moldoveni o scădere de circa 40.000. Coeficientul de 15% însă, este absolut exagerat […] Numărul imigranţilor ruteni şi al românilor deznaţionalizaţi trebuie să fie mult mai mare deci, decât lar arăta calculele aproximative pornite de la valori anume sporite în favoarea rutenilor”72.

Concluzia vine de la sine: “Aşadar nu poate fi vorba numai de spor normal pe calea naşterilor, superior puterii de creştere a poporului nostru şi nici numai de o infiltrare lentă din afară, ci de o adevărată invazie, care s-a manifestat uneori prin mutarea de sate întregi dincoace de Nistru, Ceremuş şi Prut. Această năvală (subl.n. I.C.) a atins maximul intensităţii între Ceremuş şi Nistru, în Bucovina şi cu întreruperi, a durat din 1776 până în vremurile noastre”73. Prin decretul militar din 8 august 1786, Bucovina a fost înglobată Galiţiei, ca al 19-lea cerc administrativ. Acest fapt s-a răsfrânt extrem de grav, asupra situaţiei românilor din Bucovina, asupra tuturor instituţiilor în general. În problemele şcolare, Bucovina depindea acum de “Consensul normal de studiii”, în fruntea căruia se afla Inspectoratul şcolilor normale pentru Galiţia răsăriteană şi de Guberniul din Leow. În anul 1783, Guberniul din Leow anulează obligativitatea copiilor de a frecventa şcoala, lăsând la latitudinea satelor, de a avea sau nu şcoli, mişcare vicleană, ce viza desfiinţarea şcolilor româneşti. Urmarea a fost, că din cele 32 de şcoli cu învăţători români ce existau în Bucovina, încă din 1792, au mai rămas doar 14 (o şcoală cu limba de predare germană-română, la Cernăuţi, 9 şcoli cu limba de predare germană şi română la sate, 2 şcoli româneşti (la Siret şi Suceava), o şcoală ungurească şi o şcoală armenească). În anul 1812, cele mai multe şcoli din Bucovina au fost transformate în şcoli catolice. După patru ani, în 1816, “Inspectoratul şcolilor normale” din Leow a fost desfiinţat, conducerea problemelor şcolare fiind preluată de Consistoriul catolic din Leow.

În acelaşi an, Consistoriul emite un ordin, prin care nici un învăţător român de la şcolile din Bucovina, nu va mai putea preda, dacă nu trece la catolicism. Toţi învăţătorii români au refuzat să-şi trădeze religia şi au fost îndepărtaţi din şcoli, în locul lor fiind numiţi învăţători polonezi74. În această situaţie, Consistoriul greco-catolic din Cernăuţi a început, din a doua parte a anului 1816, o luptă aprigă cu Consistoriul catolic din Leow, pentru apărarea intereselor şcolilor din Bucovina, luptă care a durat până în anul 1850. La 5/17 septembrie 1837, Consistoriul greco-ortodox din Cernăuţi, se adresează guvernului central solicitând reglementarea acestei insuportabile situaţii. Abia la 18 mai 1844, prin ordin imperial, se hotărăşte ca şcolile ort.or. din Bucovina, să fie puse sub directa îndrumare a Episcopului şi Consistoriului din Cernăuţi, învăţătorii catolici să fie înlocuiţi cu învăţători de religie ortodoxă, în şcolile din Şerăuţul de Sus, Cincău, Zvineace, Broscăuţi, Roşa, Tereblecea, Ciudei, Solca, Arbore, Bucşoaia, Pojorâta, Cuciur Mare, Ivăncăuţi şi Mologhia75. În perioada 1844-1848, Consistoriul din Cernăuţi a trimis 20 de scrisori Guberniului din Leow, solicitând înfiinţarea a 2 şcoli “naţionale capitale” la Suceava şi Siret, a unei şcoli de învăţători la Cernăuţi, şcoli poporale la Văşcăuţi, Vicovu de Sus, Vicovu de Jos şi Vatra Dornei.

Urmarea a fost că la 1/13 noiembrie 1847, a fost deschisă şcoala de învăţători din Cernăuţi76. Leowul a împărţit Bucovina în 3 ţinuturi şcolare: Cernăuţi (supraveghetor şcolar Anton Helinski – parohul catolic din Sadagura), Rădăuţi (supraveghetor şcolar Johann Wachowski – parohul catolic din Siret) şi Suceava (supraveghetor şcolar Anton Bereznicki – capelan catolic la Gura Humorului)77. După ce Bucovina a fost despărţită de Galiţia, şcolile au fost redate spre supraveghere Consistoriului din Cernăuţi, abia la 23 februarie 1850. Prin Legea din 25 mai 1868 şi Legea din 14 mai 1869, toate şcolile au trecut sub conducerea statului, problemele şcolare fiind conduse de: – Ministerul Învăţământului de la Viena; – Consiliul şcolar al Bucovinei; – Consiliul şcolar al ţinutului; – Consiliul şcolar al comunei78. Prin Legea nr.8/februarie 1869, Dieta Bucovinei împarte provincia în 8 ţinuturi şcolare. Apreciind că, anexarea Bucovinei la Galiţia a însemnat pentru români o perioadă de cruntă deznaţionalizare, ziarul “Deşteptarea” scria: “Nici sângeroasele şi necurmatele războaie întâmplate pe pământul Bucovinei, nici năvălirile sălbatice ale tătarilor şi cazacilor, nici năvălirile turbate ale turcilor nu au adus mai multă stricăciune naţiei române din Bucovina decât această împreunare nefirească cu Galiţia”79.

Politica de deznaţionalizare naţională prin şcoală, promovată de habsburgi în Bucovina, unde şcolile erau create după cerinţe străine şi nu potrivit cerinţelor româneşti de viaţă naţională, eliminarea sistematică a limbii române din şcoli şi din celelalte sfere ale activităţii societăţii, au constituit piedici majore în dezvoltarea firească a românilor bucovineni, băştinaşi ai acestei ţări, ai acestor pământuri. În domeniul şcolar, rutenizarea se realiza şi prin lipsirea copiilor români de şcoli în limba română, micşorarea artificială a numărului de copii şcolari, până la anulare. Astfel, în localităţile mai jos menţionate nu era nici un copil de vârstă şcolară, deşi existau familii româneşti: Camena-42 familii, Cotul Bainschi-45, Rarancea-85, Sadagura-50, Poieni-GuraHumorului-1420, Hliboca-257, Rogojeşti-287, Huta Veche-219. Este absolut imposibil ca la acest număr de populaţie românească care totaliza în localităţile de mai sus 2.405 familii, să nu existe nici un copil de vârstă şcolară80. Iată o altă statistică la fel de neverosimilă şi de nefavorabilă românilor. În localitatea Huta Nouă, la un număr de 234 de români nu exista nici un copil de vârstă şcolară, în timp ce 40 de ruteni din aceeaşi localitate, aveau 17 copii de şcoală. La Costeşti, 1293 de români nu aveau nici un copil şcolar, în timp ce rutenii, în număr de 925, aveau 193 de copii şcolari. La Jucica, un număr de 196 de români nu aveau copii şcolari, în timp ce 30 de ruteni aveau 15 copii şcolari81. Se pune fireasca întrebare: vor fi uitat românii din aceste localităţi cum se fac…copiii ?!

Răspunsul era altul: copiii românilor au “dispărut” prin manevre statistice. S-a constatat că acolo unde s-a micşorat sau au dispărut numărul copiilor români sau al familiilor de români, a crescut în aceeaşi proporţie numărul copiilor ruteni sau al familiilor rutene. Alte situaţii sunt la fel de edificatoare privind rutenizarea românilor prin şcoală. La Molodia – şcoală cu limba de propunere română, germană şi ruteană, erau 28 de copii români şi 17 copii ruteni. În şcoală nu există învăţător pentru limba română. La Braşca erau 25 copii germani, la Corlata 35 de copii germani, la Bahrineşti 3 copii germani. În cele trei localităţi erau 415 copii şcolari. În cele trei şcoli din satele menţionate, limba de predare era germana. În localitatea St.Onufrie exista şcoală cu limba de predare română şi germană. Copii înscrişi – 43 germani şi 106 români. În şcoală erau doi învăţători, unul pentru limba germană, celălalt pentru limba ruteană. La Iţcanii Vechi exista şcoală cu predare germană. Copii înscrişi – 48 români şi 17 ruteni. În şcoală erau doi învăţători, unul pentru limba germană, celălalt pentru limba ruteană. La Breaza erau 15 copii şcolari români, iar la Cârlibaba 28 de copii români. La ambele şcoli, limba de predare era ruteana82. La Coţmani, rutenii au o şcoală poporală cu 6 clase, iar românii din întreaga Bucovină nu aveau o asemenea şcoală (în anul 1893). Repetatele solicitări ale unor sate româneşti de a li se aproba înfiinţarea, pe cheltuială proprie, de şcoli româneşti erau sistematic respinse de autorităţi. Rutenii aveau la Coţmani şi la Vijniţa câte o şcoală de fete cu 5 clase. Românii nu aveau nici una. La Câmpulung Moldovenesc funcţionau şcoli poporale cu 727 de elevi români, dar limba de predare în aceste şcoli, era germana.

Elevii români din oraşul Câmpulung Moldovenesc erau mai numeroşi (727), decât elevii ruteni din Coţmani (540) şi totuşi nu aveau şcoală poporală în limba română. La Mihalcea, în anul 1822, toţi copii de şcoală erau români.

În 1895, jumătate erau aproape rutenizaţi, iar în 1900, conform raportului oficial, evident, falsificat, în localitate erau 277 copii ruteni şi numai 11 români. Şi ca să se termine odată cu Mihalcea românească, guvernul hotărăşte, prin decizia Consiliului Şcolar al Ţării, din 9 mai 1900, să se introducă în şcoala din Mihalcea, limba ruteană ca limbă de propunere, limba germană ca limbă obligatorie, iar limba română ca obiect facultativ83. Că rutenizarea Bucovinei era o realitate, o dovedeşte şi declaraţiile deschise ale unor politicieni ruteni: “Noi n-avem nici o teamă despre satele noastre, pentru că e un fapt notoric, că poporul nostru (rutean n.n. I.C.), care stă pe o treaptă culturală mai înaltă (!? n.n. I.C.), îi asimilează pe români întru atâta încât aceştia deja în generaţiunea a treia, nu cunosc mai mult limba lor, precum s-a întâmplat aceasta în multe sate, chiar şi prin suburbiile Cernăuţiului. E un fapt desăvârşit că satele rutene s-au conservat până astăzi intacte în districtele curat româneşti precum în districtul Câmpulungului şi nu s-au românizat, şi din contră ei slavizeză pe români”84. Un adevărat strigăt de disperare lansează sătenii români din Cuciur Mare: “Ce să facem D-lor, ca să ajungem şi noi românii din Cuciur Mare odată la dreptul nostru în şcoli ? Diregătoria ne-a pus satul să clădească şcoli cu câte două rânduri care coastă o mulţime de bani, peste 60.000 fl. De plătit ne pun la plată, dar când vine să ne trimitem copilaşii la şcoală – acolo învăţătorii îi învaţă scrisul şi cetitul numai ruseşte şi noi numai ne amărâm că aşa, pe nevrute, copii noştri se înstrăinează de noi şi ne fac ruşinea, că nu ştiu a scrie şi a ceti româneşte, astăzi, învăţătorii şi învăţătoriţele ce le avem în sat, numai ruseşte o păzesc, parcă noi am fi ruşi. Cum să se înveţe româneşte, dacă nici nu se dau învăţători români ?

La şcoală în parohia Sf.Dumitru au fost învăţători Bekul (rus, a venit astă primăvară) şi Bubuleak (rus), învăţătoriţele Daskiewicz (ruscă), Mahniewikz (leaşcă), Bekul (ruscă) şi Ungurean (care poartă numai numele de român) ? La şcoala din parohia Sf.Maria nici nu se învaţă româneşte. Acolo au fost învăţători Brescziuc, Boczinski şi Prodaniuk (toţi trei ruşi încarnaţi care răscolesc tot satul la rusie) şi învăţătoriţele Statkiewicz, Zettel şi Krichtobe din care nici una nu-i româncă. Dacă-i aşa cu şcoalele noastre, apoi se mai poate să avem inimă bună pentru dânsele, când acolo îşi prăpădesc copii noştri limba ? Tot satul e nemulţumit cu asta. Rog domnilor, să faceţi bine şi să ne ajutaţi cu gazeta, ca să ni se facă şi nouă sărmanilor români, nedreptăţiţi şi urgisiţi, odată dreptate. Vasile Nicoară”85. Sub titlul “Răzeşii noştri din Cuciur Mic”, ziarul “Deşteptarea” publică apelul acestora: “Nu ne lăsaţi să pierim cu totul, nu ne lăsaţi să pierim cu zile! Faceţi ceva ca să ne revenim în fire şi să ne dobândim de la voi fraţilor, odoarele acele ce le-am avut din moşi strămoşi şi care le-am pierdut fără voia noastră ! Daţi-ne iarăşi limba noastră românească, că fără de aceste două odoare viaţa nu poate fi viaţă”86. Constantin Morariu, arăta că la sfârşitul anului 1888, în Bucovina erau 293 de şcoli poporale din care 92-rutene, 81-româneşti, 32-germane, 4-ungureşti, 1-armenească, 22-româno-germane, 18-rutene-germane, 11-românorutene, 2-germano-polone, 10-germano-româno-rutene, 8-germano-ruteanopolone, 11-germano-româno-ruteano-polone, 1-maghiaro-română87.

După cum se vede, o adevărată babilonie, un adevărat haos lingvistic şcolar, bine organizat de autorităţile habsburgice, instrument diabolic pentru pierderea identităţii naţionale. Rutenizarea românilor a fost cu atât mai cumplită, cu efecte extrem de nocive pentru viitorul românesc în Bucovina, cu cât a afectat şi categoria intelectualilor, mare parte din “inteligenţa ruteană”, mai ales învăţătorii, provine din rândul românilor rutenizaţi, în special, în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Dovada este, că numele de familie ale acestora se trag din familii româneşti, multe din boierime. Aceşti “ieniceri ruteni” dovedesc că: “poporul rutean nu e în stare să producă inteligenţă din propriile sale puteri, ei trebuie să o împrumute de la noi”88. Iată câteva exemple: “Dimitrie Pădure din Boianciuc, Nicolai Spânul din Brodoc pe Nistru, Emanuel Tomorug din Ciorni Potoc (Pârâul Negru), Onufri Iliuţ din Dubăuţ, Gavril Rotopan din Chiseleu, Dimitrie Tomorug din Culeuţ, Casian Albotă (veche familie boierească din secolul al XV-lea) din Lunca pe Nistru, Marin Buicliu din Malatineţ, Vasile Oarză din Lujeni, Ioan Braha din Mitcău pe Nistru, George Muntean din Todireşti, Emilian Vlad din Mosoriufca, Onesim Popovici din Orăşeni, Dimitrie de Tarnavschi (familie românească aristocrată de răzeşi) din Piedecăuţi, Ilie Pătură din Stăuceni, Vasile Ariciuc (nume schimbat prin rutenizare), veche familie românească din Şipeniţ, Ilie Pleşcanu din Sişcani, Dimitrie Albotă dinTontri, Dimitrie Păunel (familie veche românească de mare proprietar, foşti stăpâni ai moşiilor Hlincea, Mihova, etc) din Valeva, Is.Tomorug, A. de Păunel, C.Hotincean, toţi din Valeva, Mihai de Cracalia (familie de boieri români) din Vasileu pe Nistru, N.Ţintă (acum un înfocat rutean, care şi-a schimbat numele în Zenta) din Zastavna, George Lupulenco (Lupul) din Zeletin, Mihai cav de Zota din Băbeşti, Albertina Palade din Băbeşti, Vasile Becu din Cuciur Mare, Mintici din Dracineţ, Panici din Hliniţa, Barbir (familie românească veche) din Căbeşti, Ioan Scroba (veche familie de răzeşi români) din Comareşti, Bîrsan Ilie din Nepolocăuţi, Mihai Gozdu din Panca, I.Solonar din Costeşti, Casian de Zopa şi Xenofon Danciul din Stăneşti pe Ceremuş, Ştefan Nanoşi, St.Zotta şi Ilarion Becul toţi din Berhomet, Macarie Tutuescu din Ispas pe Ceremuş, Constantin Ţurcan (acum rutenizat Ţurcanovici) din Carapciu pe Ceremuş, Vasile Andrievici din Putila, C.Scraba din Văşcăuţi pe Ceremuş, Dimitrie Caşvanu şi Tit Vlad din Vilauce, Semaca, Tăutu, Busură, Lazu, Vitan, Gogea, Cautiş, etc89. Din raportul generalului Enzenberg datat 5 septembrie 1779, trimis la Viena imigraţia în nordul Moldovei a început cu cca 12-13 ani mai înainte, ceea ce indică anii 1766 şi 1767.

Ion Nistor descrie aceste mişcări de populaţie: “Aduşi la disperare din cauza asupririlor neomenoase ale stăpânilor şi arendaşilor, îngroziţi de turburările războiului şi ademeniţi prin promisiuni frumoase din partea emisarilor boiereşti din Moldova, ţăranii ruteni din districtele mărginaşe ale Galiţiei şi Poloniei, părăsiră în cete mai mari sau mai mici patria lor trecând hotarul se sălăşluiau în Moldova. Aici ei se aşezară mai întâi în regiunea dintre Nistru şi Prut pe pământul vechiului voievodat al Şipeniţului şi anume la Mitcău, Ocna, Tăutri, Cadobeşti, Sişcăuţi, Pohorlăuţi, Zastavna, Iurcăuţi, Verbăuţi, Cuciur Mic, Clivodin, Gavrileşti, Laşchiuca, Slobozia sau Şerăuţii de Jos, Sadagura, Mămăeşti şi dincoace de Prut la Camena unii ajunseseră chiar până la Budeniţi în valea Siretului. Dacă urmărim pe hartă imigrarea aceasta, vedem cum ea, purcezând din Podolia şi Galiţia, străbate mereu spre Sud, ajunge Prutul îl trece şi pătrunde până la Siret. E începutul năvălirii Rutenilor asupra Bucovinei care continuă până în ziua de azi”90. Referindu-se la Moldova dintre Prut şi Nistru, Dimitrie Topa scria: “Situată la graniţa Poloniei, voievozii moldoveni, mai ales Ştefan cel Mare, au întărit elementul românesc cu oameni de nădejde, cu boieri, mazili şi răzeşi români.

Ca un val în jurul unei cetăţi ni se prezintă lanţul satelor răzeşeşti la graniţa Moldovei de Sus către Polonia, Vilaucea, Carapciul, Voloca, Stăneştii, Costeştii, Căbeştii în valea Ceremuşului, iară Pedecăuţii, Ivăncăuţii, Şiscăuţii, Babinul, Culăuţii, Vasilăul, Horoşăuţii, Boiancenii, Cuciurul Mic) între Prut şi Nistru –sate locuite în mare parte de răzeşi – înconjoară această regiune”91. Acelaşi autor, a folosit ca izvoare oficiale, registrele parohiale care în Austria aveau valoarea registrelor civile, demonstrând cu argumente inatacabile, că Bucovina dintre Prut şi Nistru ca şi cealaltă parte a sa, a fost în timpul ocupării acestui teritoriu românească: “Să se arate adevărul, istoric că regiunea dintre Prut şi Nistru a fost la anexarea ei de către Austria, o parte de pământ moldovenesc, os din oasele Moldovei, că din cele 160.000 de suflete ce locuesc azi (anul 1926 n.n. I.C.) în regiunea aceasta, 12.000 sunt români neînstrăinaţi, 50.000 sunt români slavizaţi ca limbă, iar celelalte 100.000 sunt produsul invaziei slave, urmată în decursul celor 140 de ani ai stăpânirii habsburgice”92. Statistica oficială austriacă făcută imediat după ocuparea nordului Moldovei, publicată în lucrarea lui Daniil Werenka – Topographie der Bukowina – în anexă la paginile 173-177, arată că în regiunea dintre Prut şi Nistru, existau la 1774, 3.743 de familii, aproximativ 18.715 persoane, dacă se calculează că o familie era compusă din 5 persoane. “Dacă considerăm că moşiile episcopiei din Rădăuţi şi ale mănăstirilor se aflau şi se află şi azi, în cea mai mare parte în sudul Bucovinei şi că aceste averi, imobile formează a treia parte din fosta Bucovină, urmează că din numărul de 377 de boieri, mazili şi boiernaşi (care au depus jurământul pentru împărat n.n. I.C.), cel puţin 150 au fost din regiunea dintre Prut şi Nistru.

Aici, cele mai multe moşii au fost stăpânite de persoane particulare. Între aceşti 150 de moşieri nu este cuprinsă răzeşimea dintre Prut şi Nistru din satele: Piedecăuţi, Nepolocăuţi, cu Ţopeni, Ivăncăuţi, Şiscăuţi, Babin, Cincău, Culeuţi, Vasilău, Horoşăuţi, Boianceni şi Cuciurul Mic. Dacă calculăm numai 30 de familii răzeşeşti la fiecare din aceste sate căpătăm numărul de 350. Dacă mai adăugăm apoi, preoţimea, puţinii funcţionari, negustorii şi meseriaşii, atunci trebuie să socotim numărul tuturor acestora adică a boierilor, răzeşilor, preoţilor, funcţionarilor şi meseriaşilor la cel puţin 600 de familii […] cu ajutorul registrelor parohiale (ale celor mai vechi, începând cu 1783) se lasă constatat că numele româneşti ce se află azi (anul 1926 n.n. I.C.) între Prut şi Nistru se găsesc în cea mai mare parte şi între anii 1785 şi 1800. Urmează deci că din restul amintit de 3143 familii ţărăneşti ce-au trăit la anul 1775, între Prut şi Nistru, 2480 au fost româneşti, deci 12.400 de suflete. Ar rămâne restul de 663 familii sau 3.315 de suflete. Aceştia au fost străinii veniţi mai curând sau mai târziu aici: rutenii (mai ales între anii 1760 până la 1770), evreii, polonii, armenii, ş.a. E cu totul greşit a admite un număr mai mare decât cel mult 3.000 suflete de ruteni pentru regiunea noastră în anul 1775”(93).

Va Urma…
Imaginea: „Kloster Dragomirna”