GANDACI ZBURATORI 15

Am auzit cu totii de sinucigasii japonezi din WW II, de oamenii-bomba numiti kamikaze/Vant divin…Ei bine, ceva oarecum similar au avut si USAAF si US Navy purtand numele de Aphrodite/Afrodita si Anvil/Nicovala! Haideti sa vedem ce si cum a fost…

In martie1943, SUA au trecut la executarea Operatiunii Pointblank impreuna cu britanicii, operatiune de bombardare si distrugere a infrastructurii militare germane, a economiei si unitatilor de productie strategice etc. USAAF bombarda ziua iar RAF noaptea. In curand a devenit clar pentru USAAF ca pierderile in aeronave si piloti erau catastrofale deci trebuia facut ceva!

Mai mult decat atat, pe 11 septembrie 1943 la ora 10.00, US Navy a facut “cunostinta” cu bomba planor antinava Fritz X/ogiva continea 320 KG Amatol/MCLOS, victima cazandu-i crucisatorul usor USS Savannah/CL-42, Clasa Brooklyn, 12.403 tone, 15 tunuri calibrul 155 mm, nava avariata fiind retrasa de la Salerno in SUA unde a stat 8 luni in reparatii. Era clar si pentru Marina ca se confrunta cu ceva “nou si distructiv”, dificil de combatut, deci, trebuia facut ceva! La fel, desi V-1 si V-2 germane inca nu incepusera “razbunarea”, Aliatii anglo-americani aflasera de existenta lor si locatia fabricilor ultrasecrete unde acestea erau dezvoltate&produse –ingrijorati fiind, in august 1943 pun bazele Operation Crossbow/Operatiunea Arbaleta vizand distrugerea unitatilor de productie si a instalatiilor de lansare prin bombardament aflate in Franta, Belgia, Germania si Olanda.

Ei bine, in scurt timp USAAF si US Navy au trecut la treaba amplificand dezvoltarea armelor radioghidate&TV –vom vorbi pe larg in cursul articolului fiindca au fost multe proiecte si realizari – gandind totodata o strategie care semana oarecum cu Vantul divin japonez de mai tarziu, “bomba zburatoare”.

Ei bine, singura “bomba zburatoare” ghidata utilizata de USAAF in WW II a avut numele de cod “Aphrodite/Afrodita”, corespondentul US Navy purtand numele de cod “Anvil/Nicovala”, si despre acestea vom vorbi in continuare!

Ambele programe, Afrodita/USAAF si Nicovala/US Navy au vizat transformarea unor bombardiere vechi si obosite, B-17F/USAAF si PB4Y-1/US Navy (varianta navalizata a Consolidated B-24D/J Liberator, patrulare marina, transport si recunoastere foto utilizat cu precadere in Pacific), in “bombe radioghidate” cu pilot la bord dar…nesinucigase. Ambele programe au fost strict secrete la acea vreme! Aceste aeronave “obosite”, majoritatea scoase din serviciul operational, au fost botezate de catre echipajele special antrenate deloc magulitor –Robot, Baby/Bebelus sau Weary Willy/Willy Obositul.

Ideea bombardierelor-drona ia venit generalului Henry Harley “Hap” Arnold, seful USAAF la acea vreme, la sfarsitul lui 1942 sau inceputul lui 1943 (se stie ca “Hap” Arnold a fost sustinator al bombardamentului strategic si distrugerii totale a Germaniei si Japoniei. A sustinut din toate puterile dezvoltarea super-bombardierului B-29 pe care il considera “arma decisiva pentru scurtarea si castigarea razboiului”. Il “cunoastem” din capitole anterioare!). A impartasit ideea transformarii bombardierelor vechi in drone radioghidate generalului de brigada Grandison Gardiner, comandantul Eglin AFB/Florida, acesta punandu-si inginerii la treaba (generalul Gardiner era de profesie inginer electronist si pilot pe bombardiere –a zburat mai multe tipuri in timpul carierei, inclusiv B-17/29. A absolvit Air Corps Engineering School/McCook Field in iunie 1927 obtinand titlul de Master of Science in matematica la MIT doi ani mai tarziu. Din martie 1942 era comandantul Air Proving Ground Command Eglin AFB/unitate de cercetare/dezvoltare/testare a USAAF. Din aprilie 1944 a facut parte din Joint Committee on New Weapons and Equipment/Comitetul Mixt pentru Arme si Echipamente Noi/USAAF. Ei bine, Gardiner a colaborat intens cu Doolitle la pregatirea temerarului raid asupra capitalei Tokio care a ramas in istorie sub numele de Raidul Doolitle, raid pregatit in mare secret sub numele de “Proiect special de aviatie nr.1”…El a fost cel care a facut toate “calculele si pregatirile”, cei 80 de piloti participanti la raid invatand la Eglin AFB cum sa decoleze un bombardier mediu B-25 Mitchell in doar 300 m de “pista”/portavion).

La finalul lui 1943, conform surselor independente, au aparut primele rezultate la nivel de concept –bombardiere vechi B-17 si B-24 avand statut Beyond Economical Repair/BER (cumva, mai pe romaneste, nerentabile din punct de vedere economic pentru reparare, modernizare si refolosire) urmau a fi “dezbracate” (mitraliere, instalatie de lansare bombe, echipament radio, blindaj, scaune, kit-uri de supravietuire etc) si usurate de 5443 kg. Aeronavele urmau a fi echipate cu un sistem de radioghidaj care deriva din cel dezvoltat pentru Azon/Azimuth only –prima bomba radioghidata/MCLOS americana aparuta in 1944, similara Fritz X (vine si randul ei…). Bombardierele radioghidate urmau a fi impanate cu 8165 kg de Torpex, un exploziv creat de britanici cu 50% mai puternic decat TNT-ul compus din 42% RDX+40% TNT+18% pulbere de aluminiu, incarcatura de explozibil fiind de peste patru ori mai mare decat cea a unui B-17E –varianta aparuta in 1941/incarcatura bombe 1905 kg. Conform calculelor lui Gardiner&echipa de ingineri Eglin AFB, o “bomba” B-17 ar fi generat o explozie colosala care s-ar simti pe o raza circulara de 9,60 km. Pentru a putea fi radioghidate de catre operatorul din aeronava-mama, “aero-bombele/puii” B-17 urmau a fi prevazuti in cabina de pilotaj cu doua camere TV cu transmisie live, una indreptata spre sol iar cealalta spre panoul de bord. Bombardierul-drona ar fi devenit o racheta radioghidata&TV lenta si greoaie, si dupa cum vom vedea in cursul articolului, si dificil de operat. Cu toate plusurile si minusurile conceptul e interesant si futurist pentru acele vremuri chiar daca s-a “nascut” si-n Germania, Marea Britanie, chiar Japonia!

Ei bine, la inceputul lui 1944, conceptul bombardierului-drona a fost prezentat generalului-maior James “Jimmy” Harold Doolittle, pionier al aviatiei americane pe care il cunoastem din capitole anterioare, nimeni altul decat “creierul” temerarului raid asupra capitalei Tokio din data de 18 aprilie 1942, la doar 4 luni dupa Pearl Harbour, executat cu 16 bombardiere medii B-25B Mitchell&80 aviatori decolate in premiera mondiala de pe un portavion, raid care ii poarta si astazi numele “Raidul Doolittle”, si pentru care a fost decorat de catre Presedintele Roosevelt cu Medalia de Onoare intr-o ceremonie la Casa Alba. La acea data generalul Doolittle era comandantul Eighth Air Force/A Opta Forta Aeriana, cea mai mare forta aeriana USAAF angajata in lupta si cea mai mare din WW II, avand drept misiune bombardarea tintelor strategice germane din Franta, Tarile de Jos si Germania, cartierul general aflandu-se in Marea Britanie, RAF High Wycombe, Buckinghamshire, sud-estul Angliei –European Theather of Operations/ETO.

General-maior Earle Everard “Pat” Partridge

Doolittle, incantat de ideea/posibilitatea de a-si “proteja” subordonatii si lovi fara pierderi tinte strategice germane vitale precum buncarele submarinelor germane, fabrici de aeronave/tancuri/submarine/rachete/munitii si multe altele, aproba acest “plan” pe 26 iunie 1944, atribuind misiunea de a “invata” si opera aceste drone 3 rd Air Division/3 rd AD/Diviziei 3 Bombardiere din cadrul Eighth Air Force condusa de catre General-maior Earle Everard “Pat” Partridge (Divizia 3 Bombardiere era compusa la acea vreme din 3 Aripi de Bombardament -4, 13 si 45, avand  9 grupuri de bombardiere grele B-17. La acestea s-au adaugat din mai 1944, cinci grupuri de bombardiere B-24 grupate in cadrul 92 si 93 Combat Bomb Wings. Generalul Partridge era ofiter cu mare experienta de lupta –a “gustat” Frontul inca din WW I/Franta cand a luat parte cu Divizia 79 la Batalia de la Saint-Mihiel si ofensiva Meuser-Argonne. Absolva sef de promotie Academia Militara West Point in 1924 iart in 1927 obtine brevetul de pilot –scolile de pilotaj ale US Army de la Brooks Field si Kelly Field. A participat ca pilot in filmul Wings/1927-1929, film realizat de catre studiourile Paramount dedicat pilotilor americani din WW I, filmul avand un buget impresionant pe atunci, 2 milioane de dolari/azi 31 milioane de dolari. Era seful 3 rd Air Division din iunie 1944 si la acea data se pregateau pentru deplasarea/mutarea in Okinawa/Frontul din Pacific –zburau B-17 si B-24, P-47 si P-51).

La randul sau, generalul Partridge transfera sarcina operarii bombardierelor-drona 562 nd Bomb Squadron/562 nd BS/Escadrilei 562 Bombardiere bazata la RAF Honington/9,7 km sud de oraselul Thetford, in comitatul Suffolk/Marea Britanie, o baza aeriana discreta mascata de padure codificata USAAF –Station 375/Statia 375. Aici, pe langa “casa” unor escadrile de vanatoare, bombardament, recunoastere se afla o mare baza de aprovizionare/depozit a/al USAAF “cu de toate” si hale de reparatii pentru avioane USAAF “ranite”, inclusiv B-17/24. De “binefacerile” depozitului si bazei de reparatii beneficia si RAF, bineinteles! In 1950, RAF Honington revine, din nou, RAF –aici, in 1956, se afla una dintre bazele V Bomber/bombardiere strategice nucleare Vickers Valiant si Handley Page Victors.

Pe 23 iunie 1944, generalul de brigada Carl Spaatz, printr-un mesaj trimis generalului Henry Arnold initiaza Proiect A/Aphrodite/Afrodita –“Afrodita e numele de cod pentru atacarea tintelor inamice de maxima importanta cu tehnica speciala.”

O zi mai tarziu, pe 24 iunie 1944, “Jimmy” Doolittle il informeaza pe generalul de brigada Carl Andrew “Tooey” Spaatz, comandantul USAAF in Europa, despre evolutia acestui program. Se stie ca inca din 1 iunie 1944, Doolittle trimite o telegrama generalului Spaatz prin care il informeaza ca 2 B-17+2 B-24+2 Lockheed P-38 Droop Snoot sunt pregatite pentru dronizare si transformare in aeronave de control/aeronave-mama in cadrul Proiect Castor, proiect care debutase in ianuarie 1944 la Special Weapons Branch/SWB/Filiala Arme Speciale din cadrul Equipment Lab/Laboratorul Echipamente, Wright Field/Ohio  (Lockheed P-38 Droop Snot erau vanatori P-38J modificati…Aveau bot carenat, in interior aflandu-se un bombardier&vizor de bombardament Norden, mitralierele au fost scoase. Aceste aeronave “specializate” ghidau atacul la sol al P-38/bombe, rachete sau o torpila, si de regula erau pilotate de liderii escadrilelor. Din cate se cunoaste, cu deosebire din surse independente, SWB a luat initial in calcul pentru dronizare aeronave de transport Douglas C-47 Skytrain si planoare de asalt Airspeed AS.51 Horsa/peste 3 tone incarcatura. Ulterior, Gardiner&echipa de la  Air Proving Ground Command Eglin AFB apartinand USAAF au luat in calcul si alte bombardiere, inclusiv B-17 si B-24. Programul de conversie a debutat oficial pe 25 martie 1944 fiind avute in vedere 12 aeronave care sa faca “trecerea” de la pilotat la nepilotat). Deci, comunicare de jos in sus si de sus in jos intre subordonati si sefi exista! Daca exista comunicare atunci exista si interes, si asa se fac lucrurile bune! Oooo, daaa, precum la noi!

B-17F

   In mai 1944, generalul Doolittle, entuziasmat de program, propune utilizarea de aeronave B-17/24 uzate aflate “pe stoc” la Eighth Air Force in Marea Britanie, asta in intentia de a urgenta cumva desfasurarea programului…Pe 9 iunie 1944, au fost selectate in vederea dronizarii 10 bombardiere B-17F/rebotezate RB-17F si B-24J/rebotezate RB-24J, alte doua B-17+un B-24+un P-38J Droop Snoot fiind selectate in vederea transformarii in “mame”. Pe 19 iunie 1944 acest proiect strict secret a primit numele de cod MX-541 Castor.

O zi mai tarziu, pe 20 iunie 1944, Proiect Castor a primit din nou “un sut in fund care l-a propulsat un pas inainte”…La acea data, general-maior Alfred Rockwood “Fred” Maxwell, Director of Operations of the US Strategic Air Forces in Europe/USSTAFE/Director de Operatiuni al Fortelor Aeriene Strategice ale SUA in Europa, inginer-militar, la presiunea sefului sau, generalul Spaatz, trimite o telegrama urgenta Materiel Command cerandu-i sa trimita in Marea Britanie „cat de rapid posibil” orice arme experimentale ghidate disponibile, nu conta daca acestea finalizasera sau nu  testele (ehhh, un mare sut a fost faptul ca Luftwaffe initiase Operation Eisbar/Operatiunea Ursul Polar nu cu mult timp in urma, pe 13 iunie 1944, zi in care prima V-1 a cazut in Londra ucigand 6 oameni, alti 266 ramanand fara adapost. Dupa asta, generalul Spaatz a trebuit sa indure presiunea pusa de politicieni britanici, chiar francezi, basca presa insulara, toti cerand distrugerea site-urilor de lansare si a unitatilor de productie care, in marea lor majoritate, erau bine protejate impotriva bombardamentelor –buncare betonate, flak, aviatie de vanatoare, radar. Se stie din surse independente ca pe 18 iunie 1944, Churchill a discutat fata in fata cu generalul Dwight David „Ike” Eisenhower,Comandant Suprem al Fortei Expeditionare Aliate din Europa,  cerandu-i imperios „sa facem ceva” in directia distrugerii V-1…Drept urmare, pe 19 iunie 1944, Eisenhower cere Engineering Division de la Wright Field sa grabeasca cercetarile legate de aplicarea Proiect Castor pe aeronave si alte echipamente. In acest sens emite Technical Instruction No.CTI-1747 in care subliniaza „acestui proiect trebuie sa i se acorde prioritate „0” pentru ca expedierea echipamentelor de control pentru aeronave in teatrele de lupta sa fie posibila pana pe 1 august 1944”. De asemenea, CTI-1747 cuprindea si cerintele operationale preliminare:autonomia de zbor a aeronavei dupa parasutarea/salvarea pilotului sa fie de minim 965-970 km –alte surse, 1000 km; drona trebuie sa poata zbura la 7620 m altitudine;aeronava-drona trebuie sa fie prevazuta cu un servomecanism care sa-i permita coborarea in picaj la unghiuri cuprinse intre 15◦-45◦; fiecare drona va fi echipata cu echipament de televiziune Block III; sistemul de radiocontrol trebuie sa permita ghidarea aeronavei-drona, altitudine si directie, pana la punctul de impact/tinta; incarcatura de lupta a aeronavei-drona trebuie sa fie de minim 9000-9071 kg. Frumos! 

  In sfarsit,expertii in explozibile si demolare de la Engineering Division/Wright Field au calculat ca daca vroiau „reusita” trebuiau sa detoneze mega-incarcaturi explozive la distante cuprinse intre 3-6 m de punctul-tinta!!??Aoleeooo muica, asa ceva e greu de obtinut si-n ziua de astazi! Curat SF pe atunci…).

Inainte de a continua mentionam faptul ca serviciile de informatii aliate cunosteau destule despre V-1, inclusiv locurile unde se produceau si locatia instalatiilor de lansare, prin intermediul Rezistentei franceze, a agentilor din teren si recunoasterii aeriene (se stie ca si sovieticii cunosteau destule despre Armele minune ale lui Hitler, insa nu nprea au dat ghes sa-si informeze „aliatii”…Bineinteles, Aliatii anglo-americani au procedat identic! Se pare ca sovieticii aveau un informator de rang inalt in anturajul Fuhrer-ului, acesta trimitand informatii detaliate cu privire la ceea ce fac si ce au germanii. Dupa Capitulare, acest om, foarte probabil ofiter superior Wehrmacht, a disparut in Istorie, numele nu ii este cunoscut nici in ziua de astazi!. Sovieticii/rusii au incercat ani multi dupa WW II sa-i cunoasca numele pentru a-l face Erou al URSS si Cetatean de Onoare al Moscovei,live sau post-mortem, chiar sa-l premieze cu un carnet rosu numa’ bun pentru propaganda, insa nu l-au aflat/gasit niciodata!). Ca fapt divers, doar in martie 1944 zborurile de recunoastere britanice si canadiene au adus 1.250.000 de fotografii aeriene cu posibile instalatii de lansare V-1, operationale sau in diferite stadii de constructie, din nordul Frantei si Tarile de Jos.

In cadrul Proiect A/Afrodita, bombardiere B-17/24 uzate care nu “meritau” o noua viata urmau a fi transformate in bombardiere-drona, fiind echipate cu senzor TV si sistem de control radio dezvoltat pentru bomba ghidata AZON (MCLOS), iar cele doua P-38 Droop Snoot urmau a deveni “mame” fiind echipate cu sistemul de ghidare Castor/radar+TV+radioghidaj. Bombardierul-drona urma a fi pilotat/2 oameni la decolare si, dupa atingerea altitudinii de croaziera, acestia urmau a parasi aeronava prin parasutare (pilotul+copilotul care era de regula tehnician echipamente “urcau” aeronava pana la altitudinea de 600 m dupa care o dadeau pe mana “Mamei”. Acestia se parasutau inainte de atingerea spatiului aerian inamic/periculos. In zborul spre tinta, “Bebelusul/Copilul” era asistat de catre “Mama” B-17, aeronave de recunoastere foto P-38/fotografiau misiunea si efectul la tinta si Mosquito, cele din urma avand rolul de a observa/marca locul parasutarii echipajului dronei.

Controlul dronei/radioghidaj era preluat de aeronava-mama care o insotea pana in apropierea tintei, aceasta zburand in spatele dronei la distante cuprinse intre 16-32 km –dupa misiune revenea la baza (in interiorul “mamei” existau doua monitoare TV/ecrane, unul de culoare alba utilizat de navigator iar celalalt de culoare verde utilizat de bombardier –vizualiza tinta pana la impact). De asemenea, dronele au fost prevazute sub burtica cu un generator de fum atasat unui rezervor suplimentar de carburant de 280-283 L “imprumutat” de la avioanele de vanatoare P-38/51 –generatorul de fum era declansat de bombardierul aflat in aeronava-mama la apropierea de tinta pentru mascare/protectie la focul AA (acesta “ardea” aproximativ 6L de combustibil pe minut).

Studii preliminare stabilisera ca sistemul de radioghidaj folosit la bombele VB-1 AZON putea fi adaptat bombardierelor-drona insa nu era suficient, acesta, in varianta initiala, putand controla/ghida bomba doar pe o singura axa –traiectoria verticala (bomba AZON avea si giroscop. Pentru ca operatorul sa “vada” bomba aceasta era prevazuta in coada cu o incarcatura pirotehnica care genera 600.000 candeli lasand o urma clar vizibila “de fum”). Pentru drone nu era suficient astfel incat maiorul Henry “Jim” Rand, principalul expert in bombe AZON din cadrul Eighth Air Force si sef al Sectiei 8 Inginerie Operationala la RAF Bovingdon, trece la treaba realizand sistemul cunoscut drept “Double Azon/Dublu AZON”, constand in “unirea” a doua AZON –un sistem controla altitudinea iar celalalt directia. Legatura radio dintre “mama” si “bebelus” (asa i-au spus dragastos! Sau parinteste?) consta din transmitatorul AN/ARW-18/dispus pe “mama” si receptorul AN/ARW-1/dispus pe “bebelus”.

Bombardierul-drona avea in bot o camera TV Block III, aceasta fiind produsa de catre RCA -50 de unitati fabricate in perioada 1943-1945, foarte probabil. Despre aceasta si sistemele radio aferente am vorbit intr-un capitol anterior!

B-17F CAREFUL VIRGIN, 41-24639

B-17 BROADWAY ROSE

B-17F LIBERTY BELLE

In sfarsit, primul bombardier-drona experimentala B-17F/Bebelus impreuna cu prima aeronava de control B-17F/Mama au fost gata pe 23 iunie 1944, efectuand primul zbor-test o zi mai tarziu cu rezultate “bune” –sistemul de control a reusit, se pare, sa mentina drone in zbor stabil de la 90-91 m altitudine. Drept urmare, pana la sfarsitul lui iunie 1944 un total de 10 “bebelusi” erau gata, acestia fiind numerotati de la B1-B10. Si daca tot vorbim de “Bebe” haideti sa intram in “cresa” ca sa-i cunoastem pe toti, numele lor haioase si…insotitorii: Boeing B-17F-27-BO/41-24639 “Careful Virgin”; B-17F-60-DL/42-3440 “Broadway Rose”; B-17F-65-DL/42-346; B-17F-70-DL/42-3493; B-17F-45-VE42-6080; Boeing B-17F/42-102696 “Midge”; B-17 F/42-30039 “Liberty Belle”; B-17 F/42-30066 “Mugwump”; B-17F/42-30212 “Quarterback”; B-17F/42-30342 “T’aint A Bird III”; B-17F/42-30363 “Ruth L.III”; B-17F/42-30595 “Olin’s 69’ers”; B-17F/42-30793 “Tom Paine”; B-17F/43-31394 “Aphrodite”; B-17F/42-3438; B-17F/42-3461; B-17F/42-3518 “Lady Lilian”; B-17F/42-37743 “Yankee Doodle Dandy”; B-17F/42-37760 “Avenger”; B-17F/42-39824; B-17F/42-39827; B-17F/42-39835 “Wantta Spar”; B-17F/42-6080 “Floozie Flossy’ ‘Mary Ruth the WeWa Special”; Mosquito NS569;  PB4Y-1/US Navy/44-40283 “Lassie Come Home”; PB4Y-1/US Navy/42-110007 “Hedron 7”; P-38J Droop Snoop 43-28490 “Jeanne”.

B-24 -LASSIE COME HOME

Pe 9 iulie 1944 vin si laurii, General Spaatz ordona realizarea a 65 de aeronave-drona A/Aphrodite, cerand ca 44 dintre acestea sa fie incarcate cu Torpex iar 21 cu napalm –estimase ca acest numar e suficient pentru distrugerea site-urilor V.

BQ-7

Cam tot atunci, dronele sunt rebotezate, B-17/BQ-7 iar B-24/BQ-8. Prima “Mama” a fost o aeronava Lockheed Ventura B-34 Lexington ex-RAF, bombardier mediu bimotor derivat din transportorul civil Lockheed Model 18 Lodestar/1939, insa aceasta a fost rapid inlocuita cu doua B-17G -Boeing B-17G-65-BO/43-37637 “Rotate Uncle”; Boeing B-17G-70-BO/43-37793.

In paralel cu USAAF, US Navy, si ea interesata de bombardiere-drona, infiinteaza pe 6 iulie 1944, Special Attack Unit -1/SAU-1/Unitatea Speciala de Atac-1 in cadrul Commander, Air Force, Atlantic Fleet/COMAIRLANT, unitate “pastorita” de Comandant James A.Smith (gradul e echivalent cu cel de locotenent-colonel in US Army, USAF si USMC). Unitatea speciala a fost transferata in Europa la Fleet Air Wing 7/FAW-7 (a fost infiintata pe 1 iulie 1941 la NAS Argentia/Newfoundland sub numele de Patrol Wing 7/ParWing 7,  rebotezata Fleet Air Wing 7/FAW-7 pe 1 noiembrie 1942. FAW-7 a fost relocata in Europa pe 21 august 1943, Plymouth, Marea Britanie. FAW-7 a fost desfintata pe 4 august 1945 la NAS Norfolk unde era bazata din 14 iulie 1945). Pe 5 iulie 1944, SAU-1 cu „arme si bagaje” a fost transferat la RAF Fersfield pentru „discretie” si „siguranta” (eeee, RAF Fersfield are o istorie interesanta…A fost dat in folosinta in 1942 de catre USAAF numindu-se initial Winfarthing. In 1944 era folosita ocazional de catre USAAF si permanent de catre US Navy, fiind rebotezata Fersfield/26 km sud-vest de Norwich, Norfolk/Marea Britanie. Baza avea piste pentru bombardiere grele Avro Lancaster, B-17/24/29 –avea o pista principala lunga de 1800 m+2 piste secundare de 1300 m. La sfarsitul lui 1944 acolo erau 2000 de oameni, acestia fiind cazati in Cabane Nissen/structuri semicirculare prefabricate din otel acoperite cu tabla ondulata care se montau in doar 1,27 ore, structuri aparute in WW I/aprilie 1916, creatie Maior Peter Norman Nissen, inginer minier de profesie –acesta a avut ideea geniala de a adapta acele structuri de siguranta semicirculare utilizate in galerii/subteran pentru uz suprateran. Si apropo de astea, sovieticii s-au bucurat de ele prin Lend Lease! Ahhh, scuze, am uitat ca Lend Lease n-a avut ‚importanta” pentru mersul razbelului la armia proletara si total revolutionara! Din iulie 1944 pana in ianuarie 1945, cam 25 de B-17F/USAAF+2 PB4Y-1/US Navy+SAU-1 au fost bazate aici pentru misiunile Afrodita si Nicovala. B-17F apartineau 388TH Bomb Group/Grupul 388 Bombardament din Eighth Air Force care fusese mutat de la Knettishall/Suffolk in iunie 1943. La acea vreme aerodromul era strict secret, s-a inchis in februarie 1946 dar a mai fost folosit sporadic cativa ani de aviatia utilitara).

BEECH C-45H EXPEDITOR

Personalul SAU-1 avea misiunea de a distruge site-urile de lansare a rachetelor V-1 si V-2 folosind bombardiere PB4Y1 „Liberator”/977 exemplare, varianta navalizata a Consolidated  B-24D Liberator (initial, ulterior au avut si variante G,J,L si M) utilizata de catre US Navy in misiuni ASW in Batalia Atlanticului/patrulare maritima de raza lunga/protectie aeriana a convoaielor/legatura/recunoastere foto -10 membri in echipaj, autonomie 3380 km, viteza maxima 488 kmh, in serviciu din 1942 (nr.4 semnifica „Proiectul 4” al Consolidated B-24 Liberator. In 1943 au debutat testele cu PB4Y-1 „pe steroizi”, versiune intrata in serviciul US Navy drept PB4Y-2 „Privateer”/Corsar din 1944, echipaj 11, viteza maxima 482 kmh, autonomie 4540 km, incarcatura 5800 kg de bombe/mine/torpile-patrulare maritima de raza lunga/protectie aeriana a convoaielor/legatura/recunoastere foto -cu deosebire in Pacific, lupta ASW. Eeee, asta inca zbura pentru US Navy in anii *50/sec.XX cu modernizarile de rigoare…Multe au fost transformate in drone-tinta la inceputul anilor *50 fiind cunoscute drept P4Y-2K, ulterior, din 1961, QP-4B. Ultimele drone-tinta P4Y-2K&QP-4B au fost „consumate” in 1962. Ca fapt divers, in 1951/1953 a aparut varianta echipata cu bomba planor ghidata radar ASM -N-2 Bat, varianta cunoscuta in inventarul US Navy drept PB4Y-2B. Ca fapt divers, primele PB4Y-1 au intrat in serviciul in septembrie 1942 cu VB-101 la NAS Barber Point, Hawaii. 13 submarine germane si japoneze are PB4Y-1 in palmares…).

Va urma.

 

 

WW

 

 

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

axisafvs.blogspot.com

https://historycollection.com › …

https://airandspace.si.edu › sov…

https://www.researchgate.net › …

https://owlcation.com › World..

https://www.history.navy.mil › histories › pdfs

marinelink.com

https://warbirdswalkaround.wixsite.com ›

http://www.aviation-history.com › …

https://www.nationalmuseum.af.mil › …

https://www.warhistoryonline.com › …

https://www.armyupress.army.mil › csi-books

https://travelforaircraft.wordpress.com/…/interst..

www.evanflys.com/tdr-1

www.aviastar.org › … › USA › Interstate

pwencycl.kgbudge.com/…/TDR_Assault_Drone…

www.designation-systems.net/dusrm/…/bq-4.ht..

www.aero-web.org/specs/intersta/tdr-1.htm

www.secretprojects.co.uk/forum/index.php?…

wap.pilotoutlook.com/aircraft/interstate/tdr-1

www.navaldrones.com/TDR-1.html

stagone.org/?page_id=37

www.elgrancapitan.org/foro/viewtopic.php?…

www.ww2aircraft.net › … › Aviation

stagone.org/

stagone.org/?page_id=20

www.theworldsbestever.com/…/stag–one–special…

stag-1aviation.deviantart.com/

airminded.org/…/22/the-first-air-bomb-venice-..

www.dehavillandmuseum.co.uk/…/de-havilland…

www.vintagewings.ca › Vintage News › Stories

www.fleetairarmarchive.net/…/FaireyIII.html

www.mauriceward.com/ro/istorie-logo

www.airvectors.net/avmoth.html

www.historynet.com/william-billy–mitchell-an-..

mariuszarnescu.com/tag/onestitatea/

www.aerofiles.com/ostfriesland.html

www.pbs.org/wgbh/amex/…/pandeAMEX86.ht…

www.aero-web.org/specs/curtiss/n2c-2.htm

www.qsl.net/w2vtm/mil_television_history.html

www.daveswarbirds.com/usplanes/…/kaydet.ht…

www.stearman.at/boeing_stearman.html

afmc.af.mil

militaryaviationchronicles.com

https://lemelson.mit.edu › vlad…

https://www.qsl.net › mil_telev…

https://www.tvcameramuseum.org ›

https://www.earlytelevision.org › .
https://www.americanairmuseum.com › …