În Ajun de Crăciun m-a sunat la telefon şi mi-a vorbit – în limba oficială a celor două state româneşti, colonelul Victor Makovsky, ataşatul militar al Rusiei la Bucureşti -, un european ai cărui părinţi locuiesc şi azi, la o azvârlitură de băţ, de Prut, pe teritoriul istoric al Basarabiei. Cel momentan şi parţial administrat de oficialii celui de-Al Doilea Stat Românesc.
I-am mulţumit pentru urările ocazionate de sărbătorile de iarnă şi i-am spus că sper ca anul 2013 să fie unul mai bun pentru cele două popoare ortodoxe, cărora le aparţinem fiecare dintre noi. Două naţiuni la fel de mândre, aspirând la respectarea demnităţii, identităţii şi istoriei lor reale.
Cu ani în urmă am avut parte de experienţe prelungite, în Germania şi Canada, luni bune trăind alături de ofiţeri veniţi din spaţiul estic european. De atunci ştiu că aceştia pun preţ doar pe rostirea francă a adevărului, preţuind mai degrabă un interlocutor cu opinii diferite, poate chiar incomode, decât unul cu păreri neconforme cu convingerile personale.
Esenţa acestui dialog telefonic? Speranţa interlocutorului meu că vom avea prilejuri noi, evenimente de interes public, la care să fim prezenţi şi să avem un dialog amical, despre ceea ce aşteaptă Europa de la Rusia, dar şi federaţia răsăriteană de la Uniunea Europeană.
Ca un făcut, în Ajun de Anul Nou m-a surprins plăcut şi apelul telefonic al colonelului, în rezervă, Anatol Munteanu, unul dintre conaţionalii de peste Prut, marcaţi şi azi de conflictul militar, îngheţat acum, din Transnistria. El este autorul unor volume de reconstituiri ale acelor momente de inegală confruntare, între apărătorii republicii ex-sovietice, cu capitala la Chişinău şi cei ce doreau şi au reuşit menţinerea unui cap de pod pro-Moscova, condus de la Tiraspol.
Compatriotul Munteanu îmi reproşa că am fost prea optimist în privinţa unei evoluţii pozitive a procesului de reîntregire naţională, nefiind deloc încântat – pe drept cuvânt – de situaţia actuală, politică şi economică, a celor care supravieţuiesc între Prut şi Nistru. Pe un teritoriu oficial condus de la Chişinău. Neoficial revendicat a fi parte a sferei de influenţă ruse. Sprijinit, cu tact, de Bruxelles pe calea integrării în U.E. şi de Statele Unite, pe drumul modernizării Armatei Naţionale, la nivelul standardelor profesionale ale timpului pe care îl trăim.
Cele două dialoguri, la fel de neaşteptate, dar concrete, sunt cele care au generat aceste rânduri-gânduri. Asta şi pentru că anul 2013 este cel când ar urma să se întâlnească, pentru convorbiri de lucru, preşedinţii Statelor Unite şi Rusiei.
Numai un naiv ar putea crede că oficialii americani au uitat deschis un microfon, atunci când s-au întâlnit, ultima dată, Barack Obama şi Dmitri Medvedev. S-a dorit, în mod expres, de către Casa Albă, ca opinia publică – în primul rând cea americană – să îl audă pe şeful statului promiţând un dialog constructiv cu omologul rus. Şi tactica adoptată a avut efect.
În mod evident, de pe agenda întâlnirii dintre liderii de la Washington D.C. şi Moscova nu va lipsi abordarea sensibilelor probleme ale aşa numitelor conflicte îngheţate, din diferite zone ex-sovietice, precum Transnistria, teritoriu practic desprins de administraţia republicană de la Chişinău.
Este de reamintit faptul că, la finalul anului 2012, preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti a făcut publică nemulţumirea sa, bine temperată, cu privire la presiunea Federaţiei Ruse, care nu acceptă evidenţa integrării, cu viteza melcului, a acestui land, în Uniunea europeană.
La Bucureşti, consilieri de ieri, de azi, ai administraţiei prezidenţiale, cădelniţează, de o manieră amuzantă, pe tema alternativei diplomatice la găsirea unei soluţii pentru menţinerea Transnistriei în teritoriul republicii de la est de Prut, desprinsă de URSS, în urmă cu două decenii. Vorbe în vânt.
Place sau nu, a devenit clar, pentru cine are ochi să vadă, că Departamentul de Stat este „in charge/responsabil”, de multă vreme, utilizând “low visibility/vizibilitatea scăzută”, în chestiunea tranziţiei teritoriilor de la est de Prut şi de Nistru spre arealul euro-atlantic.
Americanii ştiu sensibilităţile conducerii Rusiei de azi. Dar până şi Vladimir Putin este realist atunci când vorbeşte de “acoperirea operațională a zonelor cele mai complexe ale frontierelor noastre de stat.” Ori frontiera de stat a Federaţiei Ruse nu trece pe Nistru.
Nimeni, la Pentagon, nu contestă dorinţa Rusiei de a avea “forțe armate eficiente și gata de luptă, pregătite să riposteze oricărei amenințări, precum și oricărei agresiuni, pentru a apăra interesele țării noastre și ale aliaților noștri, pentru a garanta echilibrul de putere la nivel mondial.”
Dar orgoliul preşedintelui Rusiei, citat în fraza de mai sus – ca ţara sa să fie egala SUA – este una, realitatea fiind cu totul alta. Pe plan militar. Asta o ştia foarte bine fostul ministru al apărării şi a recunoscut-o public, atunci când a afirmat că ţara sa nu-şi poate propune să se confrunte cu NATO, raportul de forţe fiindu-i defavorabil.
Motiv pentru care a şi fost schimbat din funcţie, nu imediat, dar ferm. A fost înlocuit de un om cu experienţa militară validată în micul teatru de război din Cecenia. Unul care nu se poate compara cu cel din spaţiul ex-iugoslav, irakian şi afgan, unde scara confruntărilor armate, modalităţile de ripostă la acţiunile insurgenţilor au fost cu totul altele, de o anvergură incomparabil mai mare.
Dintr-o asemenea perspectivă, faptul că, la Kremlin, Putin a vorbit de reuşita ca două brigăzi ruse de infanterie motorizată să fie pe deplin echipate cu tehnică de luptă modernă – precum tancuri T-27BM, vehicule blindate BMP-2M şi transportoare blindate BTR-82 – poate fi percepută ca o bătaie amicală, insignifiantă, pe umerii generalilor de la Departamentul Apărării al SUA. Care au deja două brigăzi, extrem de puternice, în Germania şi Italia, pilonii oricărei eventuale operaţiuni de calmare a unor spirite înfierbântate estice. Asta ca să nu se uite…
Nu propriile panoplii militare – nucleare sau convenţionale – vor sta în spatele preşedinţilor Obama şi Putin, la discuţia lor din 2013. Ci accesul la tehnologia americană, util economiei ruse, posibil în condiţiile identificării unor soluţii amiabile pentru detensionarea spaţiilor geopolitice atemporale, precum Transnistria.
Iar aici americanii ştiu ce vor propune, iar ruşii ce ezitări au. Primii nu vor obţine, peste noapte, demilitarizarea colhozului condus de la Tiraspol. Ultimii nu ştiu încă avantajele pe care le vor avea, prin repatrierea ofiţerilor şi soldaţilor ruşi menţinuţi încă în capul de pod transnistrean.
Dar, la Washington D.C. şi Bruxelles se cunoaşte faptul că şi facilitarea accesului liber, în Occident, a cetăţenilor ruşi este una dintre cheile care vor schimba însăşi evoluţia federaţiei răsăritene, spre o democraţie reală, nu mimată de un autoritarism evident.
Apriori comparabilă cu întâlnirea de la Malta – din 2 şi 3 decembrie 1989, dintre preşedintele american George Bush şi cel sovietic, Mihail Gorbaciov – anunţata întrevedere dintre Barack Obama şi Vladimir Putin, dincolo de perdelele propagandistice, “de fum”, reciproce, poate detensiona şi soluţiona, pe termen lung, soarta unor europeni ce pot trăi mai bine, inclusiv în Transnistria.
Libera circulaţie, a celor din Est spre Vestul Europei va răsturna actualele inerţii tipice Războiului Rece. Şi la acest capitol, în mod paradoxal, diplomaţii militari ruşi şi americani sunt – nota bene – pe aceeaşi lungime de undă.
Ion Petrescu