Continuam…Dupa “socul” Matapan, strategii Marinei italiene repun pe tapet problema construirii unui portavion. Timpul ii presa iar resursele nu permiteau construirea unei nave “de la zero”, drept urmare si-au adus aminte de SS Roma si conversia transatlanticului in portavion (Proiect Gagnotto). Si au trecut la treaba….
In vara lui 1941 apare proiectul modificat al SS Roma, modificare impusa de echipamentele vitale trimise/vandute de catre Germania si cunostintele tehnico-tactice date de catre strategii Kriegsmarine. Conversia SS Roma a debutat la santierul naval Ansaldo din Genova in noiembrie 1941, si n-avea sa se termine pana la Final!
Portavionul Aquila/Vulturul, ex-transatlantic SS Roma, urma a avea urmatoarele caracteristici (sursele difera): deplasament maxim 27.800 tone/28.350 tone; pescaj 7,30 m; latime 30 m; lungime totala 232, 50 m/234 m; viteza maxima prevazuta 55-56 kmh. Viteza de mars prevazuta la incarcatura maxima 54,60 kmh; autonomie 10.200 km la viteza de 33 kmh; rezerva maxima interna de combustibil 3660 tone; propulsie- putere maxima instalata 151.000 CP/113.000 kW. 4 turbine cu abur Beluzzo, 8 boilere, 4 elice. Cele 4 turbine cu abur erau dispuse modular, fiecare in propriul modul protejat/camera energetica/sala masinilor (o camera energetica continea o turbina cu abur, doua boilere si un reductor arbore port-elice. Solutia a fost adoptata si de US Navy la cuirasatele Clasa North-Carolina ducand la reducerea numarului conductelor de abur, ulei, combustibil, apa. De asemenea, sistemul de ventilatie a fost simplificat, basca faptul ca intretinerea si monitorizarea tuturor sistemelor era mult usurata ceea ce simplifica, bineinteles, viata echipajului, a personalului specializat. Camerele energetice erau separate de spatiile adiacente prin pereti dubli etansi crescand rezistenta structurala, reducand totodata posibilitatea ca o torpila sa dezactiveze/afecteze doua sali energetice/motoare in acelasi timp).
Cele 4 turbine cu abur, fiecare generand 55.000 CP la 310 rpm, fusesera fabricate pentru doua crucisatoare Clasa Capitani Romani/crucisatoare de escorta oceanice anulate in 1941/1942, Cornelio Silla si Paolo Emilio/12 planificate, 4 realizate/5420 tone/8 tunuri calibrul 135 mm in turela/radar EC-3/ter Gufo –doar nava Scipione Africano a avut radar din 1943 (interesant e faptul ca initial s-au gandit sa foloseasca cele 4 motoare FIAT&Ansaldo 6512 D/Diesel/20.000 CP fiecare, motoare realizate in 1939 cu care intentionau sa inlocuiasca vechile motoare ale SS Roma. Nu s-a mai facut insa aceste motoare au fost cele mai mari motoare cu combustie interna produse in lume! Erau realizate la Stabilimento Grandi Motori Torino. Au ajuns dupa WW II pe navele sora transatlantice/oceanice SS Michelangelo/1962 si SS Raffaello/1963, ambele vandute Iranului in 1977). Cazanele suportau presiunea imensa de 29 kg/cmp/410 psi, aburul supraincalzit atingand 320◦ C. Totusi, pe Aquila puterea per-arbore port-elice a fost redusa la 37.740 CP. Elicele, care si acestea fusesera realizate pentru cele doua crucisatoare usoare anulate Clasa Capitani Romani, au fost modificate –elicele originale aveau trei pale si diametrul de 4,20 m, dupa modificare acestea avand patru pale si diametrul scazut la 3,90 m; SS Roma a fost complet schimbat la interior pentru a permite adaugarea hangarului pentru aeronave si a atelierelor specifice unui portavion. Carena a fost prevazuta pe ambele parti cu sistemul Pugliese, sistem de protectie sub linia de plutire (consta intr-o centura de forma cilindrica umpluta cu ulei sau apa, aceasta avand rolul de a absorbi socul exploziei unei torpile sau mine plutitoare/imersate –sistemul era greu ceea ce facea ca linia de plutire sa fie mereu sub apa, aproape complet scufundata indiferent de greutatea aflata la bord. Sistemul se pare ca nu era prea sigur, desi a fost initial considerat „inovator”. In realitate, acesta era incapabil sa incaseze o torpila in acelasi loc fiind „dificil de reparat”, basca faptul ca sudarea acestuia de coca navei prezenta imperfectiuni existand cazuri cand navele echipate cu asa ceva lasau dara de ulei in urma datorita gaurilor aparute la aceste rezervoare cilindrice –fiindca asta si erau. Rezervoarele afectau asieta navei, sistemul a fost proiectat de catre Generalul de Geniu Naval, Umberto Pugliese, creatorul design-ului final al cuirasatelor Clasa Littorio. Practic, sistemul consta in rezervoare de forma cilindrica dispuse intr-un rezervor umplut cu ulei sau apa. Aceste cilindre s-ar fi deteriorat in cazul exploziei unei torpile/mine. In realitate, datorita greutatii sistemului, nava se afla mult scufundata asa ca torpilele inamice loveau carena mult deasupra sistemului de protectie. Oricum, la acea vreme Sistemul Pugliese era inovator, si conform gurilor rele ar fi fost furat de catre sovietici si utilizat la proiectarea cuirasatelor Clasa Sovetsky-Soyuz, nave nerealizate care semanau cu Clasa Littorio).
La interior, peretii navei, inclusiv peretii despartitori, au fost “tapetati” cu beton armat cu grosimi cuprinse intre 4-8 cm pentru a preveni raspandirea schijelor in caz de explozie/lovituri inamice. Nava a fost compartimentata avand 18 pereti etansi raspanditi pe toate puntile, dintre acestia 11 erau pereti dubli. Blindajul rezervoarelor de combustibil, ulei, combustibil de aviatie/maxim 327.000 L era cuprins intre 6-8 cm. Rezervoarele de combustibil erau realizate dupa model britanic, erau de forma cilindrica sau tanc de combustibil –acestea erau separate de coca navei prin compartimente umplute cu apa, masura de siguranta care prevenea fisurarea/ruperea rezervorului in caz de lovitura inamica sau accident, basca raspandirea combustibilului&vaporilor volatili si diminuarea riscului de incendiu. Carma era protejata cu o placa de blindaj cu grosimea de 3 cm; nava era echipata cu pompe de mare putere destinate evacuarii apei, actionate electric, putand evacua intre 60-150 de tone de apa pe ora. Existau si 8-16 pompe hidraulice, acestea putand evacua, fiecare, 25 de tone de apa pe ora. La bord erau si motopompe portabile, acestea fiind deservite de echipa de stingere a incendiilor, fiecare pompa avand capacitatea de a avacua 20 de tone de apa pe ora. Teoretic, doar 8 pompe centrifugale electrice puteau prin intermediul tubulaturii de mare presiune raspandite in compartimente vitale, sa evacueze 800-1000 de tone de apa pe ora putand functiona mult timp sub apa.
Magaziile de munitii si compartimentele vitale, inclusiv compartimentele energetice, erau prevazute cu sprinklere, acestea putand fi puse in functiune si manual in caz de crestere a temperaturii. Echipele de avarie si de control al riscurilor erau formate din cate 7-8 oameni, conduse de cate un ofiter, acesta fiind de regula inginer naval –se pare ca portavionul ar fi avut minim 10 astfel de echipe. Insa e cert ca portavionul avea in organigrama echipe destinate stingerii incendiilor si controlul zonelor inundate +echipe reparare sisteme de propulsie+ echipe reparatii de urgenta la coca –cel putin o echipa+echipa dulgherie+ echipa stingere incendii pe punte. Echipele de interventie, conform surselor italiene, erau dotate cu masti de gaze, combinezoane, ochelari si casti rezistente la foc si temperaturi inalte, carlige, topoare, extinctoare portabile, ciocane pneumatice, aparate de sudura portabile, dibluri si pene din lemn, saci de nisip etc.; hangarul avea lungimea de 160 m,latimea de 18 m si inaltimea de 5,50 m –masura 2880 mp. Era impartit in patru sectiuni dispuse de la prova la pupa cu dimensiunile de 32, 25, 25 si 35 m prevazute cu 5 usi blindate ingnifuge. Hangarul putea adaposti 26 de aeronave Reggiane Re.2001 OR/Organizazzione Roma, dispunerea acestora fiind cate 7 exemplare in sectiunile de 32 si 35 m, si cate sase exemplare in sectiunile de 25 m. Alte 15 aeronave puteau fi ancorate de tavanul hangarului fiind ridicate/coborate prin scripeti actionati electric. S-a avut in vedere dotarea aeronavelor cu aripi pliabile, asta ar fi permis depozitarea in hangar a 66 de exemplare –nu s-a facut.
Hangarul era prevazut cu doua lifturi/ascensoare, acestea fiind de provenienta germana –foarte probabil au fost cedate de catre germani, cele doua ascensoare fiind destinate initial portavionului Graf Zeppelin (nu e o certitudine). Erau de forma octogonala, masurau 15,20 m lungime, 14,30 m latime si puteau ridica pana la 6,50 tone. Unul dintre ascensoare era dispus in centrul navei iar cel de-al doilea cu 27 m mai departe; puntea de zbor masura 211,60 m lungime si 25,20 m latime fiind inclinata la pupa pentru imbunatatirea fluxului de aer si facilitarea apuntarii aeronavelor. Era echipata cu cabluri arestoare si doua catapulte cu aer comprimat K-252 produse de Demag/Germania, ritmul lansarii fiind de o aeronava la fiecare 30 de secunde –cele doua catapulte erau dispuse una langa cealalta/paralel, si cu certitudine fusesera initial destinate Graf Zeppelin (catapultele fusesera produse de catre compania DEMAG/Deutsche Maschinenfabrik A.G.Duisburg si puteau accelera o aeronava de 2500 kg de la 0-140 km/h, sau una de 5000 kg de la 0-130 km/h. Aeronavele erau asezate cu pe un carucior mobil, dupa lansare acesta revenind in pozitia initiala. Catapultele erau acoperite cu carenaje din tabla de otel pentru a fi ferite de intemperii. Teoretic se puteau lansa 9 aeronave pana la epuizarea rezervei de aer comprimat din buteliile de inalta presiune, cam una la fiecare 30 s, dupa care dura 50-75 de minute pana ce se reincarcau buteliile. Oricum, sistemul de catapultare n-a fost testat in conditii de lupta de catre germani sau italieni, drept urmare performantele reale nu sunt certe, doar preconizate. Germanii au testat o catapulta doar loco, aceasta fiind dispusa pe o barja de 20 m lungime in anul 1940, barja ancorata in estuarul raului Trave/Germania –se varsa in Marea Baltica, lungime 124 km. S-au facut zeci de teste rezultatele fiind multumitoare. Ca fapt divers, aici au fost antrenati initial si pilotii aeronavelor destinate portavionului. Acesti piloti au fost grupati in Tragergruppe 186, infiintata in 15 septembrie 1939 de catre Luftwaffe la Kiel-Holtenau, avand in compunerea sa doua escadrile/II Gruppe dotate cu ME-109B/E si JU-87B. ME-109B poveneau de la 4/JG 136. Escadrila 1/Gruppe 1 dotata cu JU-87B s-a aflat sub comanda maiorului Walter Hagen, in perioada 15 septembrie 1939-5 iulie 1940. W.Hagen era pilot de Stuka, devenind general-maior din data de 1 iulie 1944).
Italienii au obtinut si planurile tehnice ale ascensoarelor, sistemului de cabluri arestoare, catapulte si multe altele de la germani in cadrul vizitei de informare din octombrie-noiembrie 1941 (exista surse independente care afirma ca Regia Marina a acordat Kriegsmarine sprijin in realizarea si operarea submarinelor de buzunar. Cert e faptul ca italienii erau mult in fata germanilor la acest capitol, si renumiti in WW II pentru asta!). Regia Marina a testat catapultele Aquila in august 1943, initial cele 4 cabluri arestoare ridicate hidraulic nefunctionand corect –se pare ca nu au reusit sa le ridice fapt ce, evident, nu permitea apuntarea si recuperarea aeronavelor (in cursul testelor, initial, acestea decoland si aterizand pe uscat. Tehnicienii germani si cei italieni au lucrat pe o macheta la scara reala a puntii de zbor realizata foarte probabil din lemn, la Baza Aeriana Sant’Egidio, 133 km nord de Roma, 10,50 km de Perugia, 1,60 km nord de calea ferata strategica Perugia-Bastia –se pare ca in martie 1943 reusisera sa remedieze problema cablurilor arestoare. Baza avea pista din beton lunga de 1000 m si a fost inaugurata de Mussolini in 1938, aici aflandu-se initial o scoala de bombardieri si aeronave Savoia-Marchetti 81/SM-81 “Pipistrello/Liliacul” si Fiat B.R.20 “Cigogna/Barza”. Totusi, o evaluare postbelica a US Navy cu privire la pista de zbor a portavionului Aquila concluziona ca aceasta “ar fi facut apuntarile extreme de periculoase nefiind prevazuta cu plase de protectie. Ca fapt divers, in 1940 Italia avea 52 de aeroporturi si 18 hidroscale); Insula dispusa pe puntea de zbor era prevazuta cu un singur cos vertical de evacuare a gazelor, un turn de comanda si statia de control/director de tir pentru tunurile calibrul 135 mm (nu e o certitudine dar e posibil sa fie vorba de o turela superioara rotativa care adapostea doua mari lunete de vizare tinte, cu mare putere de marire, acestea deservind tunurile calibrul 135, foarte probabil sip e cele antiaeriene calibrul 65 mm. Probabil, conform surselor independente, dispunea de telemetre de fabricatie germana, Zeiss-Jena, cu baza de 1 m/EM-34/36, sau cu baza de 3 m, stereoscopice. Cu acestea se masura distanta pana la tinta, directia de zbor a acesteia, altitudinea si viteza. Foarte probabil altimetrul cu baza de 3 m dispunea de predictor usurand munca operatorului –predictorul e un aparat cu care se coordona tragerea tuturor bateriilor AA grele, directia de tragere fiind data automat in functie de inaltimea de zbor, viteza si directia tintei/tintelor, calculandu-se totodata si viteza vantului. Masura distante pana la tinta/tinte cuprinse intre 1200 m-18.000 m, si altitudini cuprinse intre 0-11.800 m. Unghiul de masurare era nelimitat sau cuprins intre 0◦-90◦); pe puntea de zbor puteau stationa 10 aeronave cu aripi nepliabile; echipaj preconizat 1408 oameni.
Continuam cu sistemul radar si sistemul de armament….
Portavionul Aquila era prevazut cu un sistem radar EC-3/ter „Gufo/Bufnita” produs de catre Regia Instituto Elettrotecnico e delle Comunicazioni della Marina/RIEC din Livorno (Institutul a fost infiintat pe 26 octombrie 1916 sub denumirea de Instituto Elettrotecnico e Radiotelegrafico della Regia Marina/IERT/Institutul Electrotehnic si Radiotelegrafic al Marinei Regale avandu-l drept director pe profesorul universitar Giancarlo Vallauri, la acea vreme cel mai mare expert din Italia in inginerie radio, Amiral Regia Marina.
In perioada 1900-1903 e student la Academia Navala din Livorno avand rezultate exceptionale care ii aduc „sabia de onoare”. Paraseste Marina in 1906 si obtine diploma de inginer electrotehnic la Academia din Padova. Revine in Marina in 1916 si devine titular al catedrei de Electrotehnica din cadrul Academiei Navale din Livorno. Aici infiinteaza istituto Elettrotecnico e Radotelegrafico della Marina/Mariteleradar/Institutul Electrotehnic si Radiotelegrafic al Marinei, primul din istoria Marinei si Armatei italiene, devenind totodata si primul director al noii institutii academice si de cercetare -1916-1926. Sub conducerea sa, Mariteleradar construieste la Coltano, comuna in apropiere de Pisa, in perioada 1920-1923, primul mare post de radio/centru de radioemisie italian pe unde lungi, si unul dintre primele din Lume. Statia deservea si Regia Marina putand emite si receptiona pana la distanta de 3000 km.In 1940, Statia Coltano emitea in toata lumea dispunand de 4 antene de 250 m inaltime, acestea fiind distruse de germani pe 14 iunie 1944. In 1926, Vallauri preda inginerie electrica la Politehnica din Torino,iar 7 ani mai tarziu devine directorul acestei institutii. In 1929 infiinteaza Institutul National Electrotehnic Galileo Ferraris, devenind presedintele acesteia. In 1936 e promovat capitan iar in 1938, contraamiral in rezerva, pentru merite deosebite in dezvoltarea comunicatiilor in cadrul Regia Marina.
PROFESOR NELLO CARRARA -IN CENTRU, 1935
In 1943 e numit Amiral. Vallauri coopteaza in cadrul IERT „oameni destepti” in adevaratul sens al cuvantului, precum: Nello Carrara, profesor in cadrul Academiei Navale din Livorno, cercetator in domeniul razelor X, undelor electromagnetice si radar, inventatorul termenului „microonde/microunde” –engleza „microwaves/microunde”/1932. A lucrat cu Ugo Tiberio la primul radar italian in cadrul RIEC, numit initial „Radio Detector Telemetro/RDT/Detector Radio Telemetru” EC-1, fiind creatorul magnetronului utilizat ulterior la varianta modernizata a EC-1 cunoscuta in Regia Marina drept EC3/”ter” Gufo –primul radar operativ in Regia Marina. In Italia i se spune „parintele microundelor”, si pe buna dreptate!; Francesco Vecchiacchi, fizician, fondatorul masuratorilor electronice, 1927-1932. In 1937 tine primul curs de „Comunicatii electrice si Radiotehnica” din cadrul Universitatii din Milano; Ugo Tiberio, inginer in electrotehnica –absolvent al Inaltei Scoli de Inginerie din Roma/1932, locotenent in cadrul Departamentului Arme Navale din cadrul Regia Marina/1935, profesor de Electrotehnica la Universitatea din Palermo/1940, parte din staff-ul RIEC/din 1936-1937. El este inventatorul „radiotelemetrului”/1936, prototipul primului radar italian). Ei bine, nasterea primului radar operational italian n-a fost nicicum usoara….Facem o scurta paranteza pentru a vedea ce si cum a fost…
GENERAL LUIGI SACCO
Sfarsitul anului 1935, Inginer Ugo Tiberio din cadrul Institutului Militar Superior de Transmisiuni, Sectia 1, trimite un memoriu strict secret generalului Luigi Sacco in care informeaza cu privire la posibilitatea utilizarii in scopuri militare a reflexiei undelor ultrascurte pe suprafete solide, si posibila realizare a unui „radiotelemetru” care sa analizeze diferenta de timp dintre emisia si receptia undei reflectate de catre un corp solid detectat, stabilind distanta acestuia fata de radiotelemetru (ei bine, exact principiul de functionare al radarului! Colonelul Luigi Sacco, pe atunci, in 1934-1935, era seful Officina Militare delle Trasmissioni di Roma/Departamentului Militar de Transmisiuni din Roma. In 1911-1914, in Libia, a colaborat cu Guglielmo Marconi in crearea primului serviciu militar de transmisiuni din armata italiana. La sfarsitul lui 1935 e numit Maggiore Generale/General-maior si sef al Reparto Trasmissioni nella Direzione Superiore Servizio Studi ed Esperienze del Genio/Departamentul Transmisiuni din Directia Superioara de Cercetare si Experimentare de Geniu). Tiberio stipula in Memoriu avantajele crearii „radiotelemetrului”: posibilitatea folosirii acestuia in trageri nocturne cu artileria de pe nave, precum si in trageri antiaeriene –ghidarea focului artileriei; posibilitatea detectiei unei tinte navale pe timpul noptii si in caz de ceata densa; determinarea distantei pana la nava inamica, a vitezei si directiei de mars a acesteia indiferent de conditiile meteo, ziua sau noaptea; detectia aeronavelor aflate in zbor, inaltimea fata de sol la care se afla acestea si directia de zbor; alarmarea in timp util a sistemelor proprii de aparare si asigurarea ripostei. La acest moment Regia Marina nu dispune de un sistem/de o metoda de detectie a navelor inamice, de aceea va trimit cateva valori estimative pur teoretice legate de posibilitatile de detectie a tintelor navale si aeriene a unui emitator de unde radio ce opereaza in banda de 2 m (600 kHz, canale din 12,5 in 12,5 kHz) si puterea de 1000 W/1 kW paralel cu suprafata marii: detectie cuirasat de 10.000 de tone de la 4500-5000 m; detectie bombardier aflat la 20 km distanta de nava si 2400 m altitudine. Este posibil ca prin utilizarea unei puteri de emisie de 1 kW sa se poate detecta un crucisator sau un avion aflat la 20 km distanta, chiar si mai departe, insa e clar faptul ca valorile scad odata cu cresterea distantei. Relieful inalt din apropierea coastelor si navele indepartate nu reflecta inapoi undele radio in asemenea grad incat sa modifice substantial valorile de detectie si localizare. Cert e faptul ca utilizarea radiotelemetrului ar putea aduce mari schimbari in tactica si strategia navala fiind de real folos in confruntari pe mare.
Spre norocul lui, Tiberio, prin Memoriul trimis, a reusit sa capteze interesul generalului Sacco, drept urmare in 1936 primeste unda verde in dezvoltarea radiotelemetrului la RIEC, Livorno, insa finantarea era slabuta….Echipei sale i s-a alocat, anual, suma de 20.000 lire italiene/aproximativ 13.000 de euro astazi, bani cu care trebuia sa se descurce. In echipa au venit si 4 subofiteri Regia Marina, rolul acestora fiind de „a invata” tainele radarului. Din pacate, desi au fost informati, Supermarina/Comandamentul Suprem al Flotei italiene, a manifestat interes scazut, si asta avea sa-i coste! Se spune ca i-au transmis lui Tiberio sa dezvolte conceptul in…timpul liber.
Interesant e faptul ca Guglielmo Marconi prezentase inca din 1933 un prototip de radar autoritatilor militare italiene insa indecizia bazata pe necunoastere si indolenta a staff-ului ofiteresc a lasat totul in “coada de peste”!
In 1937, echipei Tiberio i se alatura capitanul Alfeo Brandimarte din Departamentul Arme Navale din Regia Marina –inginer naval electrotehnist s-a implicat profund in dezvoltarea primului radar naval italian. In iunie 1940, maiorul Brandimarte face parte din comisia trimisa in Germania in vederea evaluarii sistemelor radar utilizate de Luftwaffe si Kriegsmarine, Italia intentionand importul acestor sisteme si/sau fabricarea lor sub licenta.
Primul prototip RIEC numit EC-1/Elettronica e Comunicazioni -1/Electronica si Comunicatii -1 (cunoscut si ca Radio Detector Telemetro/RDT), a fost gata in 1936, unde continue modulate, opera in frecventa de 200 MHz/lungime de unda 1,5 m. Distanta maxima de detectie era de aproximativ 2000 m, insuficient pentru aplicatii navale tactice. A fost folosit in 1938, experimental, in rol IFF, reusind sa identifice o nava pe timpul noptii.
A urmat la sfarsitul lui 1937 un prototip imbunatatit numit EC-2, radar pulsatoriu/efect Doppler, acesta folosind triode produse in SUA de catre RCA, Model T-800, ce operau pe lungimea de unda de 1,7 m, putin mai mare decat la EC-1, dispunea de antena dipol si afisaj de tip osciloscop. Nu a dat rezultate satisfacatoare, basca faptul ca necesita import SUA iar banii erau “subtiri” (in curand SUA aveau sa devina stat inamic, asa ca…pa).
In 1938, Directia Armament Naval din cadrul Regia Marina care intre timp aflase cate ceva despre preocuparile radar germane schimbandu-si optica, acum dorindu-si „cat mai repede posibil” un radar functional pe marile sale nave, semneaza un contract cu compania RADIO S.A.F.A.R. pentru realizarea a 13 sisteme radar (S.A.F.A.R. producea in 1938 sisteme radio pentru Regio Esercito/Armata italiana, Regia Marina si Regia Aeronautica la fabricile din Roma si Milano. Produceau si difuzoare, tuburi catodice, oscilografe, generatoare si aparatura de control). Din pacate nu a adus rezultate datorita neintelegerilor dintre Ugo Tiberio si directorul companiei Societa Anomina Fabbricazione Apparecchi Radiofonici/SAFAR, Dr.Ing.Arturo Vittorio Castellani/din 1932 (Castellani a creat primul sistem TV din Italia la Roma si Milano, nu cu mult inainte de izbucnirea WW II). Cu chiu cu vai, in 1939, RIEC testeaza doua prototipuri,un radar de coasta numit RDT-3/EC-2 bis, si un radar naval numit initial EC-3/din decembrie 1940 rebotezat EC-3 bis. Rezultatele au fost relativ multumitoare insa nu au intrat in productie de serie. Totusi, la sfarsitul lui 1939 sau inceputul lui 1940, EC-3 bis a fost revizuit, acesta nu mai avea triode RCA/SUA ci triode Philips, ce asigurau putere mai mare de emisie, 1 kW. Dar „calea succesului” avea sa fie abandonata…Temporar, zic, dar a fost de ajuns in incapacitarea Regia Marina, si nu numai!
Inceputul lui 1941, guvernul decide anularea programului de dezvoltare datorita insuficientei fondurilor, prioritara fiind constructia de cuirasate si submarine. Decizia avea sa coste cumplit Regia Marina, handicapul fiind realizat dupa batalia de la Capul Matapan/largul coastelor Peloponezului/Grecia, considerata a fi cea mai mare infrangere pe mare a italienilor.
Drept urmare, devenita brusc constienta de handicapul navelor sale, Supermarina ordona reluarea cercetarilor legate de radar nu mult dupa Matapan (interesant e faptul ca vice-amiralul Angelo Iachino, comandantul flotei italiene la Matapan, sustinea cu voce tare dupa dezastru ca „nu stia de existenta radarului inainte de Matapan”. Asa sa fie oare? Guri rele zic ca “minte” fiindca ar fi fost la curent cu existenta celor trei prototipuri de radar EC-1/2/3 realizate in perioada 1936-1939, care fusesera uitate/depozitate intr-un subsol intunecat si plin de praf de la IERT, alte surse Academia Navala).
In aprilie-mai 1941 au loc primele teste pe nave, insa procesul de productie&montare pe nave era greoi si laborios, materialele de baza fiind greu de procurat, basca personal specializat insuficient. Din cele 50 de Gufo comandate/150 dupa unele surse independente (putin probabil), doar 12/13 unitati fiind livrate pana la Armistitiul din 1943 (Italia, din disperare, a importat din Germania radare FuMO-24/25 in 1943, insa a fost prea tarziu. Guri rele din Cizma sustin ca aroganta lui Mussolini i-a oprit pe italieni sa dispuna mai devreme de radar, Ducelui fiindu-i rusine sa apeleze la Hitler. Asta in ciuda cerintelor amiralilor si generalilor!).
In sfarsit, primul radar operational intra in dotarea Regia Marina, radarul fiind instalat pe cateva nave de razboi italiene. Acesta a fost EC-3/”ter” Gufo (Bufnita), dezvoltat, asa cum mentionam anterior, de echipa profesorilor Ugo Tiberio si Nello Carrara.
Din pacate pentru Italia doar 21 de nave ale Regia Marina au apucat sa fie dotate cu radar in perioada mai 1941-august 1943 (inclusiv cu radar german Fumo 24/40, 6 nave), cu deosebire distrugatoare (Clasa Navigatori si Clasa Soldati) si torpiloare. EC-3 Ter/Gufo avea urmatoarele caracteristici: radar de avertizare timpurie; utiliza triode Model 1628/10 kW realizate de profesorul Nello Carrara si produse la Fabbrica Italiana Valvole Radio Elettriche/FIVRE din Milano; frecventa de aproximativ 400-750 MHz/75-40 cm, modulatie in frecventa; frecventa 500 MHz; PRF 500 Hz; 3 rpm; raza de actiune 25-80 km. Putea detecta tinte aflate la 30 km distanta daca antena era dispusa la 35 m deasupra nivelului marii pe cuirasate/25 m deasupra marii pe crucisatoare (se pare ca doar crucisatorul usor Scipione Africano, Clasa Capitani Romani, a apucat sa dispuna de radar EC-3 Gufo in 1943)/15 m deasupra marii pe distrugatoare (se stie ca distrugatorul Fuciliere, Clasa Soldati, a primit radar Gufo in ianuarie 1943); putere 10 kW; un puls dura 4 microsecunde; antena rotativa. Se pare ca varianta finala a radarului era capabila sa detecteze tinte navale mari de la 30 km distanta, si tinte aeriene mari (bombardiere, spre exemplu) de la 300 km distanta –se pare ca aceasta varianta a radarului a fost montata pe crucisatorul greu Littorio, devenind operational pe 11 septembrie 1943.
Prima nava Regia Marina dotata cu radar a fost torpilorul Giacinto Carini, aprilie-mai 1941, radarul fiind de tip EC-3 Ter/Gufo, model experimental. I-au urmat crucisatoare grele si cuirasatele –Littorio, august 1941, prototip experimental. Avea sa fie inlocuit in septembrie 1943, antena fiind dispusa la 26 m deasupra nivelului marii/Vittorio Veneto+Roma, iulie/august 1943. Cuirasatul Roma a fost si el dotat cu radar la sfarsitul lui martie/august 1943, acesta fiind dispus la 35 m deasupra nivelului marii, antena rotindu-se 360◦ fiind actionata de un motor electric.
In fine, se pare ca radarele nu erau de incredere conform surselor independente…Cert e faptul ca operatorii nu erau 100% pregatiti la momentul Armistitiului, basca faptul camare parte din marile nave se aflau in reparatii, drept urmare nu se poate afirma cu certitudine daca erau sau nu reusite. Experti italieni sustin ca Gufo si RDT 4/Folaga/1942 erau superioare radarelor japoneze insa inferioare celor britanice si germane (Folaga, radar de coasta/sol, 150-300 MHz, banda 1-2 m,50 kW. Se pare ca doar unul a fost realizat, acesta detectand in mai 1943 o formatie compusa din 100 bombardiere americane aflata la 50 km distanta, bombardiere care se indreptau spre Livorno). In fine, bune, rele, au existat, si spre norocul britanicilor&australienilor la Matapan, Regia Marina s-a „trezit” tarziu, mult prea tarziu…
Va urma.
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
https://www.moore.army.mil › …
http://www.combinedfleet.com › ..
https://comandosupremo.com › …
https://www.marina.difesa.it › supplementi › Sup..
https://collezioni-online.museoscienza.org › …