Premise
Dimensiunea spațială a câmpului de luptă modern devine din ce în ce mai importantă pe măsură ce asistăm la proliferarea armelor cu o rază mare de acțiune. Iar asta pentru că, așa cum a fost dintotdeauna, informația este esențială.
Democratizarea lansărilor în spațiu (pe modelul low-cost promovat de companiile aeriene) reduce costul necesar ridicării sateliților de spionaj pe orbită. În acest context, importanța spațiului cosmic devine din ce în ce mai mare, în special pentru marile puteri.
Prin urmare, există așteptări rezonabile ca NATO să declare spațiul cosmic drept „warfighting domain – câmp de luptă”. Acest fapt pare să fie într-o ușoară contradicție cu sentimentul general și pacifist potrivit căruia războiul și spațiul n-ar trebui să fie întâlnite în cadrul aceleaiași propoziții.
Semnale au tot fost: Trump vrea să creeze o forța spațială de prin 2018 încoace și s-ar părea că a și reușit ceva iar Franța a anunțat relativ recent că proprii sateliți vor beneficia de ”gărzi de corp” sub forma altor sateliți înarmați cu mitraliere și arme cu energie dirijată.
Sunt mai multe modalități prin care marile puteri își pot distruge reciproc sateliții:
Războiul electronic
Una dintre metodele prin care un satelit poate fi scos din funcțiune presupune ”arderea” sa cu ajutorul undelor radio. Nu e vreo minune tehnologică, un astfel de sistem a fost folosit de poliție pentru a scoate din funcțiune o mașină care circula cu viteză. Dispus pe un satelit, ar deschide posibilitatea de a scoate din funcțiune un satelit inamic fără a crea resturi așa cum s-ar putea întâmpla în cazul distrugerii acestuia cu ajutorul unei rachete. Utilizarea acestui procedeu nu ar lăsa urme evidente fiind mai greu de dovedit și ușor de negat.
Rachetele anti-satelit și armele laser
De departe, cea mai evidentă metodă de a distruge un satelit este un proiectil solid. Sateliții în mișcare au o energie și un impuls cinetic foarte mari. Dacă un obiect în mișcare mai lent poate fi plasat în calea unui satelit, atunci coliziunea rezultată va fi deosebit de dureroasă pentru satelitul vizat și extrem de costisitoare pentru proprietarul său.
Resturile unui satelit chinezesc distrus cu o rachetă Sursa foto: wikipedia
Deseori, rachetele anti-satelit au fost utilizate în trecut pentru a distruge sateliții aflați la sfârșitul vieții operaționale. Pe lângă consecința directă – distrugerea satelitului devenit nefuncțional, este și o demonstrație a unor capabilități pe care doar țări ca SUA, Rusia, China și India le-au dovedit până acum. Atât lor cât și dușmanilor. Singurul dezavantaj al acestui mod de distrugere al sateliților este că este mult prea evident și relativ ușor de dovedit. Ceea ce, dacă țările respective sunt angajate într-un conflict fățiș, asumat, nu prea mai contează. Nu foarte util și subtil totuși în cazul unui conflict precum cel din Ucraina…
O metodă ceva mai subtilă ar fi distrugerea ”accidentală” a unui satelit propriu în scopul de a produce cât mai multe resturi care se află pe orbita țintei propuse. Acest lucru ar putea părea un accident. Și înțeleg că deja s-a întâmplat.
Având în vedere intenția declarată a francezilor, dotarea unui satelit propriu cu arme de foc în genul mitralierelor implică rezolvarea problemelor ridicate de reculul acestora. Fără a intra în detalii care-mi sunt oricum destul de străine, pot fi probleme legate de stabilizarea armei și de impactul reculului asupra stabilității satelitului purtător de mitraliere. Ideea nu este tocmai nouă, rușii fiind pionieri în acest domeniu: stația spațială sovietică Salyut-3 era înarmată cu un tun rapid la mijlocul anilor ’70.
Laser, frate! Sursa foto: pinterest
Alternativa ar fi laserul pe care un satelit îl poate folosi fie pentru a distruge panourile solare ale satelitului vizat, fie pentru a ”orbi” instrumentele acestuia. Laserul nu mai ridică problemele legate de recul iar absența atmosferei îi permite să funcționeze chiar mai bine decât pe suprafața planetei.
O națiune fără mijloace de observare și culegere a informațiilor din spațiu este o națiune oarbă iar cele mai performante rachete devin oarecum… inutile. Un exemplu simplu, care privește și România: degeaba ai în dotare ATACMS cu o rază de acțiune de 300 km dacă tu nu ești în stare să vezi ce se află la această distanță…
Interesant este că, deși filmele gen ”Războiul Stelelor” ne-au condiționat să credem că laserele spațiale ar folosi lumina vizibilă, lungimile de undă mai scurte produc de fapt mai multă putere. Prin urmare, pentru cei de pe Pământ, o luptă spațială are toate șansele să treacă complet neobservată, cu excepția exploziei sau urmelor lăsate de satelitul ce reintră în atmosferă arzând. Asta, sau faptul că brusc nu mai poți plăti cu cardul sau că bancomatul refuză să-ți mai elibereze banii…
Armele nucleare
În principiu, utilizarea armelor nucleare în spațiu este interzisă în conformitate cu prevederile Tratatului privind spațiul cosmic despre care puteți citi pe scurt aici. Utilizarea armelor nucleare și a armelor de distrugere în masă în spațiu este interzisă în prezent în temeiul unor tratate care însă nu au fost ratificate de toate puterile nucleare, printre care SUA și Coreea de Nord.
Un număr mic de teste nucleare în spațiu au fost efectuate în anii ’60, un exemplu în acest sens fiind exercițiul Starfish Prime desfășurat de SUA. Toate aceste exerciții au condus la formarea unor centuri de radiații artificiale în jurul planetei, detectabile la decenii după eveniment – ceea ce reprezintă pare-se un pericol actual pentru astronauți.
Aceste centuri de radiații au dezactivat, de asemenea, o jumătate de duzină de sateliți aflați pe orbita joasă a planetei. Plecând de la concluziile trase cu ocazia Starfish Prime, ar fi suficiente câteva explozii nucleare pentru a face spațiul inutilizabil pentru sateliți în deceniile viitoare.
În acest context, pare important să reamintim că spațiul ar trebui să fie utilizat doar în scopuri pașnice și să rămână domeniul „întregii omeniri”.
Un scurt studiu de caz
Nu voi intra în foarte multe detalii, rolul acestui aşa zis „studiu de caz” fiind de a prezenta importanţa sateliţilor în contextul utilizării rachetelor sovietice P-500 Bazalt şi P-700 Granit. Vorbim de rachete concepute în anii 1970 – 1980, mari, supersonice, lansate de pe nave de suprafaţă sau submarine, cu sisteme moderne de ghidaj şi rază de acţiune pe măsură (peste 500 km) al căror unic scop era să distrugă portavioanele capitaliste, a se citi americane.
Într-o perioadă în care Link 16 sau Cooperative Engagement Capability (CEC) erau probabil științifico-fantastice, navele se bazau în general pe radarele proprii sau pe cele aeropurtate pentru a localiza şi identifica ţintele. Dar, acestea prezentau limite evidente: radarele navale erau limitate de orizont iar cele aeropurtate aveau limitări de rază de acţiune şi puteau fi relativ uşor doborâte.
Prin urmare, în acest scop, sovieticii au dezvoltat o reţea de sateliţi care puteau localiza şi identifica portavioanele americane din spaţiu şi ulterior transmiteau poziţia acestora din urmă unor stații de la sol sau direct navelor purtătoare de P-500, respectiv de P-700.
P-500 Bazalt, pe un crucișător Slava Sursa foto: wikipedia
Rețeaua se numea Legenda şi avea în compunere sateliţi de tip US-P Sigint şi US-A Radar Ocean Reconnaissance Satellite (RORSAT). Pentru că utilizarea radarului activ pe US-A implica un consum mare de energie electrică, sovieticii au utilizat reactoare nucleare. Legenda se baza pentru transmiterea datelor pe o constelaţie separată de sateliţi, Parus. În principiu, datele culese de Legenda erau recepţionate de o staţie de la sol care identifica ţintele dar exista şi posibilitatea ca datele să fie transmise direct platformelor de lansare, de suprafaţă sau submarine, şi transferate rachetelor mai sus menţionate.
Fără informaţiile transmise de Legenda, cele două tipuri de rachete îşi pierdeau mult din eficacitate şi presupuneau ca platformele lansatoare să se apropie foarte mult de portavioane, la o distanţă de la care puteau identifica ţinta cu senzorii ambarcaţi. Ceea ce era aproape, imposibil de aproape aș zice eu, mai ales pentru navele de suprafaţă.
Conform informaţiilor citate în surse, au fost lansaţi peste 30 de sateliţi US-A (radar activ, propulsie nucleară), ultimul în 1988 şi 50 de sateliţi US-P, alimentaţi cu panouri solare, ultimul în 2006, mult după întreruperea lansărilor US-A.
Succesorul Legenda este Liana, un sistem alcătuit din două tipuri de sateliți: Lotos S şi Pion NKS. Sateliţii care ne interesează, US-P şi US-A, urmau să fie înlocuiţi de Pion-NKS, un satelit dual, ELINT şi radar activ, sursa de putere fiind de data aceasta panourile solare.
Pion NKS Sursa foto: space.skyrocket.de
Conform informaţiilor publice, până acum au fost lansaţi patru sateliţi Lotos-S (20.11.2009, indicativ Kosmos-2455, 25.12.2014, indicativ Kosmos-2503, 2.12.2017, indicativ Kosmos-2524 şi 25.10.2018, indicativ Kosmos-2528) dar nici un Pion-NKS.
Pe 25.11.2019 a fost lansat un al cincilea satelit, parte a sistemului Liana. Este posibil să fie vorba de primul Pion-NKS, un satelit a cărui lansare a suferit mai multe amânări succesive. Fără Pion-NKS, marina rusă va avea mari dificultăţi în a localiza şi identifica navele inamice dincolo de orizont. De altfel, lansările recente de Kalibr din Marea Neagră au fost făcute împotriva unor ţinte aflate la mai puţin de 80 km distanţă.
Pentru cei interesaţi de sateliţii Rusiei, mai multe informaţii sunt disponibile aici.
Concluzie
Concluzia ar fi că, degeaba ai rachete cu rază mare de acţiune dacă nu eşti în stare să localizezi şi să identifici ţintele navale aflate la distanţe mari, în afara razei senzorilor ambarcaţi sau aeropurtați. Elicopterele şi/sau dronele aeriene sau de suprafaţă pot îmbunătăţi raza senzorilor disponibili, iar pentru Marea Neagră ar putea fi suficienţi. Altfel stau lucrurile însă în Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, Pacific sau Indian…
Lucrurile devin din ce în ce mai interesante în spațiu, relativ recent, National Reconnaissance Office atribuind pe 11 decembrie 2019 contracte unor companii civile în scopul lărgirii accesului la informațiile culese din spațiu. Astfel, Capella Space va furniza imagini utilizând tehnologia synthetic aperture radar (SAR), tehnologie care funcționează indiferent de starea vremii iar Hawkeye 360 va furniza informații prin interceptarea și localizarea semnalelor radio din spațiu.
Iată ce declara Pete Muend, director of the NRO Commercial Systems Program Office:
“The NRO is interested in better understanding the current capabilities of a variety of commercial vendors and assessing how those capabilities could potentially support the NRO’s national security mission.”
De altfel, aviz României, tot mai multe companii oferă astfel de servicii, altădată strict apanajul marilor puteri. O astfel de companie este și Planet, bazată în California. Iată ce declara acum doi ani directorul executiv al Planet, Will Marshall.
Why so many satellites? Planet’s business plan is to acquire daily imaging of the entire Earth land mass so companies, governments and researchers can better understand the changing planet.
Îhîm! Zic și io, cine-i mai crede? Oricum, drumul spre un Big Brother global e pavat cu bune intenții.
Nicolae
P.S. Cum acesta e ultimul meu articol pe anul acesta, vă urez Sărbători fericite și un An Nou plin de realizări și tot ce vă mai doriți!
Sursa:
https://www.c4isrnet.com/intel-geoint/2019/12/11/nro-looks-to-add-new-types-of-commercial-imagery/
http://www.russianspaceweb.com/liana.html
https://www.tehnomil.net/2018/12/04/marina-rusa-are-o-slabiciune-tinuta-la-secret/
https://en.wikipedia.org/wiki/Kondor_(satellite)
https://en.wikipedia.org/wiki/US-A
Sarbatori fericite! Multumesc pt articolele de anul acesta si de comentariile unde ai adus clarificari suplimentare!
Mare smecherie , incarcam un satelit cu oi si ii distrugem din prima lovitura 😉 !
Multumesc si va doresc Sarbatori fericite si un An Nou cu multa sanatate!
Stiu ca si la noi se are in vedere „dotarea” cu un satelit. Nu stiu daca o sa fie strict militar sau civil sau o combinatie (sa poata fi folosit de autoritati si nu numai). Cert este ca avem nevoie de asa ceva si sper sa se materializeze. Nu de alta dar astfel o sa avem noi capabilitati mai ales daca poate fi folosit si pt. altceva decat comunicatii (spionaj, fire control, alea alea).
strict civil, nu avem nevoie de un satelit militar, nu ne permitem si nici nu ar avea rost. Nu ai ce face doar cu un satelit, iar o constelatie e prohibitiva. Au aliatii destui sateliti, noi trebuie sa ne concentram pe prioritatile noastre
or facut aia de la arka unul micro. niscaiva profesionisti: al lor nu o reusit sa se stabilizeze pe traiectorie, de, giroscopu e chestie prea ca la tara pentru cercetatoru romanesc da niste pustani de high school de aiurea or reusit.
Se vorbea de un satelit de comunicatii. Si cred ca are mai mult legatura cu “programarea si planificarea” lansarilor Ariane decat cu o necesitate cu adevarat reala.
Dronele sunt mult mai importante pentru noi iar necesitatea este stringenta.
Btw, americanii “demonstreaza” MQ-9 pentru potentiali clienti europeni, sper sa fim si noi pe acolo: https://www.navyrecognition.com/index.php/news/defence-news/2019/december/7812-general-atomics-begins-european-maritime-flight-demonstrations-in-greece-with-mq-9.html
Multumesc, Nicolae. Bun articol. 2 x AWACS pentru noi ar fi super, ca nici in sateliti nu mai poti sa ai incredere … mai ales ca in caz de razboi, trebuie sa fii sigur ca nu a fost „hacked” …
Un An cit mai bun si frumos !!!
Sa ne vedem Sanatasi on noul an, sperma mai bun pentru noi, romanii.
Sarbatori fericite!
Sarbatori fericite! Multumesc pentru efotul pe care il faci si astept in continuare articolele interesante si educative marca Nicolae.
Sărbători fericite și la cât mai multe articole în „”doua zeci doua zeci”???
„Laserul nu mai ridică problemele legate de recul …” esti sigur? In SW (ca tot folosesti poza aia) se vede un recul masiv la tunurile laser. 🙂 Interesant ca nu apare si la armele de mana.
La multi ani si multumim pentru articole (il astept cu nerabdare pe cel despre lansarea la apa a prima Gowind / Sigma romana).
Pai tunurile alea din SW probabil nu trag cu laser ca nu e o raza continua(aparent continua din cauza vitezei f. mari adica viteza luminii gen) de la tun pana la tinta. Seamana mai mult cu ce se vede la niste trageri de noapte/trasoare…
Nici tunurile cu plasma nu ar trebui sa aiba recul iar in literatura SW armele apar sub numele de turbolasere.
nene reculu tine de doaua jmecherii bazate pe conserve, adica conserve de impuls si conserve de energie. la viteze sau mase mari impulsui baban da trebe mecanizme sal soarba
Tu de unde dracu’ ai mai rasarit?
🙂
Sper sa nu fiu prea batran cand o sa scriu articolul ala…
Yeap…
http://parabolicarc.com/2019/12/15/usaf-seeks-sbir-proposals-for-cislunar-space-operations/
Salut. Multumesc pentru articol, iti doresc un Craciun Fericit si La Multi Ani
La multi ani fericiti si multumesc pentru toate articolele 😉 ! Un 2020 plin de realizari!
Hai baietii mai repede cu spatialele alea, noi tot asteptam sa luam 48 star destroyere mlu.
Mulțumesc pentru articol! Interesant, ca de obicei. Sărbători fericite!
bre, ca amu e prima ajungere din al din urma SW (joi umbla zvonu). cu care facem galseava pi cser? cu astia dacilea or cu ai de nui vazu lumina sfantului soare, slabanogi si care sior pus curun farfurie sior ginit fatute si ciupacabre pe la noi? zic si io
Mda , ar cam fi de bun simt sa avem si noi o sursa spatiala sa nu ne tot milogim la altii intr-un conflict cat de cat minor . Intr-unul major probabil scoaterea din functiune a satelitilor va fi prioritate principala . De multe ori cand apar articole despre activitati militare legate de spatiu ma gandesc oare ce intrebuintari secrete ar avea X-37B …?
Multumim pt. articole faine Nicolae . Sarbatori fericite si un an nou imbelsugat cu tot ce e mai bun si cu multe articole interesante !
X-37 B cel mai probabil testeaza “chestii”. 🙂
Dar un X-37 (X) cu laser ar fi ceva, data fiind rapiditatea cu care poate fi ridicat pe orbita.
Presupun ca chestii & tehnici – tactici.
De ex. schimbarea parametrilor orbitei: periheliu foarte jos (unde in mod normal nu se aventureaza satelitii), orbite foarte excentrice, schimbarea planului orbital.
Avand fuselaj rezistent la reintrare ar putea sa-si ascunda in cala diferite apendice – panouri solare, antene, radiatoare – pe portiunea de orbita f joasa, sa nu le afecteze frecarea cu atmosfera superioara. In portiunea asta poa sa faca poze de calitate mai buna decat a satelitilor din orbite mai inalte, care au problema limitelor de difractie.
Cine stie, poate si realimentare cu combustibil in orbita; treaba asta i-ar permite mai multe manevre fara sa fie nevoit sa aterizeze ca nu mai are gaz.
Speculam, speculam…
Multumim pentru lectura Nicolae, si sa fie sa ne reintalnim cu bine in noul an!
Informatii care au legatura cu subiectul mai pot fi gasite si aici:
slabiciunile rusesti:
https://www.tehnomil.net/2018/12/04/marina-rusa-are-o-slabiciune-tinuta-la-secret/
slabiciunile marinei britanice care dupa Brexit (=> posibile restrictii Galileo) este interesata de dezvoltarea domeniului SAR (unde, ironic, dezvoltati par a fi tot cei din UE)
https://www.rumaniamilitary.ro/in-spatiu-saptamanile-2019-05-06-07
Fata de datele din acest articol au aparut dezvoltari ulterioare, mentionate in alte editii In spatiu.
An nou fericit, si vant din pupa oriunde vrei vrea sa ajungi de sarbatori!
Articolul de pe tehnomil e pus in surse. 🙂
Stii ca sunt novice in materie prin comparatie cu tine sau cu Iulian. 🙂
Britanicii pot apela satelitii americani daca au nevoie. So, fuck EU! 🙂
Chiar, tehnomil are belele sau doar o (binemeritata) vacanta?
Sper ca o binemeritata vacanta.
Si eu va multumesc! 🙂
Sper ca anul ce vine sa avem buletine navale ceva mai optimiste! 🙂
Multumim pentru munca!
Sarbatori fericite si sa ne citim sanatosi la anu!
Cadou pentru vacanță de iarnă! Articol cu spațiu(ştiu, am văzut că mai e unul 🙂 )
Felicitări!
1. Forța spațială americană: înțeleg că mai au 15luni până trebuie să „arboreze oficial” insemnele (steag, stemă, insignă)
Bănuiesc că se lasă şi cu ceva „dezvăluiri” oficiale de tehnică şi noi capabilități
2. LASER(frate): că tot e NicolaeH mai indragostit de Marină, parcă un nou Zumwalt avea in testare o armă experimentală cu puls electromagnetic, nu? Ceva noutăți? Stiu că Zumwalt a avut tot felul de probleme, insă remarci despre armă/introducere si pe alte barcute nu am auzit
3. Sateliþi „badigarzi” – foarte interesantă ideea francezilor. Cât despre evitarea resturilor spațiale, a intrebat şi TGeorge: cât de fezabilă e – la acele viteze, schimbarea traseului/virarea bruscă la altă orbită?
4. Ințelepciune tuturor şi o vacanță de iarnă faină!
Raspuns tarziu, nush daca se mai vede, dar din ce mai stiu:
2. Pe Zumwalt din ce intelesesem se aveau in vedere multe chestii experimentale:
– Railguns; alea dau dupa dusmani tot cu proiectile fizice, dar accelerate de un curent electric in loc de pulbere. BAE Systems si cu General Atomics imi amintesc ca aveau prototipuri destul de avansate; in cele din urma s-a renuntat la railguns (nush daca definitiv) si au pus tunuri clasice cu HVP (Hyper Velocity Projectile – astea mi se pare ca-s compatibile cu o gama mai larga de tunuri, inclusiv railguns, in functie de sabotu cu care-s incaltate), poate si cu d-alea mai „normale”. De la GA citire: „Defends against ballistic and cruise missiles, UAVs, fast moving aircraft and slower moving surface targets”.
Bataie ~110 nmi pt un proiectil cu energia de 33MJ, zice BAE. La distante d-astea + HVP ghidat ma gandesc la sprijin cu foc forte expeditionare, dueluri de artilerie intre nave ca-n WW2 (cica si chinejii au fur- pardon, dezvoltat si ei d-astea).
Zice lumea ca US inca mai ciocaneste la railgun, n-ar fi tras pe linie moarta: https://thediplomat.com/2019/06/us-navys-railgun-entering-new-testing-phases/
– Laser: daca la railguns aveai (si) foc indirect, laseru nu stie decat foc direct :D. Deci AA, prajit de barcute, d-astea. Aici – la modul general – s-au jucat ovreii si cu yankeii si din joaca lor au iesit jucarii ca (M)THEL (a interceptat in teste katiushe, mortiere, proiectile de artilerie), ABL de-l pusesera pe un jumbo 747 sa prajeasca cu el rachete balistice in boost phase. Marina lor pusese o arma in teste pe USS Ponce, nu mai stiu mai departe ce-au facut.
Tragem o mica linie sub railguns si laser ca sa vedem avantajele pomenite de ei intru justificarea eforturilor pt acareturi d-astea: pe langa cele evidente ca viteza, raza mare, precizie, documentele publicate erau pline de buzzwords ca: „deep magazine” (tragi cu laseru cat ai motorina pt generatoare; asta daca nu-i laser chimic, caz in care tragi cat ai reactivi. La Railguns ai mai multe proiectile pt ca in spatiul ocupat de un tub clasic inghesui 2-3 proiectile de railgun dc te chinui); „increased safety” (n-ai pulberi care sa-ti ia foc in caz ca te pocneste inamicu in magazie); „low cost per shot” (iluminarea cu laser si proiectilu de railgun – chiar si o salva – ar fi mai ieftine decat o racheta).
– Un sistem modular si redundant de alimentare cu energie, foarte important pentru ca armele astea futuriste-s mari consumatoare de energie. Pe langa asta, propulsia e asigurata tot de motoare electrice (si astea, tot mari consumatoare de energie). Plus radar, sonar, etc.
– Coca tumblehome, VLS-uri amplasate lateral, automatizare cat cuprinde; in fine, iaca aici: https://www.rumaniamilitary.ro/nave-celebre-episodul-x-files-ddg-1000-zumwalt
3. „cât de fezabilă e – la acele viteze, schimbarea traseului/virarea bruscă la altă orbită” – tb tinut cont ca „acele viteze” f. mari (sa zicem peste 20000 km/h) sunt valabile in sistemul de referinta cu originea in centrul Pamantului. Adica asta e viteza satelitului tangenta la orbita. Tangenta s-ar vedea ca o linie „orizontala”, paralela cu suprafata Pamantului daca o aproximezi cu un plan la un nivel mai local. Manevrele orbitale implica calcule cu ceea ce oamenii care se pricep numesc „delta-v”, „delta-v budget”; adica diferenta de viteza orbitala care-ti e necesara sa treci de la o orbita cu anumiti parametri la o orbita cu alti parametri. Diferenta asta de viteza poa sa fie de la cativa m/s la cativa km/s. Iar asta nu se face brusc din diferite motive. Adica mi-e greu sa-mi inchipui un dogfight in spatiu. Evitarea resturilor spatiale, asta mi se pare ca-i impartita in doua: resturile mai mari de cativa centimetri (nu mai stiu dimensiunea exact) sunt urmarite de radar, de la sol; au orbita calculata, se poate prevedea impactul cu satelitii iar navele spatiale „interesate” sunt anuntate din timp sa-si schimbe orbita oleaca mai sus / mai jos. Resturile mai mici ne rugam sa nu ne loveasca, facem invelisu din nushcate straturi, punem pe satelit sisteme redundante… Cu toate astea se mai intampla si cate-o dauna totala: https://www.youtube.com/watch?v=aqPrVn71IqY&t=25s