Stăteam de ceva timp în fața unei uși închise, sperând să aud acel cuvânt care să-mi permită s-o deschid și să intru în încăperea unde probabil că urma să se decidă asupra viitorului meu ca ofițer. Aveam emoții destul de mari, iar cum arătam, nu e greu de imaginat. Am bătut deja de câteva ori la ușă, dar, deși eram sigur că dincolo de ea e cineva, nu auzeam nimic. Îmi spuneam în gând, trebuie să fiu tare, să fiu atent, să nu uit nicio clipă regula de aur „ochii deschişi, urechile ciulite şi gura închisă”! Mai ciocănii odată, de data asta, în tocul uşii. Ascultai cu atenţie… iarăşi, nimic! Pentru ce am fost chemat oare? Eram în aplicaţie, în poligon, astăzi aveam ultimul antrenament iar mâine, adevăratul examen: tragerile de luptă! Treburile mergeau bine, băieţii mă ascultau, nimeni nu se îndoia că şi de data aceasta totul va fi OK și vom încheia aplicația mulțumiți și sănătoși, fără niciun fel de incident sau accident. Numai să nu păţim ceva cu tehnica asta a noastră, care te poate lăsa exact atunci când ţi-e lumea mai dragă, sau, mai bine-zis, atunci când nu te aștepți!
N-o fi nimeni în încăpere, iar eu stau ca un tâmpit în faţa acestei uşi, m-a săgetat un alt gând. Şi mai bătui odată în uşă, de data aceasta cu pumnul.
– Intrăăă! s-a auzit cuvântul magic. Da’ greu te mai mişti! Te cam laşi aşteptat, locotenente…
– Vă rog să mă scuzaţi, mi s-a părut că vorbeaţi la telefon… încercai eu un fel de scuză, nepotrivită dealtfel, căci în încăpere nu era telefon.
– Hai las-o, mi-o tăie colonelul Cherciu, „spaima întunecată”, cum era numit de către cei ce avusese de-a face cu el. Cred că ştii pentru ce te-am chemat… şi mă ţintui cu privirea lui tăioasă şi rece ca oţelul. Să nu-mi spui că nu ţi-a spus nimeni nimic…
– Cred că m-aţi chemat ca să fiu avansat, spusei eu, aproape neintenţionat.
– Aha! Deci se confirmă! Eşti un element imprevizibil, spontan şi obraznic… Îndrăzneşti să mă iei şi la mişto! Cum se spune, eşti ironic!?
– Tovarăşe colonel, nu numai că n-aș îndrăzni, dar nu-mi permit să fiu ironic, mai ales în situația asta când nu am nici cea mai vagă idee şi nici nu ştiu pentru ce am fost chemat! Nu mi-a spus nimeni nimic și nici nu știu despre ce vorbiţi…
– Despre ce vorbesc eu, ai?! Află tovarăşe locotenent că tu eşti cel care va trebui să vorbească!
– Cu deosebit respect, vă raportez că tot nu ştiu despre ce este vorba.
– Da, bine, vedem noi acuşica… Te previn însă că noi ştim tot, absolut tot ce-ai făcut, când, cum şi în ce scop, aşa că nu are niciun sens să ascunzi adevărul, adică, cum s-ar spune, să nu pierdem timpul de pomană. Stai jos pe lada aia, ia d’aici o coală de hârtie… ceva de scris ai?
– Am, dar în porthart, pe care nu l-am luat cu mine, căci nu mi s-a spus pentru ce sunt chemat.
– Ia d’aici un pix şi nu te mai preface că nu ştii. Se apropie la un pas de mine, se apleacă destul de mult, până la înălțimea ochilor mei, îmi fixă privirea și cu o voce ascuțită șuieră printre dinți:
– Ia zii, de nişte peşte n-ai auzit, nu cunoşti nimic? Peş-te, cui, ai adus?
– Nu înţeleg, tovarăşe colonel.
– Nu are rost să joci teatru cu mine! În sesizare scrie clar că ai adus peşte, cui, cât, când… Nici acum nu-ţi aminteşti?
– Ba da, acum îmi amintesc, s-a întâmplat în urmă cu vreo două săptămâni…
– Aşa te vreau! Gata, apucă-te şi scrie! Trage lada aia mai aproape de masă să stai ca lumea şi scrie: De-cla-ra-ţi-e!
– Dar nu am ce să declar!
– Da, bine, zi-i „notă explicativă” şi scrie odată, că prea tragi de timp. Şi spunându-mi asta, a început să umble prin încăperea care adăpostea arhiva unităţii şi care se vede că a fost transformată în mare grabă într-o sală de anchetă.
Preţ de câteva clipe am stat şi m-am gândit, apoi am trecut la scrierea notei explicative. Iniţial, am observat cum trăgea cu coada ochiului să vadă dacă mă conformez, dar când m-am aplecat peste coală și am început să scriu folosind o caligrafie la care nu se aştepta, s-a dus la fereastră, a deschis-o şi aproape satisfăcut, și-a aprins o ţigară. Am scris fără grabă, timp de 20-25 de minute, vreme în care colonelul şi-a făcut de lucru prin cameră, învârtind nişte chei într-o legătură.
Când m-a văzut ridicându-mă, s-a apropiat şi aproape că mi-a smuls hârtia scrisă pe ambele feţe.
– Ia să vedem ce avem aici, începuse el s-o citească. Deci aşa, pe data de, ai fost în permisie, ai trecut pe la… care ţi-au dat, la drum, nişte peşte prăjit?!
– Ce-i asta locotenente? Îţi baţi joc de mine?
– Nu-mi permit așa ceva, tovarăşe colonel!
– Atunci ce-i cu peștele ăsta prăjit?
– Trebuia să fie crud?
– Bineînțeles! Adică, nu… Eu vreau să știu despre sacul de pește… Fapte, locotenente, eu vreau faptele!
– Care sac?! Acestea sunt faptele, tovarășe colonel. În urmă cu vreo două săptămâni am fost în permisie. La întoarcere, în grabă, am trecut și pe la naşii mei, pe care nu-i mai văzusem de câțiva ani. Aceștia, pentru că nu am avut timp să rămân la masă cu ei, cu mare bucurie mi-au dat la drum un pacheţel cu vreo opt-zece bucăţi de peşte prăjit…
– Şi asta ai dus comandantului tău?
– Comandantului meu nu am dus nimic, dar s-a întâmplat ca acesta să treacă pe terenul de instrucţie în ziua următoare, la ora de gustare şi, cum aveam masa întinsă pe aripa tancului, l-am invitat să servim gustarea împreună, care a constat chiar în acel pachețel cu pește prăjit.
– Așa, carevasăzică… comandantul a gustat din peștele tău prăjit.
– Exact! A gustat din peștele prăjit de nașa mea!
– Sigur acesta este adevărul? Vezi că dacă nu spui adevărul, eu tot o să-l aflu!
– Acesta este adevărul.
– Nu ai omis nimic?
– Nu cred…
– Sigur?
– Poate doar că peştele prăjit era caras…
– Da, și?…
– Și era „carbovat”…
– Cum „carbovat”? Ce naiba mai e şi asta?
– ,,Carbovat” este vorba lui Vanea Patzaikin, care în copilărie a fost vecin cu nașa mea de botez. În satul meu natal, adică la Mila 23, peștele pentru prăjit, mai ales carasul, se „carbovează” sau „carbovește”, luați-o cum vreți.
Adică, se crestează mărunt, căci altfel are oase…
tROfi