Ipoteza: US Navy a renuntat sa mai monteze CIWS pe distrugatoarele din clasa Arleigh Burke, coloana vertebrala a flotei de suprafata. (Disclaimer: coloana vertebrala din punctul de vedere al numarului de unitati si al polivalentei lor, nu neaparat din cel al importantei nete, acolo unde portavioanele ocupa primul loc, urmate de crucisatoare).
Arleigh Burke, dupa numele primei nave din clasa, are ca destinatie principala lupta anti-aeriana, asigurand protectia grupurilor de lupta ale super-portavioanelor si ca atare sint construite in jurul celui mai performant sistem SAM naval: Aegis.
La pachet cu Aegis vin rachetele SM-2 cu raza lunga de actiune, excelente pentru distrugerea de la mare distanta si la altitudine inalta a bombardierelor lansatoare de rachete anti-nava insa mai putin potrivite interceptarii rachetelor propriu-zise, in faza terminala a zborului, la altitudini mici.
Pentru corectitudine trebuie mentionat ca Aegis nu este rezervat exclusiv distrugatoarelor Arleigh Burke, fiind instalat si pe crucisatoarele din clasa Ticonderoga, cu care impart misiunea de protectie a portavioanelor.
Cele doua clase impart de altfel si solutia detinata asigurarii protectiei proprii, reprezentata de doua instalatii cu tunuri rotative Phalanx de 20mm.
In ultima parte a Razboiului Rece a devenit clar ca Phalanx ar fi fost depasit de noile rachete anti-nava supersonice sovietice, solutia logica fiind SeaRAM.
Nu numai ca a treia versiune a Arleigh Burke (Flight IIA) nu a adoptat SeaRAM dar s-a renuntat complet la CIWS, vechile Phalanx disparand cu totul fara inlocuitor.
Cauza a fost introducerea ESSM, compatibil cu VLS MK41, parte a Aegis, sistemul anti-aerian cu raza medie al NATO fiind creditat cu performante atat de bune incat prezenta CIWS nu a mai fost considerata necesara iar US Navy era pe cale sa lanseze o noua tendinta.
Sansa Phalanx a fost incidentul USS Cole, concluzia trasa fiind necesitatea unui sistem capabil sa apere nava de atacul unor ambarcatiuni mici si rapide, tunul de 20mm fiind solutia perfecta.
Ca o paranteza, desi Cole era un Flight I dotat cu doua Phalanx, deci teoretic capabil sa se apere, diferenta intre teorie si practica a fost probata din nou. Si faptul ca surpriza e cel mai important element intr-o confruntare.
Si astfel Phalanx a revenit la bordul Arleigh Burke, de data asta intr-un singur exemplar per nava, ceea ce subliniaza faptul ca pentru USN acesta nu mai conteaza ca CIWS ci doar ca tun de bord.
Merita de facut comparatia intre cele doua Arleigh Burke care au vizitat recent Constanta, unul fiind Flight II (Donald Cook) iar celalalt Flight IIA (Truxtun).
Donald Cook, Flight II:
Truxtun, Flight IIA:
Daca USN ar avea dubii asupra performantelor ESSM atunci fie s-ar fi revenit la perechea Phalanx fie, mai probabil, acestea ar fi fost convertite la SeaRAM.
Un alt fapt demn de remarcat este ca SeaRAM si ESSM sint acum competitori, navele USN fiind dotate cu unul sau altul dintre ele dar nu cu ambele: ESSM pentru unitatile dotate cu MK41 iar RAM pentru celelalte.
Regula pare a se aplica chiar si in cazul clientilor internationali, exemple in care ESSM si RAM sint folosite in acelasi timp fiind foarte greu de gasit, cu exceptia notabila a Germaniei care, fiind co-producator RAM, a trebuit sa-si justifice investitia si si-a dotat noile F-124 cu toate tipurile de rachete posibile: SM-2, ESSM si RAM.
ESSM pare a fi castigat partida pentru navele capabile de a fi dotate cu lansatoare verticale, sistemele clasice CIWS fiind pastrate doar in rol de tunuri de bord iar RAM/SeaRAM fiind instalat doar pe navele mai mici.