Lockheed NF-104A a fost un avion de antrenament supersonic, de înaltă performanță, care a servit ca aeronavă școală pentru astronauți în cadrul U.S. Air Force Aerospace Research Pilots School (Școala de cercetare aerospațială a forțelor aeriene americane), între 1963 și 1971. Trei avioane Lockheed F-104A Starfighter de serie au fost modificate în acest scop de firma producătoare – Lockheed.
În cadrul programului de testare a fost atinsă altitudinea maximă de peste 36.600 m. Ca idee, F-22 Raptor, unul dintre cele mai performante avioane de vânătoare din lume, poate zbura la o altitudine de 20.000 m iar majoritatea avioanelor de vânătoare au un plafon maxim de circa 18.000 m. Tot pentru comparație, limita spațiului este fixată convențional la altitudinea de 100.000 m (linia Kármán).
În anii de pionierat ai zborului la mare altitudine, în anticiparea zborului în spațiu, s-a constatat că datorită aerului rarefiat din stratul superior al stratosferei, suprafețele aerodinamice de control – deriva, eleroanele, profundoarele, nu mai au efectul scontat. Prin urmare, toate aeronavele care urmau să opereze la altitudini mari trebuiau să fie echipate cu un nou sistem capabil să controleze aeronava pe toate cele trei axe – „reaction control system (RCS)” folosit astăzi de toate vehiculele spațiale. Într-o traducere mot-a-mot, în română ar fi „sistem reactiv de control (SRC)” dar în continuare voi folosi abrevierea din engleză – RCS.
Inițial, americanii au utilizat pentru teste o versiune modificată a Bell X-1 – primul avion care a depășit viteza sunetului, pilotat de Chuck Yeager însă, în urma unor probleme tehnice, aeronava a fost consemnată la sol. Bell X-1 a fost înlocuită în 1959 cu un Lockheed F-104A modificat de NASA, care avea sisteme RCS pe vârfurile aripilor și în botul fuselajului. Acest avion (denumit JF-104) a atins o altitudine maximă de 25.300 m în timpul programului de testare. Printre piloții care au zburat cu această aeronavă s-a numărat Neil Armstrong, care astfel a dobândit o experiență valoroasă în utilizarea RCS, experiență care avea să-i fie de mare folos câțiva ani mai târziu când a aselenizat. Totuși, au existat și numeroase plângeri la adresa avionicii și ergonomiei aparatelor de control.
În final, Forțele Aeriene ale Statelor Unite au atribuit companiei Lockheed în 1962 un contract care viza modificarea a trei aeronave F-104A pentru rolul special de aeronavă de antrenament aerospațial.
F-104A era o aeronavă foarte potrivită pentru acest rol prin prisma performanțelor sale tehnice standard. Cei de la Lockheed au eliminat echipamentele considerate inutile pentru noul rol, au adăugat un motor rachetă pentru a ajuta aeronava să ajungă la altitudine mare și au adăugat sistemul RCS necesar controlului aeronavei în zona superioară a stratosferei. De asemenea, au mărit anvergura pentru a putea integra sistemul RCS și au montat cârma și profundorul de la versiunea biloc care au fost la rândul lor modificate pentru a permite instalarea motorului rachetă.
În botul fuzelajului au fost montate alte componente ale sistemului RCS pentru controlul tangajului aeronavei. Prizele de aer aveau aceeași geometrie fixă ca la F-104A, dar includeau extensii ale conurilor de admisie pentru funcționarea optimă a turboreactorului la viteze constant mai mari. Tunul, radarul și avionica inutilă au fost demontate fiind înlocuite cu un rezervor de azot pentru presurizarea cabinei și de unul cu oxidant pentru motorul rachetă – Rocketdyne AR2-3 care asigura circa 100 de secunde de funcționare. În cabină au fost adăugate comenzile pentru motorul rachetă și pentru sistemul RCS. Rezultatul a fost botezat NF-104A.
Conform Popular Mechanics, Chuck Yeager, pe atunci colonel, a fost primul comandant al U.S. Air Force Aerospace Research Pilots School. Ca parte a curiculei propuse pentru viitorii astronauți, instituția a operat NF-104A care permitea simularea condițiilor din spațiu, inclusiv imponderabilitatea. În timpul unui zbor de testare din 1963, Starfighter-ul lui Yeager a intrat în vrie la 36.000 m și nu a mai putut fi redresat, colonelul ejectându-se la aproximativ 2.000 m și fiind grav rănit.
Starfighter-ul (cu un asemenea nume n-avea cum să fie ignorat de cei de la NASA!) a servit și în NASA din 1956 până în 1994 timp în care a efectuat cele mai diverse teste posibile, de la controlul zborului la mare altitudine până la plăcile ceramice instalate ulterior pe navetele spațiale. F-104 Starfighter s-a dovedit a fi valoros pentru NASA mai ales în rolul de aeronavă de sprijin timp de aproape 40 de ani, o distincție pe care puține alte aeronave o împărtășesc.
O colecție de filmări din serviciul NASA preluată de aici:
F-104 a fost rezultatul unei serii excepționale de avioane produse de companiile americane într-o perioadă relativ scurtă de timp – seria „Century”. Protagoniștii din poza de mai jos sunt:
- North American F-100 Super Sabre
- McDonnell F-101 Voodoo
- Convair F-102 Delta Dagger
- Lockheed F-104 Starfighter
- Republic F-105 Thunderchief
- Convair F-106 Delta Dart
Majoritatea acestor companii care au dispărut de-a lungul timpului, mai ales în marea de fuziuni și concentrări care au avut loc în SUA în anii 1990 – 2000. Astăzi, SUA mai are „decât” trei companii capabile să proiecteze și să construiască avioane: Boeing, Lockheed Martin și Northrop Grumman. În anii 1950 erau de vreo 3 ori mai multe. O fi bine, o fi rău, până la urmă nu e treaba noastră…
De citit și naca-century-series-fleet-in-flight
Salut. Multumesc mult pentru articol.
Si eu pentru lectura!
Mulțumim, super text pentru citit la cafea. Editat: hai sa ne lasam pe noi, macar pentru o duminica…
Multumesc si eu!
* Generatia de proiectantii din anii 40-50 a reusit un salt tehnologic urias care a lasat urme pina in vremurile noastre vezi B-52
Multumim
Sa nu uitam de Blackbird, chiar daca a fost retras, inca nu au pus nimic in loc. Cine stie, cu ocazia Top Gun Maverick au tot insinuat ca ar fi ceva pe teava.
Nu știam aventura asta a lui F-104. Rămăsesem cu sintagma de „widowmaker” pentru forțele aeriene germane. Deși, se spunea, că de vină erau piloții germani, prea rigizi în aplicarea strictă a instrucțiunilor de pilotaj, față de cei americani, mai „fanteziști”, care, proporțional, au avut mai puține pierderi.
Mulțumesc pentru articol !
Ma bucur ca am povestit ceva nou si multumesc pentru lectura!
A fost un avion de zi conceput sa intercepteze bombardierele sovietice la inaltime mare cu viteza mare. Lockheed a fost implicat intr´un scandal de coruptie unde au curs ceva banuti pt un anumit partid din RFG si rezultatul vreo 900+ de avioane pe care de nevoie in lipsa altui model au inceput sa le foloseasca all weather all purpose. Si nah cind ai deja un avion instabil cu niste aripioare de forma ce te obliga din constructie sa´i bagi trenul de aterizare in carena, ce te impiedica sa´l impanezi cu tot felul de module electronice ca sa´l faca multirol dar in acelasi timp sa´i schimbe centrul de greutate cu rezultate dezastruoase=116 piloti. Pe foarte pe scurt si fara cunostinte de specialist de ce a fost poreclit Witwenmacher(printre altele).
Bravo Nicolae, aquaplanezi cu eleganta!
Vest-germanii au vrut mai mult de la el si au platit pretul in vieti pierdute! Se spune ca americanii i-au avertizat ca vor prea mult dar…Intr-adevar, n-a scapat de scandal fiind banuit de mita pentru a fi achizitionat de statele NATO! Asta s-a si facut, zeci de ani a fost vanatorul NATO, Belgia, Olanda, RFG si Italia l-au construit loco sub licenta. Oricum, in acea perioada era o aeronava de top cu toate neajunsurile ei!
„Bravo Nicolae, aquaplanezi cu eleganta!” – Nu mi-e clar cum sa interpretez asta…
Depinde daca ai nevoie sa franezi sau virezi in imediat sau nu 🙂
Acvaplanarea si eleganta par sa se excluda reciproc! Inclin sa cred ca omul sugera ca „aberez cu gratie” dar n-a binevoit sa ma lamureasca… 🙂
P.S. Din cauza drumurilor de rahat de la noi (asfaltat ) mi s-a intamplat sa acvaplanez, urat sentiment… Noroc cu electronica moderna…
eh, eu am trait-o prima data in Franta, si un tête-à-queue de asemenea, cu oprire in parapet… dar de pe locul pasagerului, nu eram Io la volan, ci un „prietin” inginer de test al carui idol era Schumacher si ii zicea ecran parbrizului 🙂
Penca astia au niste drumuri bune, dar deseori umede si uneori cu inclinari nu neaparat logice in viraje… de sensuri giratorii ce sa mai zic 🙂
Francii astia sunt ceva de speriat… 🙂
Asta de la noi era pe DN1, intr-o curba, cred ca aia inainte de Saftica cum vii dinspre Ploiesti, unde apa se scurgea pe carosabil formand o pelicula foarte periculoasa. Ar fi trebuit sa fie un canal de scurgere pe sub drum, nu pe drum…
Problema la noi e ca sunt denivelari/gropi unde se formeaza balti, in special pe margine, pe un drum altminteri ok si, daca nu esti atent si-ai prins una, e „dicstractiv”…
Tocmai ce am văzut F-104 la muzeul din Munchen. Bineînțeles, varianta avuta de forțele aeriene vest germane. Un avion impresionant, dar m-au surprins aripile foarte mici… chiar și în realitate. Pare mai aproape de o racheta.
Apropo de F-100 pana la F-106… ce perioada de extraordinara a aviației militare… în același timp și sovieticii scoteau avioane pe banda. Acum, ma bucur ca un copil când apar avioane noi…
Pai ii spuneau “the missile with a man in it”… 🙂
Se vorbea la un moment dat de copierea Century series dar a ramas doar vorbe. Pe de alta parte, avioanele de azi sunt mult mai complexe in ciuda progresului tehnologic in materie de proiectare.
Fain articol Nicolae, multumim. Mi se pare o varianta mai aproape de ce era F104, racheta cu aripi. Fabulos avion
Merci si eu! Citeam ca simulau cu Starfighter-ul aterizarile lui X-15, care chiar era un soi de racheta… cu un om in ea. 🙂
@Nicolae
Mulțumim pentru articol! Am aflat ceva nou despre Starfighter!
Chapeau!
Părerea mea, hâc…
Multumesc pentru articol! „Luptatorul stelar” mi-a placut de cand eram copil. L-am vazut pentru prima data intr-o revista vest-germana in 1980. Interesant faptul ca a fost implicat in programul spatial american.
Mulțumim pentru articol!
fain articol, multumesc!
Un aparat foarte prost din momentul in care a fost folosit in misiuni de atac la sol. Pe misiuni de intercepție sau vânătoare a mai mișcat câte ceva, dar n-am rupt gura targului. http://www.916-starfighter.de/F-104_AMI_losses.htm
Good Job!!! pentru articol. Sunt mai putine companii datorita $$$$$$ …Unchiu Sam investeste precaut.
Acum cu rusnacii si aia cu ochii oblici mai ales ridica capacu la printeru cu verzisori.
Nui bai , zboara alte dracovenii prin desert.
@sharky, @WW, @Catalin, @steppewolf – Domnilor, va multumesc si eu pentru lectura!
@Sirius Sunt mai putine pentru ca au vrut consolidare ca sa devina mai puternici in raport altii dar si in raport cu vremurile. Dolarii au curs mereu catre industria de aparare americana. Reversul medaliei: lipsa de alternative si de concurenta: https://media.defense.gov/2022/Feb/15/2002939087/-1/-1/1/STATE-OF-COMPETITION-WITHIN-THE-DEFENSE-INDUSTRIAL-BASE.PDF
Achtung Jäger! Pentru cei care au citit Mermoz și alte romane despre bătălia pentru Anglia, era semnul că aveai in spate un Spitfire sau un Hurricane..
Ironia sorții a făcut ca unul dintre piloții legendari ai anilor 60-70 să se numească Chuck Yaeger…
Ce au făcut oamenii ăia atunci cu programul Century rămâne ceva greu de egalat astăzi sau in viitor… Pe atunci s-au reglementat normele de siguranță…
Personal, iconic pentru anii ăia rămâne SR-71 Blackbird, fără a minimiza meritul premergătorilor!
Am avut 15 ani pe ușa fostului birou un poster imens cu SR-71!
Mulțumim @nicolae pentru articol!