Stele verzi – Propulsii electrice (VIII)

Ne vom opri astazi la ultimele aspecte legate de propulsiile electrice.
 

Mentiuni onorabile

Am cam terminat enumerarea sistemelor de propulsie electrică spațială. Trebuie sa menționez că lista aceasta nu a fost nici pe departe exhaustivă. O listă CEVA mai completă ar fi:

• Electrothermal
• DC heater Resistojets
• Microwave plasma Resistojets
• Arc jets
• Ultrasonic (particulate) thrusters
• VASIMR
• Electrostatic
• Ion thrusters
• DC discharge thrusters
• Rf discharge thrusters
• Annular ion thrusters
• Kaufman ion thrusters
• Microwave thrusters
• Helicon thrusters
• Wave acceleration thrusters
• Electrospray thrusters
• Field Emission Electric Propulsion (FEEPs)
• Colloid thrusters
• Vacuum Arc thrusters
• RF grid bias (Pegasus thruster)
• Hall thrusters
• SPT (Insulating wall)
• TAL (metal walls)
• Two-stage Hall thrusters
• Magnetically shielded Hall thrusters
• Insulating walls
• Conducting walls
• Cylindrical Hall thrusters
• End-Hall Hall thrusters
• Electromagnetic thrusters
• Pulsed Plasma Thrusters (PPTs)
• Magnetoplasmadynamic Thrusters (MPDs)
• Electroless Inductive Plasma Accelerator

Și încă lipsesc câteva și de aici. Dar, într-un final, aceasta este o serie de articole de popularizare, nu o recenzie științifică, așadar am considerat că era suficient să acopăr câteva dintre modelele reprezentative. Dacă sunteți curioși, o simplă căutare pe Google vă poate deschide orizontul către o întreagă gamă de studii și design-uri. Vă încurajez, dragi cititori, să le parcurgeți dacă v-au captat interesul.

Ar mai fi doua idei pe care aș dori să le trec repede în revistă. Și spun idei pentru ca nu vorbim neapărat despre propulsorul folosit, ci de cum este folosit.

Prima ar fi ideea ca nu este obligatoriu ca sursa de energie electrică să se afle la bordul navei. Am adus în discuție deja faptul ca majoritatea sistemelor electrice sunt mari sau grele. Ei bine, e teoretic posibil să ai generatorul într-o parte, iar energie electrică să fie transmisă navei printr-un fascicul electromagnetic (spre exemplu un laser sau microunde), unde poate fi folosită de sistemul de propulsie.

Această idee poartă numele de ”beamed power” în cercurile de specialitate, și a fost propusă de foarte multe ori, într-o gamă largă de posibile design-uri. De la drone care au celule solare iluminate de un laser, până la avioane cu propulsie electrotermică cu microunde care folosesc o rectenă pentru a converti fasciculul în energie electrică (https://authors.library.caltech.edu/3304/1/PARaipcp04b.pdf). Teoretic, dacă ai o rețea de stații orbitale, cu antene și generatoare suficient de puternice, poți opera o flotă de avioane care au rază de acțiune nelimitată în atmosferă, dar care nici nu trebuie să își care propria rezervă de combustibil (masa de reacție fiind aerul). E un concept scump și dificil de pus în practica, dar studiul de mai sus arată ca ideea a mai prins din când în când tracțiune, și, odată cu scăderea prețului de lansare, nu e imposibil să ne gândim la o astfel de constelație care ar permite unui actor politic să își proiecteze forța oriunde pe glob.

Sistem combinat transformare/propulsie

Evident, o astfel de rețea poate propulsa și nave spațiale, nu doar atmosferice. Diferența e că o navă spațială trebuie, în continuare, să își care propria rezervă de masă de reacție. Partea bună este că partea cea mai masivă a navei nu trebuie purtată, și poate fi arbitrar de puternică (spre exemplu, o navă mică care să convertească și să folosească un fascicul de ordinul a zeci de MW).

A doua idee, legată de prima, este ca propulsia electrică poate folosi și gaze atmosferice. Conceptul poartă numele de ”Atmosphere-breathing electric propulsion”, abreviat ABEP. Aici putem vorbi despre un propulsor cum am descris mai sus, unde gazul este încălzit/accelerat ca într-un motor cu reacție normal, sau unul în care gazele sunt captate, filtrate, separate și stocate.

Acest din urmă concept, adică ideea că o navă spațială poate intra pe o orbită foarte joasă, unde captează, separă și stochează gaze atmosferice pentru a-și reface rezerva de masă de reacție este o idee formidabil de promițătoare. Masa de reacție este cea mai masivă componentă a unui vehicul interplanetar, și posibilitatea de a folosi gaze disponibile in-situ la destinație promite să reducă substanțial costurile de lansare. Mai mult, procesul e teoretic infinit, așadar, fără a fi nevoită să realimenteze de la o stație sau alt vehicul, o navă sau sondă cu un astfel de sistem poate îndeplini misiuni extrem de lungi și rapide, singura limită fiind uzura componentelor. Sau poate funcționa ca un depou de combustibil sau masă de reacție orbital ce poate alimenta alte nave (un concept denumit ”Propulsive Fluid Accumulator”, sau acumulator de fluide propulsive).

Evident, un reactor nuclear la bord devine o chestie foarte atractivă, deoarece captarea gazelor atmosferice, procesarea și stocarea lor și propulsarea navei este un proces energofag, și nava are de-a face cu frânarea aerodinamică (chiar dacă e redusa la altitudini mari, tot nu vrei să tragi o grupare mare de panouri solare printr-însa; un reactor ar fi mult mai compact).

Din acest motiv, o serie de instituții academice și de cercetare europene au reușit, în ultimii ani, să dezvolte acest domeniu al propulsiei cu respirație atmosferică. Un punct de cotitură a fost primul test al unui astfel de propulsor, realizat de ESA și compania italiană SITAEL, in 2017. Propulsorul se numea RAM-EP și era un propulsor cu efect Hall cu o duză de colectare atașată.

Propulsorul RAM-EP, în teorie și în practică

RAM-EP în teste. Stânga: cu xenon. Dreapta: azot și oxigen, simulând compoziția atmosferei terestre

Un alt exemplu ar fi propulsorul dezvoltat de Departamentul de Sisteme Spațiale al Universității din Stuttgart. Acesta folosește un ajutaj de captare combinat cu un propulsor plasmatic cu radiofrecvență (un tip de MPD), și a fost testat prima dată în 2020, folosind un amestec de azot și oxigen. Pentru că propulsorul nu are componente care intră în contact direct cu plasma (mai ales cu oxigenul, care tinde să erodeze și să oxideze puternic aproape orice aliaj la asemenea temperaturi), sistemul promite o durată de viață mult mai lungă comparativ cu RAM-EP.

Propulsorul Universității din Stuttgart în teste

Desigur, acest tip de propulsor este încă imatur, dar arată flexibilitatea extraordinară a propulsiei electrice în general, și, dacă nu se întâmplă ceva catastrofal, probabil vom mai auzi despre acest gen de sisteme și în viitor.
 

…și excentricități

Dacă ați urmărit această serie de articole până acum, ați ajuns probabil la concluzia logică că un propulsor electric transformă energia electrică în energie cinetică. Adică transformă curentul electric în mișcare. Dar, în realitate, mai există și alte moduri de a face asta… alte sisteme care pot îndeplini același scop dar care nu prea pot fi considerate propulsoare în sensul clasic. Sisteme care au nevoie de energie electrică, dar care folosesc alte fenomene pentru a genera forță motrice în loc de principiul acțiunii și reacțiunii al mecanicii Newtoniene. Și pentru că sună ciudat și implauzibil, am să dau trei exemple.

Prima ar fi vela electrică, un concept de propulsie spațială propusă de fizicianul finlandez Pekka Janhunen în 2006. Conceptul presupune un număr (50-100) de fire subțiri, încărcate electric, dispuse radial în jurul unei nave spațiale. Câmpul electric ce străbate aceste fire ar fi alimentat de un emițător de electroni, care, aruncând în spațiu electroni cu sarcină electrică negativă, ar duce la o încărcare pozitivă a navei. Aceste fire, extrem de subțiri (25 microni diametru cu o lungime de 20 km) ar genera astfel un câmp electric pozitiv în jurul lor, care ar capta fluxul de ioni încărcați pozitiv al vântului solar și ar accelera nava, fără a folosi masă de reacție, doar necesitând o sursa de alimentare la bord care să acționeze tunul de electroni și să genereze câmpul electric al firelor. Firele ar fi ținute drepte prin forță centrifugă, întregul ansamblu rotindu-se.

Reprezentare artistică a unei vele electrice

Ideea este în prezent în teste la bordul microsatelitului finlandez Aalto-1, care, la finalul duratei misiunii, va desfășura un astfel de aranjament de cabluri pentru a cădea de pe orbită, simultan testând ideea și eliminând eventuale viitoare deșeuri orbitale.

Teoretic, o velă electrică are viteza vântului solar, care 300-400 km/sec, dar, în realitate caracterul extrem de rarefiat al acestei plasme face ca accelerația să fie mică (misiunea referință propusa de Janhunen presupunea o accelerație de 1mm/sec^2, adică 3.6 m/sec adăugați navei in fiecare oră). La fel ca un propulsor clasic, ar dura ani de zile până ai atinge viteze semnificative. Mai mult, deși sistemul ar fi relativ ușor iar nava nu ar folosi masă de reacție și deci ar fi ea însăși foarte ușoară, vântul solar nu acționează decât în direcția opusă Soarelui. Asta înseamnă că, odată ajuns la destinație, nu prea ai cum să frânezi decât folosind un alt sistem de propulsie. Așadar, e doar o parte a unui sistem complet. Nu în ultimul rând, sistemul nu ar putea funcționa în interiorul unui câmp magnetic planetar, care blochează și deviază vântul solar. În ciuda acestor probleme, însă, sistemul promite viteze finale de ordinul a 50 km/sec, deci tot ar fi o idee care ar merita investigată.

Un concept înrudit cu vela electrică este vela magnetică. Aici, în loc să folosim cabluri ținute drepte prin forță centrifugă și încărcate electric, folosim bobine lungi pentru a genera un câmp magnetic. Acest ar interacționa cu vântul solar, propulsând vehiculul spațial.

Conceptul este mai vechi, fiind propus prima dată în 1989 într-un studiu de Dana Andrews și Robert Zubrin, și a trecut prin multe iterații între timp. În varianta originală, vehiculul ar fi folosit o bobină circulară din material superconductor pentru a atinge accelerații de ordinul a 10 mm/sec^2, dar acest concept original a fost revizuit de mai multe ori, datele reale fiind probabil mai pesimiste.

Vela magnetică propusă de Zubrin și Andrews

Problema e că fizica plasmelor este un topic formidabil de complicat și non-intuitiv, iar vântul solar este oricum o plasmă extrem de rarefiată. Așadar orice dezvoltare nouă necesită extrem de multe calcule și revizuiri. Asta se vede cel mai bine la cele doua concepte care au urmat design-ului inițial, denumite propulsie mini-magnetosferică plasmatică. Practic, este o subcategorie de velă magnetică care și-ar ”umfla” câmpul magnetic prin injectarea de plasmă în interior. Această plasmă ar urma să interacționeze cu vântul solar și apoi transfera energia câmpului magnetic care o ține atașată de navă. Ideea suna bine în teorie, dar experimente realizate în laborator au arătat că plasma s-ar pierde foarte repede, câmpul magnetic nefiind suficient de puternic pentru a se opune particulelor vântului solar cu care l-ar lovit cu 300-800 km/sec. Așadar conceptul de a genera o magnetosferă internă a fost abandonat.

Diagrama sistemului de propulsie mini-magnetosferic propus în 2004 de Robert Winglee și revizuit de mai multe ori, pană să fie, în final, demonstrat non-fezabil

O ultimă iterație mai modernă a sistemului poartă numele de ”magnet plasmatic” (eng: plasma magnet), și a fost propusă de o echipă condusă de Jeff Greason și John Slough în 2004, apoi revizitată în 2017 și 2022. Aici, în loc să folosești un câmp magnetic static cu plasmă injectată dintr-o rezervă internă, folosești un set de bobine relativ mici (aproximativ 9 m) pentru a captura ioni din vântul solar cu un câmp magnetic rotativ. Astfel, s-ar genera un disc de ioni înconjurând bobina centrală, cu diametrul de câțiva kilometri, care s-ar opune vântului solar, propulsând vehiculul.

Testele de laborator, chiar dacă limitate (nu avem camere vidate de kilometri) au fost, pană în clipa de fată promițătoare. Sistemul pare a fi extrem de performant, cu accelerații sesizabile (conceptul sondei Windrider propus în 2022 are accelerații de ordinul a 0.2 G, cu viteze finale de 300 km/sec, ceea ce e extraordinar; sonda ar ajunge pe Jupiter în mai puțin de o lună!). Mai mult, o propulsie bazată pe un magnet plasmatic nu depinde de distantă de la Soare, discul de ioni mărindu-se pe măsură ce presiunea vântului solar scade. Practic, poți accelera la orice distantă de Soare, atât timp cât ești încă in interiorul magnetosferei solare.

Diagramă funcțională și reprezentare artistică a principiului de funcționare a unui sistem de magnet plasmatic

Reprezentare artistică a sondei Windrider, propusă în studiul din 2022

E evident că un asemenea concept, dacă se dovedește realizabil (și e un ”dacă” destul de mare, pentru ca fizica plasmelor e fenomenal de complexă) ar fi un sistem revoluționar. Capabilitatea de a atinge viteze înalt interplanetare, capabilitatea de a frâna la destinație împingând plasma capturată in interiorul magnetosferelor planetare, toate astea fără a consuma masă de reacție… nu putem decât să le ținem pumnii savanților care lucrează la idee. Iar dacă doriți să aflați mai multe, vă propun să urmăriți prezentarea lui Jeff Greason (unul dintre autorii studiului) de la National Space Society, din Iulie 2022: https://www.youtube.com/watch?v=00xyBT70sB4

Ultimul concept mai neobișnuit pe care doresc să îl menționez este cablul electrodinamic (eng: EDT – electrodynamic tether). Aici, vorbim despre o subcategorie de cabluri orbitale, un tip de dispozitiv orbital care poate permite navelor să își schimbe altitudinea orbitală printr-un transfer de energie cinetică.

Un cablu orbital obișnuit se învârte, unul dintre brațe ajungând la altitudine joasă, unde se cuplează la o navă, care este apoi adusă la altitudinea brațului superior din rotația cablului.

Un cablu orbital clasic, cu transfer de moment

Genul acesta de cablu orbital clasic funcționează ca o rezervă de energie cinetică, vehiculele orbitale furând din energia cablului de fiecare dată când îl folosesc. Pentru a rămâne pe orbită, el ar trebui să aibă nave andocate care, ocazional, să îl repropulseze.

Dar, trebuie să ne amintim un lucru: un astfel de cablu orbital s-ar afla în interiorul câmpului magnetic planetar. Asta înseamnă că, pe parcursul mișcării sale, ar ”tăia” liniile de câmp magnetic al Pământului. Așadar, dacă realizezi cablul din materiale conductoare, s-ar genera în lungul său un curent electric. Acest curent electric poate fi folosit pentru a alimenta sisteme de bord, practic consumând energia cinetică orbitală a cablului (care, ușor, ușor si-ar pierde din altitudine). Practic, un dinam.
În acest mod de operare, un astfel de cablu e un mecanism util de decelerare. O navă care ajunge în preajma unei planete cu câmp magnetic are, de regulă, o viteză prea mare pentru a se înscrie pe orbită in jurul acelei planete, și trebuie să consume combustibil pentru a încetini și a-și circulariza orbita. În schimb, dacă are un EDT la bord, poate să ”se agațe” de câmpul magnetic. Cablul ar genera curent electric care poate fi utilizat, sau poate fi radiat în spațiu printr-o serie de radiatoare electrice, permițând vehiculului să își anuleze din viteză fără consum de masă de reacție.

Dar nu e singurul mod e operare posibil! Ai curent care circulă într-un sens prin cablu. Dacă, in schimb, introduci curent în cablu, în sens invers, vei genera o forță de înaintare, prin efect Lorentz, care iți va ridica altitudinea orbitală. Practic, ai obținut un motor electric, unde statorul este Pământul, iar rotorul care ”taie” liniile de câmp, învârtindu-se in jurul statorului, este cablul electrodinamic. Prin desfășurarea și alimentarea unui astfel de cablu, o navă poate să își mărească energia orbitală fără consum de masă de reacție! Desigur, atât timp cât se află în interiorul câmpului magnetic.

Cablu orbital electrodinamic, cu diagrame funcționale

E un fenomen extraordinar de interesant, aproape un fel de magie, mai ales pentru cunoscătorii de rachetiști, pentru care ecuația lui Tsiolkovsky e o sursă constantă de probleme. Atunci când nu consumi masă de reacție, posibilitățile pentru misiuni foarte lungi, rapide și relativ ieftin de realizat se deschid subit.

Și spre deosebire de velele electrice și magnetice, EDT-uri au fost chiar testate pe orbită, la bordul misiunilor Tethered Satellite System-1 (TSS-1) în 1992, TSS-1R în 1996 și SEDS-2 în 1994 (experiment care a desfășurat un cablu de 500, denumit Plasma Motor Generator, sau PMG)! Deci știm că funcționează!

De ce nu au fost folosite mai intens până astăzi? Pai, ele sunt un sistem neconvențional, iar zborurile comerciale se feresc de chestii noi, preferând tehnici și tehnologii vechi dar dovedite (un satelit e o investiție serioasă). Iar misiunile de cercetare suferă, în genere, de politicianită și bugetarită, așadar agențiile spațiale ezită să își ofere misiunile de cercetare (extraordinar de scumpe, și construite, de regulă, cu atenție deosebită oferită companiilor și statelor finanțatoare) pe post de cobai pentru tehnologii relativ puțin rafinate. Plus ca multe corpuri cerești nu au câmp magnetic (Venus, Luna, Mercur, Marte; practic numai planetele exterioare, gazoase, și Pământul, au).

Cablul orbital desfășurat la bordul misiunii TSS-1

De asemenea, cablurile electrodinamice au și niște hibe: sunt lungi de sute sau mii de metrii, deci au șanse mari să lovească deșeuri orbitale, pot suferi descărcări electrice distructive, au nevoie de o sursă de alimentare serioasă la bord (dacă vrei să obții timpi de propulsare decenți) și pot suferi de vibrații sau pendulari dacă suferă impacturi. În plus, câmpurile magnetice planetare nu sunt chestii stabile, ci elastice, fiind comprimate pe partea dintre Soare de vântul solar, și întinse pe parte de noapte. Așadar, la o anumită înălțime, nu vei avea întreaga orbită în interiorul câmpului magnetic, și trebuie să ții cont de asta. Iar acea altitudine poate varia în funcție de cat de tare ”bate” vântul solar (o furtună solară îl poate comprima pana la altitudini de câteva sute de kilometrii, expunând sateliții ionilor foarte energetici emiși de Soare). Așadar, câmpul magnetic al Pământului e de fapt turbulent.

Vedere de deasupra a sistemului Pământ-Luna, cu magnetosfera deformată de vântul solar. Un satelit ar orbita mult mai jos decât Luna

Totuși, lucrurile se schimbă. Cablurile orbitale devin interesante pentru misiuni comerciale, fiindcă oferă un mod relativ ieftin de a de-orbita un satelit la sfârșitul duratei de viată, chiar și de la altitudini foarte mari. Pe măsură ce regulile de prevenire a deșeurilor orbitale devin mai stringente (trend ce clar va continua, odată cu apariția mega-constelațiilor de sateliți), ele au generat din ce în mai multă atenție, și probabil ca vor deveni ceva folosit uzual în următorii 20 de ani. Sperăm că vor deveni interesante și pentru misiuni de explorare; spre exemplu Jupiter are o magnetosferă colosală, iar posibilitatea de a trimite nave să viziteze toți sateliții fără să fii nevoit să recurgi la vehicule mari de tipul JIMO, în mod repetat, fără să iți pese câte tone de xenon/hidrogen/whatever mai ai la bord mie personal îmi pare formidabilă.
 

Cuvânt de final

As dori să vă mulțumesc pentru atenție. Prin acesta serie scurtă despre propulsii electrice, am dorit să evidențiez utilitatea unor surse de energie spațiale nucleare, să arăt ce posibilități apar atunci când opțiuni energofage devin disponibile. Asta nu înseamnă ca nu voi mai scrie, ci doar că, sper, atunci când voi menționa ca un concept din anul X folosea un propulsor cu ioni, veți ști, măcar cursiv, despre ce e vorba. Intenționez să mă întorc puțin la programul SNAP și la reactoarele de mari dimensiuni testate in anii 60-70, urmând ca apoi sa aduc în discuție și programul rusesc, care a avut propriile lui evoluții interesante, și care, de facto, a îmbrățișat cel mai mult domeniul astro-nuclear. Până atunci, să ne auzim cu bine!
 

Marian Dumitriu (Checkmate)

Surse:
1. https://etda.libraries.psu.edu/files/final_submissions/1358
2. https://ntrs.nasa.gov/citations/19890017533
3. https://chemistrytalk.org/water-polarity-why-polar/
4. http://www.astronautix.com/m/mr-502.html
5. https://www.semanticscholar.org/paper/Design-and-development-of-a-low-power-laboratory-Mankavi-Rezaeiha/2c71fjhz1mu526H7mf8WDCTd1PxnvLRZdkp9076
6. https://etda.libraries.psu.edu/catalog/8309
7. https://www.eucass-proceedings.eu/articles/eucass/abs/2009/01/eucass1p425/eucass1p425.html
8. http://bustlab.boun.edu.tr/assets/B32%20-%202015%20JPC%20Serhan%20JPCv12_m09_SUBMITTED.pdf
9. https://golden.com/wiki/Momentus_Space-W4BNJRW
10. https://www.thespaceresource.com/news/2019/2/propelling-demand-for-space-water
11. https://ntrs.nasa.gov/archive/nasa/casi.ntrs.nasa.gov/19950005171.pdf
12. http://alfven.princeton.edu/research/past/met
13. https://authors.library.caltech.edu/3304/1/PARaipcp04b.pdf
14. https://patents.google.com/patent/US5956938
15. https://sciencedocbox.com/Physics/70705799-Beamed-energy-propulsion.html
16. http://electricrocket.org/IEPC/7081.pdf
17. https://llis.nasa.gov/lesson/736
18. https://indico.esa.int/event/181/contributions/1374/attachments/1324/1549/2017_CSID_Gregucci_SITAEL_Arcjet1k.pdf
19. https://www.cc.miyazaki-u.ac.jp/kakami/index_e.html
20. https://www.spaceflightinsider.com/conferences/vasimr-plasma-engine-earth-mars-39-days/
21. https://www.daviddarling.info/encyclopedia/P/pulsedplasmathruster.html
22. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S009457651000086X
23. https://appliedionsystems.com/portfolio/ais-uppt1-micro-pulsed-plasma-thruster/
24. https://ntrs.nasa.gov/api/citations/19910017903/downloads/19910017903.pdf
25. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0094576514004494
26. https://www.mdpi.com/2226-4310/8/1/22/htm
27. https://www.researchgate.net/figure/Self-field-MPD-with-coaxial-electrodes-of-the-same-length_fig2_265068302
28. https://iopscience.iop.org/article/10.1088/1742-6596/1686/1/012023/pdf
29. https://www.nature.com/articles/s41598-021-00308-4
30. http://www-personal.umich.edu/~ianrit/PIT/PIT2.pdf
31. https://www.researchgate.net/figure/A-two-grid-Gridded-Ion-Thruster-GIT-as-a-simplified-schematic-diagram_fig5_348599889
32. https://www.esa.int/gsp/ACT/doc/PRO/ACT-RPR-PRO-IAC2006-DS4G-C4.4.7.pdf
33. https://psyche.asu.edu/2018/01/19/electric-thrusters-psyche-spacecraft-work/
34. https://www.nasa.gov/feature/jpl/solar-electric-propulsion-makes-nasa-s-psyche-spacecraft-go
35. https://beyondnerva.com/electric-propulsion/hall-effect-thrusters/
36. https://whatnext.pl/aeps-czyli-zaawansowany-elektryczny-uklad-napedowy-osiagnal-kamien-milowy-w-swoich-testach/
37. https://pepl.engin.umich.edu/project/x3-nested-channel-hall-thruster/
38. https://www.sitael.com/sitael-space-has-successfully-tested-ram-ep-system/
39. https://www.esa.int/Enabling_Support/Space_Engineering_Technology/World-first_firing_of_air-breathing_electric_thruster
40. http://electricrocket.org/IEPC/IEPC_2017_377.pdf
41. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0094576520304264
42. https://www.centauri-dreams.org/2021/11/19/wind-rider-a-high-performance-magsail/
43. https://www.centauri-dreams.org/2019/11/18/the-electric-sail-and-its-uses/
44. https://en.wikipedia.org/wiki/Electrodynamic_tether
45. https://thedebrief.org/this-new-deep-space-propulsion-system-rides-like-a-leaf-on-the-solar-wind/
46. https://ghostarchive.org/archive/DxPRf
47. https://ghostarchive.org/archive/UCXqo
48. https://iopscience.iop.org/article/10.1088/1538-3873/ac4812