Pana acum ne-am ocupat aproape exclusiv de concepte pentru nave spatiale care foloseau motoare nucleare pentru manevre orbitale. Insa, doream sa amintesc cititorilor ca motoarele nucleare au fost propuse si pentru o serie de vehicule de lansare. De fapt, daca privim literatura anilor 60, o sa intalnim multe astfel de concepte, pentru ca fiecare concern aerospatial a incercat sa integreze noua tehnologie si sa defineasca arhitecturi de vehicule in jurul ei. Propun, umil, sa ne limitam la doua astfel de concepte, primul fiind familia de vehicule cvasi-necunoscuta in ziua de astazi, denumita RITA.
RITA este un acronim de la Reusable Interplanetary Transport, sau Transport Reutilizabil Interplanetar. Cumva o denumire ambitioasa, dat fiind ca acest vehicul de lansare nu era gandit sa opereze dincolo de sistemul Pamant-Luna.
Era, de fapt o familie de trepte sau rachete, cu o forma usor neobisnuita, fiind aproximativ trunchiuri de con, cu propulsie nucleara. Forma aceasta interesanta era rezultatul eforturilor de design ale inginerului Phillip Bono, caruia intentionez sa ii dedic un articol separat.
In esenta, ideea era ca ajutajul unei rachete esta o componenta care oricum trebuie sa reziste unor temperaturi imense in timpul operarii normale a motorului la lansare. In acest caz, de ce nu ai folosi aceasta particularitate in timpul reintrarii in atmosfera. Mai pe romaneste, daca partea dorsala a rachetei oricum rezista la temperaturi inalte, de ce nu reintrii cu ea inainte si aterizezi pe coada, cum intentionau Dumnezeu si Heinlein?
Pentru asta, insa, trebuie un vehicul care sa fie stabil la reintrare, dar si aerodinamic, specificatii care conduc la ceve similar ca forma cu capsulelor orbitale timpurii cum erau Mercury si Gemini.
RITA-B
Familia RITA urma sa aibe trei variante, A, B si C. Reutilizabilitatea lor era un aspect inedit pentru acea vreme, gandirea fiind ca o racheta reutilizabila isi poate amortiza costurile pe mai multe lansari si ca ar permite, pe termen lung, acces in spatiu la un cost similar cu un avion de linie (comparatia fiind un Douglas DC-8), in special pentru misiuni lunare.
Imagine preluata de pe site-ul domnului Winchell Chung. Atentie la scara logaritmica!
In diagramele de mai sus, se presupune ca costul dezvoltarii unui lansator chimic ar fi cam jumatate din costul unuia nuclear, o comparatie neobisnuit de optimista in opinia autorului. Problema este ca aceste costuri nu sunt tocmai transparente, ele fiind combinate cu costurile de operare. Aici ne lovim de o problema fiindca orice orice sintagma ce contine termenul de “nuclear” va fi, probabil, scump de dezvoltat. In cazul RITA-A estimarea era aproximativ 1 miliard de dolari in 1960, si ca isi va putea amortiza costurile livrand un total de 400 de tone pe Luna.
RITA-A era gandita ca fiind, de fapt, treapta finala a unui lansator mixt, cu o treapta inferioara cu propulsie chimica de tip Saturn S-IB, si folosea un motor ROVER. Studiul nu specifica exact motorul, dar dat fiind anul 1963, putem specula ca era vorba despre unul dintre ultimele motoare din seria KIWI, cu o singura camera de expansiune.
O dezvoltare ulterioara a RITA-A, denumita Nexus, era in esenta, identica, diferenta fiind folosirea unor motoare mai noi, cu tractiune mai buna, care sa ii permita sa reduca din pierderile gravitationale in timpul ascensiunii, dar si sa fie lansata singura, fara treapta inferioara din familia Saturn. O astfel de lansare s-ar fi facut, evident, cu sarcina utila mult redusa. Cand era folosita ca si treapta finala pentru lansator,designul se numea Nexus, si avea impulsul specific de 850 sec (cu motor optimizat pentru vid) si tractiune de 91.000 kgf. Sarcina utila era, astfel, 38.200 kg pe LEO (orbita pamanteana joasa) sau 13.600 kg LLO (orbita lunara joasa).
Aici mi-i se pare util sa exemplific cititorilor utilitatea unui motor nuclear folosind o comparatie intre acest lansator ipotetic Nexus si Saturn V. Saturn V folosea trei trepte (S-IC, SII si S-IVB) pentru a lansa 130 t pe LEO. Aceste 130 de tone era de fapt, treapta a treia (S-IV) si nava Apollo (formata din modulul de comanda si modulul lunar). Aceste 130 de tone de nava puteau transporta pe LLO cele 16 tone de nava Apollo.Asta fiindca motorul principal al treptei S-IV folosea propulsie chimica, LOX/H2, cu un impuls specific de 450 sec. Nexus nu putea duce pe orbita decat cele 38 tone ale vehiculul RITA (partial golit), dar impulsul specific aproape dublu ii permitea, odata ajunsa pe orbita, sa duca 13 tone pe LLO. Cu alte cuvinte, un vehicul spatial mult mai mic putea larga o masa similara, cu o treapta mai putin.
Cei ce cunosc istoria istoria vehiculelor spatiale cu propulsie nucleara (numerosi, de altfel…) vor fi desigur familiarizati cu termenul de Super Nexus, o serie de vehicule spatiale conice cu propulsie nucleara, de mari dimensiuni, descrise in cadrul unor studii de la sfarsitul anilor 60. Ei se vor intreba “Daca acestea sunt Super Nexus, care era originalul Nexus?”. Ei bine, RITA-A era originalul Nexus, RITA fiind designatia sa in cadrul companiei Douglas, iar Nexus era numele dat de autoritatea contractanta a studiilor (NASA).
Capacitatea de reutilizare a vehiculului RITA se datora nu doar formei aerodinamice stabile la reintrare, cat si faptului ca, odata golit, vehiculul era foarte usor. Astfel, in timpul reintrarii, el pierdea energie foarte repede, ca un balon, iar sarcinile termice la care ar fi fost expusa nava erau multe reduse. Din pacate, este extrem de greu in ziua de astazi sa gasesti detalii multe despre RITA, iar eu personal nu am gasit studii asupra sarcinilor termice la reintrare, decat ca erau mult reduse comparativ cu o capsula normala. Daca asta ar fi permis un scut termic metalic in locul celui compozit de unica folosinta utilizat de capsule e necunoscut.
RITA-A, in varianta de treapta finala. Spre deosebire de Apollo, RITA era reutilizabila, si putea larga pe Luna o sarcina utila similara cu un lansator Saturn V (inalt de 118 metrii sau 360 picioare). De asemenea, RITA-A putea fi lansata singura, dar cu o sarcina utila de doar 7300 kg.
RITA-B, in schimb, era un vehicul mult mai mare, de sine statator. Era un lansator cu o singura treapta (SSTO) cu propulsie integral nucleara.
Probabil cea mai maare diferenta intre A si B, pe langa dimensiuni, era motorul nuclear. Unde RITA-A folosea motoare ROVER, nu foarte diferite de ceea ce se testa, RITA-B ar fi necesitat ori un motor singular mult mai puternic, de 330,000 kgf sau un manunchi de patru motoare mai mici de 89,000 kgf. Aceste directive au condus la experimentele ROVER cu motoare multiple (detaliate in articole anterioare) dar au constituit si un impuls pentru devoltarea ulterioara a reactoarelor PHOEBUS (RITA fiind gandita ca un succesor pentru vehiculele experimentale RIFT). Noul motor, mai avansat, trebuia sa aibe un impuls specific de 950 sec.
Motoarele ar fi fost situate la baza vehiculului, cu rezervoare deasupra si in jur pentru ecranarea radiatiilor (desi nu se mentioneaza ce se intampla atunci cand acele rezervoare se golesc…). Folosea aceleasi principii pentru reintrare ca si la RITA-A, cu o sarcina maxima de 2G la reintrare, permitand astfel transportarea unor sarcini utili relativ fragile (cum ar fi oamenii).
Comparatie ca dimensiuni intre Nexus/RITA-A, RITA B, si un aparat Douglas DC-8.
Sus: Imagine decupata cu RITA-B. Jos: Compartimentul sarcinii utile pentru RITA-B, in acest caz, sarcina utila fiind o capsula spatiala de mari dimensiuni. A se observa sistemul de control cu reactie la baza capsulei. Duzele erau expusa pentru a permite controlul intregii nave. Capsula avea propriul sistem termic pentru reintrare in caz de urgenta, si un vehicul de evacuare separat, veizibil in partea de sus a imaginii.
RITA-B era un design mult mai ambitios si a fost calul de bataie al multor studii, descriind tehnologii care au fost apoi aplicate retroactiv si RITA-A (motiv pentru care studiile sunt confuze).
Pe langa necesitatea unui motor nuclear de mari dimensiuni cu raport tractiune/greutate bun, RITA-B era gandita sa fie si realimentata pe orbita, permitand o crestere substantiala a sarcinii utile catre Luna sau Marte. De altfel, fiindca suntem in era in care se credea ca Marte are o atmosfera mai densa, RITA-B era gandita sa fie capabila si de o amartizare, folosind forma de capsula pentru a obtine un raport de portanta/frecare de 0.7.
Aici putem observa o chestie interesanta, si anume ca in propulsie spatiala, nu exista originalitate. RITA-A folosea doua trepte, si putea folosi realimentare pe orbita, pentru a transporta incarcaturi catre Marte, dar si pentru reintoarcere pe Pamant, folosind frecarea pentru a pierde din viteza si motoarele principale pentru aterizare retropropulsiva. Starship foloseste tot doua trepte, cu realimentare orbitala, reintrare aerodinamica, si aterizare propulsiva cu motoarele principale. Diferenta e motorul nuclear, care permite mai putine realimentari orbitale…
Cateva date tehnice:
| Orbita | RITA-B | RITA-A | RITA-A/Nexus |
| LEO | 73000 kg | 39000 kg | 6800 kg |
| LLO | 11,000 kg / 27,000 kg cu o realimentare | 4500 kg/ 17,000 kg cu o realimentare | – |
| Interplanetar | 20,000 kg cu realimentare | – | – |
Despre RITA-C, se cunosc putine, pentru ca acest concept nu a fost studiat foarte in amanunt. Fiindca provine din era in care conceptul de “Big Dumb Booster” (adica rachete simple de mari dimensiuni) era popular, RITA-C era un vehicul colosal, cantarind 4390 tone, care putea transporta 454 tone de orbita. Daca un asemenea vehicul este practic e inca o intrebare deschisa, pentru ca nici unul dintre conceptele de BDB nu a fost realizat inca (cum ar fi Sea Dragon-ul lui Robert Truax). Vehiculele super grele avansate de-a lungul timpului (Saturn, Energie, Vulcan, Starship) au fost orice numai nu simple.
Un alt aspect interesant era ca RITA-C folosea o propulsie hibrida, arzand LOX/LH2 pana la o anumita altitudine, apoi trecand pe un regim pur NTR, folosind LH2 ca si masa de reactie. Din pacate, detaliile sunt putine.
RITA-C in varianta simplificata. Alte desene, din pacate, nu veti gasi.
Marian Dumitriu (Checkmate)
Surse:
1. http://www.astronautix.com/r/ritac.html
2. http://www.projectrho.com/public_html/rocket/realdesigns4.php#id–Reuseable_Interplanetary_Transport
3. Andrew J. Butrica – Single Stage to Orbit: Politics, Space Technology, and the Quest for Reusable Rocketry (New Series in NASA History) ( https://books.google.ro/books?id=v6eTVBEDA54C&pg=PA89&lpg=PA89&dq=%22RITA%22+nuclear+space+saturn&source=bl&ots=CxlxRQJSH1&sig=ACfU3U0sXApnc_Si3_BmmjAuwyXTefahqQ&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwiZ4eWgrtPyAhWdhf0HHbieAOgQ6AF6BAgNEAM#v=onepage&q=%22RITA%22%20nuclear%20space%20saturn&f=false )
4. US Congress – Hearings, vol 3 ( https://books.google.ro/books?id=TNL6usz6yBAC&pg=RA4-PA166&lpg=RA4-PA166&dq=%22RITA%22+nuclear+space+saturn&source=bl&ots=YS7FW9opE5&sig=ACfU3U0e1rtsou2qNeMC–cUhH3qn9Bc-w&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwiZ4eWgrtPyAhWdhf0HHbieAOgQ6AF6BAgPEAM#v=onepage&q=%22RITA%22%20nuclear%20space%20saturn&f=false )
E interesant (de fiecare data) sa descopar gandirea din domeniu din acei ani. Alti oameni, alte vremuri. Judecand macar dupa dimensiuni, cred ca era vorba de un numar foarte redus de platforme, si riscul de a pierde una intr-o dezasamblare rapida neplanificata te lasa cu mana la inima, Graficele par un pic partinitoare chiar si privite de departe, pentru ca la un numar asa de mare de lansari, sa presupui o stagnare a evolutiei costurilor pe parte chimica e un pic ciudata. Practic este o lupta intre rezistenta la perimare fizica si evolutia morala.Din nou, interesant.
Sincer, citind raporturile, mi-i se pare ca ganditorii acelor vremuri tinteau o flota de vehicule orbitale. Vb de cateva zeci, cel putin (si putem face conexiune cu naveta nucleara ca sa ne dam seama de numar). Asa ca Douglas a incercat sa studieze comparatia intre o flota de avioane comerciale si ipotetice flote de lansatoare.
Problema e ca nu avem un tablou complet inca, de unde si partinirea. Practic, flotele de nave reutilizabile, in ciuda multor sfortari, d-abia acum se realizeaza. Pe parte chimica.
Pe partea nucleara, inca nu au fost construite si nu avem idee cum si cat costa operarea.
Multumim pentru articol.
p.s. cum nu e despre rusia sau vaccin nu mai sunt nici postacii
Checkmate, nice one!
Si tie mersi! 🙂
@iulian nu te-am mai vazut de mult, ma bucur ca ai revenit. all good ?
Multumim pentru articol!
Multumesc de lectura! 🙂
Interesantă lectură!
Mulțumim,
IulianCheckmate!Părerea mea, hîc…
Am fost doar editorul. Checkmate e autorul si am editat in acest spirit comentariu tau.
@ Multumesc de lectura si lui Iulian pt publicare! La cat mai multe stele, zic 🙂 .
Si uite cum se aplica cercetarea din trecut in zilele astea , multumesc de articol
Always a pleasure!
Felicitări pentru articol. Adaug doar o pata de culoare, mai degrabă la articolele anterioare despre inceputurile propulsiei (kiwi …)
https://youtu.be/vs3zNwXhzSA
Ador filmuletele astea informative vechi! Sunt atat de fain facute, si cu mult efort in animatie pt timpul acela (ca nu degeaba l-a vrajit Von Braun pe Disney). Chiar a fauctionat in a creste o generatie de viitori ingineri in spiritul progresului.
Of, of, de-am fi la fel de optimisti si visatori si astazi….
probabil ca anumitor generatii le sunt dragi nume ca asimov, strugatski, sagan, tudoran, chirita, davidovici, verne, hawking si multi,multi altii, superbi atleti ai stiintei, care ne au incantat imaginatia cu entuziasmul lor curajos,dincolo de simpla popularizare a stiintei. in aceasta idee, felicitari pentru articole si demers!
Am putea adauga Lem, Herbert 🙂
Pe partea de popularizare a stiintei, cred ca Hawking a fost insotit de multe nume mari (dar eu unul i-am desoperit tarziu in viata, si traiesc cu impresia ca nu prea am avut acces la ei), si in acest moment suntem intr-o perioada de aur, in care gasesti multe lucrari ale elitelor stiintei transpuse in libaj accesibil cititorilor de rand, cu scopul unic al propagarii cunostintelor (sau macar a concluziilor si a ultimelor descoperiri) catre mase. L asta se adauga si activitatea unor entuziasti in mediul online (as zice eu cu precadere Twitter sau YouTube) care pot accesa si alte categorii, in unele cazuri complementare lucrarilor hardcopy.
Mulțumesc pentru articol!
Cu ceva ani în urmă, în 2014, Premiul Nobel pentru fizică a fost acordat unor japonezi pentru descoperirea LED-ului albastru. Numai că descoperirea avusese loc cu 20 de ani în urmă, în 1993. Un fizician cercetător mi-a explicat atunci pertinent că, îl citez aproximativ din memorie, ”ăștia premiază descoperirile de acum douăzeci de ani pentru că n-au ce descoperiri (de azi) să premieze”. Și trendul ăsta ține de ceva timp. Adică în materie de descoperiri, azi fizica e în criză, mare. Și odată cu fizica și sunt în criză alte domenii care depind de fizică, inclusiv aeronautica. După cum spunea și @neamțu țiganu, de câțiva zeci de ani nu s-a schimbat mare lucru în aeronautică, doar revoluția IT a îmbunătățit semnificativ capacitatea de a controla diverse procese cu ajutorul calculatorului. În anii 80 priveam înainte cu speranță, fenomenul SF era la apogeu, filme, cărți, însă acum ajungem să privim înapoi pentru că nu se vede nimic înainte. Mie nu-mi place să mă uit înapoi, e depresiv, e contraproductiv, și-mi pare a genera un sentiment nesănătos de automulțumire. Cred că e mai sănătos să nu fii niciodată satisfăcut sau mulțumit, în încercarea de a merge mai departe, de a depăși barierele/frontierele existente.
Apreciez efortul de documentare al autorului, dar cred că principial e greșit să tot privim înapoi, la ce a fost. Să presupunem că articolul îl citește un tânăr de 16-18 ani, ce învață el din asta? Că în secolul trecut a fost ceva, dar care nu mai e demult. Tinerilor le trebuie ghidaj spre ce să se îndrepte, ce să caute, la ce să spere.
Actualmente însă nu știu dacă există ceva care să ne facă să sperăm pentru viitor, dacă există un subiect care să merite aprofundat, dezbătut. Oamenii au devenit foarte comozi, e greu să gândești cu propriul cap, e greu să ai idei originale, le e mai ușor să copieze unul de la altul, nu numai proiecte, ci copiază mentalitatea cu totul, gândesc ”inside the box”, pentru ei altceva nu mai există, iar dacă există atunci e dăunător.
Deci problema e tot la fizică, pentru că atâta timp cât nu avem soluții, cumva se ajunge forțat la privitul spre înapoi, ce ne conduce inevitabil la filozofia pieței: „maică, pe vremea mea era mai bine”. Și în ce privește fenomenul culturii SF, afirmația asta chiar este adevărată, din păcate.
Aia lucreaza la ledul ala albastru din anii ’80, l-au facut prin 1993 si apoi au continuat sa il dezvolte pana cand a devenit una dintre cele mai bune solutii led disponibila azi, de aceea au primit premiul mai tarziu. Este penibil sa te caci pe descoperirile lor care ne ajuta azi, doar fiindca au fost facute acum mult ani.
Referitor la uitatul inapoi, pornind de la ideea alora (chiar daca e nerealizabila indiferent de tehnologie) poti sa ajungi la o alta idee care sa fie pusa in practica, de aceea e bine sa stii cam ce s-a incercat deja.
De asemenea, tot repeta unii pe aici ca cine nu cunoaste istoria este condamnat sa o repete – pentru mine cuvantul istoria folosit aici este orice fel de istorie, nu doar aia cu grecii si romanii, fiindca nu este foarte inteligent sa incerci acum si sa nu-ti iasa aceeasi chestie de care s-au prins deja ca nu merge unii de acum 10 ani.
Cat despre faza cu ‘de câțiva zeci de ani nu s-a schimbat mare lucru în aeronautică’, trebuie sa fii batut in cap sa zici in aceeasi fraza ca nu s-a schimbat mare lucru, cu exceptia faptului ca calculatoarele au modificat major modul in care zboara avioanele.
Doar fiindca la exterior nu s-au introdus modificari majore, asta nu inseamna ca la interior totul e identic.
In primul rand, multumesc de lectura si timpul acordat articolului!
In al doilea rand, pozitia mea e usor nuantata in privinta progresului fizicii. Fizica moderna are urmatoarele probleme:
1) a ajuns intr-un punct in care are enorm de multe posibilitati si cai de a avansa. Cred ca exemplul cel mai bun sunt miriada de teorii ale stringurilor care se „lupta” (metaforic, ca fizicienii in general sunt in termeni prietenosi unii cu altii) pentru a fi cea care unifica gravitatia cu fizica cuantica. Si se mai lupta cu LQG (gravitatie cuantica in bucla) si cu teoriile de gravitatie entropica. Si aici problema e ca experimentele necesare pt a le demonstra sau infirma sunt de anvergura. Case in point, LHC-ul a fost construit pentru a demonstra existenta bosonului Higgs si a particulelor supersimetrice. A fost un succes partial, care a costat, insa, 7 miliarde de dolari. Cam acolo e „scara” pentru cercetari foarte fundamentale si teoretice.
2) suntem intr-un moment in care avem enorm de multe presiuni sociale (in urma globalizarii, a imixiunii politicului in tot si toate si a sistemelor economice gafainde) si externe (reasezari geopolitice si schimbari climaterice). Resursele sunt mai putine decat par, chiar daca avansul IT-ului le face destul de eficiente.
3) fizica a ajuns atat de departe incat trebuie niste ani pt un copil sa o inteleaga pornind de la zero. De un simplu cetatean, nici nu putem vorbi. Iar asta naste un fel de dihotomie intre savanti si publicul mare (caruia ajungi sa nu stii cum sa-i explici ce faci; vezi cazul vaccinurilor).
Acum, eu cred ca aceste probleme sunt rezolvabile. Evident, o societate sub presiune va avansa mai lent, dar poate avansa in alte feluri. Fizicienii s-au obisnuit cu bugete mari de pe vremea razboiului rece, cand fizica a trecut de la un domeniu interesant dpdv academic la un domeniu cu o FOARTE REALA aplicabilitate militara. Urmasii scolii de la Copenhaga s-au trezit cu bugete de miliarde care le-au permis un avans absolut masiv si unic in istoria omenirii. Nu mai trebuiau sa construiasca fuzoare de 50 de dolari in garaj pt a studia fizica plasmei, aveau permisiune de a construit un accelerator de particule de o mila sau un Z-pinch. Ba chiar, erau obligati sa o faca. Cumva, asta a permis fizicii particulelor sa avanseze PREA repede, pana a atins limitele modelelor fundamentale.
Dar asta e o abordare de forta bruta si care, evident, mai devreme sau mai tarziu, ramane fara aer. Nu trebuie sa incerci sa zdrobesti obstacole, le poti ocoli. Spre exemplu, ITER costa miliarde, dar pana se va construit, probabil va fi deja perimat multumita mult mai modestului dar si mult mai eficientului Wendelstein 7-X. Sau, incercarile de a descoperi noi forte fundamentale folosind LHC-ul pana acum nu au avut succes, dar un simplu experiment de observare a descompunerii radioactive din Ungaria pare ca indica ceva in directia asta (https://en.wikipedia.org/wiki/X17_particle).
Doar ca astfel de descoperiri sunt GREU de prezentat si explicat publicului, mai ales in era atentiei de 10 secunde. Nu sunt sigur ca pot afirma, cu mana pe inima, ca e vina fizicii ca nimeni nu aprofundeaza un articol de presa prost prezentat.
De asemenea, daca vreodata vom avea tehnologii care sa prelungeasca viata calitativa umana, ma astept ca foarte multe probleme legate de natalitate si timp de studiu sa fie ameliorate. E greu sa sustii un om care trebuie sa studieze o problema 20 de ani pt a fi util, cand speranta de viata medie e 80. Dar daca speranta e de 160, se schimba datele problemei.
Acum, in privinta rachetelor si a avioanelor mentionate de domnul @neamtu_tiganu, eu cred ca acolo tine muuuult mai mult de politica si de societate decat de stiinta in sine. E o mare diferenta intre cercetari stiintifice fundamentale si cercetari de fizica aplicata si inginerie. Nu s-au mai schimba forma unui avion de linie din anii 60 nu pentru ca nu se putea, ci pentru ca companiile sunt risk-averse, iar aeroporturile nu vor sa fie nevoite sa dea bani sa-si modifice rampele de imbarcare. Rachetele reutilizabile nu au zburat pentru ca politicienilor le pasa mai mult de razboaie si salarii si campanii decat de avansul stiintei. Pt ca majoritatea oamenilor sunt mici si duc vieti mici, si nu sunt invatati sa spere. Si nu e vina lor, e doar un efect nefericit care se propaga de la generatie la generatie si pe care incerc sa-l intep ca sa-l deranjez putin.
Eu privesc in trecut pentru ca:
1) in curand spatiul va fi mult mai aproape de noi. Vom vedea misiuni spectaculoase (JWST se lanseaza luna asta cred) vom vedea bastani care fac excursii, misiuni catre si dinspre Luna. Ampanajul guvernelor va fi, in curand, al omului normal (poate bogat). Nu doresc sa retraiesc un moment in care spatiul sa fie inca una din aspectele vietii noastre cotidiene pe care sa nu-l intelegem, cum sunt telefoanele mobile sau PC-urile. Asta naste monstrii, demoni si conflicte sociale pt ca oamenii tind sa gandeasca mistic. Pt multi, telefonul mobil e magie. Si nu e bine, ca asa apar vanatorile de vrajitoare. Nu vreau sa se intample asta cu spatiu. Pt ca de spatiu avem nevoie ca sa supravietuim ca specie pe termen lung.
2) pentru ca foarte multe idei au fost bune dar premature. RITA e chiar un astfel de exemplu: nu existau sisteme de control destul de sofisticate pe vremea aia pentru a ateriza asa ceva, dar conceptul era util. De ce sa nu le revizitam acum ca putem sa le realizam la potentialul lor? De ce sa le aruncam la cosul de gunoi al istoriei? Nu exista originalitate, dar, sa fim sinceri, la ce ne foloseste originalitatea asta? Nu conteaza daca un concept e nou, conteaza daca-l realizezi sau nu. Bono a murit fara sa vada aerospike functional in viata sa, sau sa priveasca o nava cum aterizeaza pe coada. Von Braun nici nu cred ca a prins sondele Viking sau Voyager, a murit fara sa vada cum arata Neptun sau Saturn indeaproape. Korolev, saracul, nu aprins primul pas pe Luna.
Traim intr-o era in care, paradoxal, principalul impediment suntem noi, nu tehnologia. Suntem rasfatati. Conceptele deja exista, trebuie numai sa ne pese de ele. Dar pt asta, trebuie sa stim ca ele exista. Trebuie sa sapam dupa ele. Eu asta fac. Mie personal, mi-i se pare ca ne-am afundat in propriile noastre trivialitati zilnice, in loc sa cerem sau sa lucram la a merge in locurile unde putem gasi raspunsuri la intrebari fundamentale. Poate nu suntem inca suficient adaptati propriilor noastre capabilitati, poate noi chiar credem ca nu putem ajunge pe Marte in patru saptamani (spoiler pentru un articol viitor, pe care i-i l-am promis lui @nicusor anul trecut: putem) sau poate asta suntem obisnuiti sa credem. Dar putem. Putem vindeca paralizii si cancere, putem vedea in infrarosu, putem mentine un echilibru intre natura si om. Dar daca nu suntem constienti de asta, logic ca ne simtim neajutorati.
Daca optimismul sperantei la viitor il gasesc in trecut, atunci acolo am sa ma indrept, Optmismul e hrana pentru suflet, nu poti avansa daca esti deprimat. Oamenii acestia nu credeau orbeste in promisiuni stiintifice, ei le studiau. Erau premature atunci, dar astazi, finally, le putem vedea realizate. Daca nu tinem la ele sa fie realizate, macar sa nu ne surprinda cand chiar se intampla sa fie realizate.
„. E greu sa sustii un om care trebuie sa studieze o problema 20 de ani pt a fi util, cand speranta de viata medie e 80. Dar daca speranta e de 160, se schimba datele problemei.”
Posibil,
La fel de posibil este ca o crestere a sperantei de viata ar incetini inovatia,
O viata lunga ar putea afecta
– motivarea initiala (nu prea are sens sa te apuci chiar asa de tanar de munca intensa, daca te apuci poate interveni monotonia si poti desoperi alte interese, pentru care ai tot timpul necesar schimbarii de macaz);
– simtul urgentei, si prin urmare ritmul si intensitatea efortului depus. Moartea induce stringenta suprema, incomparabila ca alti catalizatori precum avutia, recunoasterea, autoperfectionarea samd.
Fizica este in criza si nu se mai fac descoperiri? Asa este, doar ca invers. Rata „descoperirilor” este in crestere, asadar avem o accelerare a cercetarii si prin urmare, urmand partea de punere in paractica, a inovatiei. Nicicand nu am avut un ritm mai mare al schimbarilor (ma rog, probabil daca excludem perioada elenistica, care probabil va detine recordul absolut). Poate ca nu sunt revelatii de magnitudinea teoriei relativitatii, dar aici nu vad vreo diferenta fata de anii ’80, sau ’60 etc.
Majoritatea premiilor se dau pentru descoperiri teoretice, dintre care unele (mai ales cele legate de avantgarda, precum domeniul cuantic sau astrofizica), nu au multe aplicatii practice, cel putin in acest moment. Asadar, „most important discovery or invention within the field of physics” este criteriul, nicidecum urmarea inginereasca. Chiar si asa, daca ne uitam la ultimile decenii, avem o pondere importanta de premieri cu impact real, si dezvoltari ingineresti.
Dincolo de marile reusite, nicicand omenirea nu a avut mai multi cercetatori, centre sau bugete mai mari. Si cresterea este accelerata.
Iata lista cu pricina:
https://www.nobelprize.org/prizes/lists/all-nobel-prizes-in-physics/
As fi curios daca vezi vreun tipar al decaderii fata de anii ’80 (sau alta decada anterioara); mie imi scapa.
Desigur, exista un grad de subiectivitate si intelegere care poate vicia premierea, in sensul in care importanta anumitor descoperiri nu este in intregime aparenta la momentul initial. sau certificarea validitatii este contestata samd.
Trecand de domeniul fizicii si al premiilor, schimbarile din viata de zi cu zi apar cu o viteza din ce in ce mai mare. Rata de inovare in industrie este fara precedent, practic perimarea morala precede ca regula pe cea fizica. Si nu vorbim doar de cadenta, ci si extensiv, de aria geografica acoperita, trecand de la cateva concentrari la o acoperire aproape globala.
Bună seara…Poate pare S.F.,dar multe studiisi tehnologii au fost dezvoltate pt expluatarea spațiului…Poate vā pare o prostie dar,multe lucruri ce azi se intâmplă sunt fācute cu această finalitate!De ce să fac eu Nave foarte costisitoare dacă n-aş putes aduce aur din univers ca sā fac rentabilă expediția.
Sisteme de propulsión,Exoscheleți roboți telecomandați,alimente alternative si prospectarea Corpurilor Celeste si rezistența si problemele corpului uman in spațiu sunt únete puncte atinse de NASA si alte puteriAstronautice.
@marius
Nu cred că vorbim despre același lucru. Cred că faci o confuzie între progresul tehnologic produs de revoluția IT, și fizica teoretică, care tratează alte subiecte, e vorba de mecanica cuantică, teoria stringurilor, gravitația cuantică, etc. Pe lista aia vezi că Premiul Nobel pentru fizică 2013 a fost acordat descoperirii bosonului Higgs. Teoria a fost formulată în 1964. Cred că aceasta este ultima descoperire relvantă, cu 57 de ani în urmă. În rest dacă o să cauți o să găsești că doi dintre cei care au câștigat premiul pe 2020 Genzel și Ghez, l-au câștigat pentru descoperiri făcute în anii 90, iar cel de-al treilea, Roger Penrose, pentru o teorie tot din anii 60.
“I think this prize is long, long overdue,” says theoretical physicist Lee Smolin, for Penrose and for general relativity”.
https://physicstoday.scitation.org/do/10.1063/PT.6.1.20201006a/full/
Deci lista aia demonstrează doar că am dreptate, adică ne întoarcem spre trecut, pentru că azi nu găsim nimic. Se poate spune că reâncălzim ciorba.
Problemele fizicii azi
https://www.youtube.com/watch?v=oZ7jwevZbb4&t=233s
Probabil avem perspective diferite uitandu-ne la aceleasi date. Eu nu aparam decernarea premiilor, ba chiar le-am adus ceva critica. Decalajul dintre descoperire, intelegerea importantei ei, si apoi recunoasterea meritului este prezent. In unele cazuri, din cauza decesului autorului, premiile nu sunt acordate vreodata (si aici s-ar incadra multe dintre cele mai sclipitoare minti ale fizicii), si vor ramane asa, pentru ca nu se acorda postum. Acest decalaj nu inseamna sub nicio forma ca nu avem cercetare si descoperiri astazi in fizica, si ca acest vid de performanta ne indeamna sa cautam in trecut. Poate insemna ca importanta unei teorii trecute devine din ce in ce mai evidenta cu trecerea timpului (posibil cazul Penrose, care a fost legat de ceilalti doi cercetatori), sau ca sunt imperfectiuni in activitatea comisiei de decernare, unele care nu mai pot fi corectate, si altele in care se face o oarecare dreptate dupa atat amar de ani.
Rezumandu-ne la exemplificarea propusa de tine, decalajul Penrose este doar un caz punctual (si puten adauga si colegul de cercetari Hawking aici), si se rezuma la Nobel (pentru ca alfel meritele lui Penrose sunt recunoscute atat public, cat si de catre institutii sau colegi de breasla). Asta nu inseamna ca azi in astrofizica nu se intampla nimic si astfel au ajuns sa caute in trecut. Cercetarile si descoperirile in cosomologie fizica si astronomie extragalactica sunt mai mari si numeroase decat oricand. Poate inseamna ca s-a ajuns la o situatie ridicola in care meritele celor 2 fizicieni n-ar fi putut fi premiate fara recunoasterea contributiei lui Penrose, sau ca membrii comisiei au profitat de ocazie si alaturarea domeniului si subiectului care au primit premiul pentru a include si o valoare sigura si care a scapat pe nedrept confirmarii Nobel pana acum.
Dincolo de exemplificarile pe care ne-am concentrat amandoi, premiul Nobel nu mai poate fi reprezentativ pentru evolutia cercetarii in fizica, nici la nivel teoretic. Pur si simplu cercetarea s-a extins enorm, cu multe descoperiri, in domenii sau specializari din ce in ce mai variate, si realizarile sunt greu de evaluat si comparat, iar premiul ala a ramas tot unul pe an.
Premiul se rezuma la fizica, dar fizica nu se rezuma la premiu.
Interesanta discutia 🙂 Ar fi si mai si daca ar fi la un pahar de vin (cel putin pentru mine).
Din cele 3 cauze avansate de mine pentru premierea lui Penrose, as tine sa precizez ca prima imi pare cea mai probabila, si ca in opinia mea, in cazul Nobel a devenit ceva comun sa se premieze partea teoretica impreuna cu partea observationala. Din pacate, viteza in care avanseaza tehnologia/ingineria necesara partii experimentale (respectiv una redusa), inseamna ca avem decalaj de timp intre partea matematica si cea observationala. Este nedrept pentru teoreticieni (mai ales ca in opinia mea ferma ei fie sunt vazuti, fie se vad ca net superiori cercetatorilor angajati in cercetarile reale), iar daca il deplangem pe Penrose, ar trebui sa ne gandim la Hawking. Dar intre timp sunt multi ca Genzel și Ghez. In urma cu doar cateva luni eram absorbit de cercetarile legate de Laniakea si de cantitatea coplesitoare de date necesara (creierul meu oricum nu poate proceda inseamnatatea numerelor avansate acolo), si cum de la clustere am ajuns la super clustere, iar dincolo de asta ramane sa vedem cum le spunem (pana la acel text cunostintele mele nu treceau de grupuri locale). Cine si cum poate evalua inseamnatatea unor cercetari fara precedent? Probabil nu sunt multi aceia, si ma gandesc ca e si mai greu sa compari astfel de realizari intre ele. Plus ca deja avem 2 ani cu premii in astronomie. Ce vor spune celelalte specializari? Pot critica decernarea Nobel, dar pot si intelege ca eu nu pot sa inteleg cu adevarat complexitatea activitatii lor.
Ma duc sa beau vin singur.
Vad ca multa lume se plange de stagnarea tehnica in aeronautica/aerospace. Asta are mai multe cauze:
– lipsa de comanda reala pt. avioane cu performante mai bune. Zona militara a fost relativ stagnanta din cauza lipsei de conflicte militare clasice si a hegemoniei militare americane care a anulat presiunea pe constructorii de avioane. Zonele unde presiunea a existat au condus la progrese spectaculoase: comparati un radar AESA si electronica aferenta unui avion din 2015-2020 cu anii ’70-80 cand era smecherie sa ai pe avioane de gen. 4 rachete care „bateau” la 40-50 de km si radare care puteau dirija focul impotriva a 2-4 tinte sau cand erai „barosan” daca in „navigatie” aveai automatizari capabile sa faca „orbit” in jurul unui radiofar sau sa tina un curs.
– modul in care sunt organizate companiile producatoare in corporatii/conglomerate pe actiuni. Care au in general o mare adversitate la risc, prefera solutiile verificate in locul inovatiei. Cred ca oricine lucra in corporatie s-a lovit de asta.
– situatia de cartel/oligopol a constructorilor care in cardasie, pardon, lobby cu statele au mentinut oferta slaba si preturile mari.
Situatia e pe cale sa se schimbe spectaculos datorita unei anumite companii conduse de un anumit miliardar.
Mi se pare extraordinar ca daca Musk n-o da in bara cu Starship toate proiectele alea din anii ’60 devin brusc macar abordabile daca nu de-a dreptul fezabile.
La naiba…la cateva milioane de $ cat spune Musk ca va costa sa duci 100+ tone pe orbita poti sa strangi bani pe kickstarter sa trimiti o locomotiva pe orbita 🙂
Checkmate, foarte fain articol, multumesc.
Cred ca am mai zis, dar aceste motoare nucleare vor fi readuse la viata de catre Starship. Daca avem un mod ieftin si sigur de a duce incarcaturi grele pe orbita, acolo nu mai avem problemele de radiatie care ar face acum un NERVA de neconceput la sol la data asta
Cu riscul sa par repetitiv si fanboy, DACA Starship se dovedeste un succes va fi cea mai mare revolutie aerospatiala de la motorul cu reactie si Sputnik/Vostok incoace.
Azi e Fizica 😉 https://www.nobelprize.org/