Prima racheta de croaziera devenita operationala in 1944, a fost V-1, celebra Vergeltungswaffe-1, „arma de razbunare” nr. 1 a lui Hitler.
Daca englezii reuseau sa contracareze V -1 cu artilerie AA, baloane de baraj, avioane Spitfire, Hawker Tempest, Mosquito , Mustang, folosind chiar un Vickers Wellington dotat cu radar pentru ghidarea „Diver patrols„, sau agenti dubli pentru a dezinforma nemtii asupra zonelor de impact, acum situatia s-a complicat datorita avansului tehnologic.
In prezent racheta de croaziera este una din armele redutabile in conflictele moderne.
O astfel de racheta este o arma care zboara autonom, in principal pe o traiectorie orizontala, de la lansare pana la impact. Este folosita pentru a lovi cu precizie tinte terestre sau navale, statice sau in miscare, atat cu focoase conventionale cat si nucleare. Raza de actiune este intre cateva zeci de km si 3000 km pentru KH 55SM (incarcatura termonucleara de 200 kt TNT). Viteza rachetelor poate fi subsonica, supersonica sau hipersonica si pot fi lansate de la sol, din aer, de pe nave sau chiar submarine aflate in imersie.
In general, rachetele de croaziera subsonice sunt propulsate de motoare turboreactoare, iar cele supersonice si hipersonice, cu motoare racheta combinate cu statoreactor
Dintre rachetele cu tinte terestre, cele mai cunoscute sunt cele din familia Tomahawk, lansate de pe nave sau submarine ale USNavy. Incepand cu 1991, peste 2000 rachete au fost lansate in diverse atacuri aeriene.
Sistemele de ghidare ale rachetelor de croaziera sunt foarte precise, asigurand o acuratete de doar cativa metri. De obiciei sunt formate din: sistem de navigatie inertiala (INS), GPS, TERCOM (Terrain Contour Matching), in care sunt comparate datele altimetrului de bord cu cele dintr-o harta a terenului pre-incarcata in calculatorul de bord, sau folosind DSMAC (Digitized Scene Mapping Arrea Correlator). Pentru a realiza si utiliza astfel de harti, este nevoie de o tehnologie avansata, pe care nu o au decat cateva state.
Rachetele de croaziera sunt de mici dimensiuni in comparatie cu avioanele, aripa are o suprafata mica, la fel si ampenajele. In general sunt folosite la inceputul unui conflict armat, fiind lansate pentru atacarea infrastructurii si a obiectivelor militare importante.
Apararea contra rachetelor de croaziera, in special a celor destinate tintelor terestre are mai multe componente:
In primul rand s-a incercat neproliferarea acestei arme, fiind semnate mai multe tratate si conventii.
Astfel, un numar de 35 state au aderat la Missile Technology Control Regime (MTCR) incepand cu 1987, instituind un control al exporturilor de rachete cu sarcina utila de peste 500 kg si raza mai mare de 300 km. Romania s-a angajat voluntar sa respecte tratatul, fara a fi membra. Prin Wassenwar Arrangement (1996), in care este si Romania semnatara, sunt controlate o lista tehnologii care pot fi folosite in fabricarea de rachete. Cu toate aceastea, tari ca Iranul, Coreea de Nord, Israel sau Pakistan au dezvoltat constructia de rachete.
Rachetele anti-nava propulsate de motoare aeroreactoare si care zboara la inaltime mica sunt tot rachete de croaziera si au o raza de actiune de la cativa zeci de km, pana la 5-700 km.
Cateva din rachetele de croaziera cu raza mare pentru atac la sol:
SUA – Tomahawk Block IV (1700 km), AGM 86 (1100 km), AGM 129 (3700 km)
Rusia – KH 55SM (3000 km), 3M14 Kalibr (2500 km), RK 55 (3000 km)
China – DH 10 (1500 km)
Coreea de sud – Hyunmo 3 ( 1500 km)
Iran – Meshkat (2000 km), Soumar ( 2500 km)
Taiwan – Yun Feng (1000 km)
Turcia SOM ( 300 km)
Pakistan – Babur (750 km)
Cu exceptia Iranului si Chinei care au cumparat si probabil copiat KH 55 si a UK, care a cumparat Toamahawk, alte exporturi nu au fost derulate la aceasta clasa. Dupa destramarea URSS, Belarus si Ukraina au renuntat la ele.
Atacurile preventive sunt una din optiunile de contracarare a folosirii rachetelor de croaziera. Se executa impotriva lansatoarelor, depozitelor, bazelor militare, avioanelor sau navelor care le pot opera, inclusiv submarine. Astfel de atacuri nu pot garanta distrugerea totala, depinzand mult si de informatiile culese despre aceste obiective.
Exprimat in alti termeni, trebuie sa dobori arcasul nu sageata.
Una din marile temeri este posibilitatea ca rachete de croaziera sa fie lansate de pe nave comerciale, unde pot fi ascunse de teroristi in containere.
O alta metoda de aparare este cea pasiva, constand in construirea de adaposturi, bunkere, dispersare si pastrarea posibilelor tinte cat mai departe de coaste sau linia frontului.
Apararea activa este varianta ramasa in caz de atac cu rachete de croaziera. Actiunile specifice sunt detectia, urmarirea si distrugerea rachetelor.
Rachetele de croaziera sunt foarte greu de detectat datorita dimensiunilor mici, care le asigura o amprenta radar RCS redusa, evaluata la sub 0.5 m2 pentru Tomahawk. Cu o anvergura in jur de 3 m si ampenaje mici, zburand la altitudini sub 30 m, reprezinta o tinta greu detectabila pe radare.
In plus, cele pentru tintele terestre zboara urmarind relieful , semnalul pe radar fiind ascuns intre diverse semnale ecou din apropierea solului. Curbura pamantului ascunde practic rachetele ce zboara jos, fiind detectate la distante sub 40 km, valoare dependenta de inaltimea de zbor, inaltimea antenei si sensibilitatea radarului.
Se pare ca nici radarele tip SAR montate pe satelitii militari nu au performantele necesare detectarii eficiente a rachetelor de croaziera. Cei geostationari sunt la o altitudine prea mare, iar cei de pe orbite joase sunt in permanenta miscare fata de zona supravegheata. Satelitii pot avea doar un rol secundar in detectie.
Metoda cea mai sigura este detectia aeriana, senzorii „vazand” tinta din alte unghiuri decat cei terestri, care o „vad” doar din fata. In plus, senzorii aerieni supravegheaza o suprafata mult mai mare.
O problema comuna pentru toate tipurile de senzori este filtrarea distorsiunilor cauzate de sol, in final solutia optima fiind radare care „privesc” in jos, combinate cu senzori in infrarosu.
Astfel de sisteme sunt montate pe avioane tip AWACS (Airborne Early Warning and control), cum ar fi Boeing E 3 Sentry, Northrop Grumman E 2 Hawkey , Beriev A 50, EL/W 2090 (India produs de Israel), KJ 2000 (China)…. Folosirea radarului doppler montat pe astfel de platforme, permite detectia rachetelor de croaziera ce zboara la joasa inaltime.
Problema utilizarii acestor avioane o constituie costurile ridicate de operare.
O alta varianta sunt platforme de mare altitudine gen dirijabile sau aerostate ancorate la sol cum este JLENS, folosit in zona Washington.
Nici radarele EWR cu raza dincolo de orizont nu sunt suficient de precise pentru a detecta rachetele de croaziera.
Noua racheta de croaziera americana, AGM 158 JSSM, este si mai greu observabila, avand caracteristici stealth.
Distrugerea rachetei dupa ce a fost detectata se poate face in mai multe moduri.
Daca a fost observata de la mare altitudine, se folosesc avioane de vanatoare care o pot distruge folosind rachete aer-aer AAM, prin tactica numita look down/shoot down.
Majoritatea avioanelor de lupta generatia a 4a au la bord radare care le permit indeplinirea acestui tip de misiune.
Aceasta solutie este realizabila in cazul existentei permanent in zona a unui AWACS si a unor avioane de vanatoare in patrulare, un sistem de comunicare informatii eficient, bineinteles cu niste costuri pe masura, situatia fiind si mai critica in cazul unei salve de rachete sau a rachetelor supersonice.
Aceaasta tactica este folosita de gruparile navale cu portavioane.
Un caz celebru de razboi asimetric cauzat de rachete de croaziera in anii ’80, a fost rapunsul exagerat al sovieticilor la aparitia rachetei AGM 86B, lansata de pe avioanele B 52. Dintr-o supraevaluare a amenintarii, rusii au amplasat un mare numar de sisteme S 300 si au construit circa 500 de avioane MIG 31 pentru apararea teritoriului. Gurile rele spun ca acest efort financiar a contribuit si el la colapsul URSS. MIG -ul 31, acopera cu radarul propriu arii extinse de supraveghere, poate accelera la viteze de aproape M 3 si in acelasi timp este un bun interceptor, inclusiv contra rachetelor de croaziera. Dar costa!
Datorita problemelor de detectie prezentate mai sus, apararea unor zone extinse este cvasi-imposibila, iar varianta ramasa este cea de aparare individuala a unor obiective militare de maxima importanta.
In domeniul marinei militare, apararea multi strat impotriva rachetelor de croaziera anti-nava, este specifica fregatelor, distrugatoarelor si crucisatoarelor moderne.
Cel mai cunoscut sistem, este cel defensiv al navelor echipate cu sistemul american tip AEGIS.
Daca o racheta de croaziera este detectata din aer poate fi atacata din timp de pe nave cu rachete SAM cu raza medie/lunga: SM 2 sau SM 6, la o distanta de 100 – 400 km.
O nava care nu beneficiaza de un AWACS in zona, pentru detectia rachetelor de croaziera la distanta, trebuie sa se descurce cu ce are la bord. In primul rand este vorba de radare, de preferinta de tip AESA/PESA. Acestea au posibilitatea de a detecta o racheta anti nava ce zboara la inaltime mica deasupra apei (circa 5 m), la distante de circa 20 – 30 km, inaltimea antenei avand un factor determinant.
Un sistem integrat de aparare este format din radare, rachete SAM si tun cu tragere rapida. Sistemul trebuie sa aiba in afara de detectie si functiile de urmarire, iluminare pentru tinte multiple, in scopul directionarii rachetelor defensive si a controlului tragerii tunurilor rapide.
Sistemul de pe Arleigh Burke
Dupa detectie, se lanseaza rachetele SAM cu raza scurta (20 km), gen Sea Sparrow (ESSM), sau cu raza foarte scurta (9 km) RIM 116 (RAM) si in final, la distanta mica, se foloseste CIWS (Close in Weapon System) – desi US Navy renunta la sistemele sale CIWS bazate pe tunuri in favoarea RIM 116 -tunul rotativ cu tevi multiple si tragere rapida Phalanx. Se estimeaza ca un sistem CIWS, care are raza in jur de 4 km, poate distruge o racheta de croaziera la circa 500 m de nava, ceea ce ar putea fi cam tarziu.
Pe langa de sitemul american, pe navele altor state exista diverse combinatii de radare, rachete cu raza medie, scurta, foarte scurta si CIWS (Kashtan , Goalkeeper, Meroka, Oerlikon Millenium, Sea Zenith, Type 730).
Daca detectia se face la circa 30 km, timpul de zbor ramas al rachetei pentru a atinge tinta este de aproximativ 120 secunde pentru rachetele subsonice si 40 secunde pentru o racheta cu viteza de M 2.5. Sistemul defensiv are si el nevoie de cateva secunde pana sa lanseze primele rachete SAM.
Pentru fiecare tinta se lanseaza cel putin 2 rachete de interceptare, care trebuie sa loveasca direct tinta pentru a o distruge la impact.
Daca nu au fost distruse de primele rachete SAM cu raza scurta, se folosesc cele cu raza foarte scurta, cu raza 9 km, care au la dispozitie 35 secunde pentru rachetele subsonice, respectiv 12 secunde pentru cele supersonice (SeaRam). In final, ultimul nivel de aparare este CIWS, al carui tun are o raza de circa 4 000 m, deci timp disponibil 16 secunde, respectiv 4 secunde.
Daca atacul este in salva, exista un grad de saturatie la care sistemul nu mai poate face fata.
In concluzie, prevenirea este mult mai eficace decat apararea.
Rachetele de croaziera cu tinte pe uscat sunt si mai greu de detectat datorita influentei reliefului . Traiectoria de zbor poate evita zonele cu radare sau rachete SAM.
La fel ca si in cazul navelor, apararea se face numai pentru obiective individuale, nefiind posibila acoperirea unei suprafete mari. Pentru aparare americanii folosesc Patriot, sistem folosit si impotriva rachetelor balistice.
Rusii, pe langa sistemele stratificate S 300, S 400, folosesc acum Pantsir, sistem cu rachete si tun cu tragere rapida tip CIWS.
Pantsir
Calculele sunt la fel ca cele facute pentru apararea unei nave, cu deosebirea ca distanta de detectie e mai mica. Intrucat Patriot si gama S 300 -400 folosesc rachete cu raza scurta, sansele de distrugerea a unei salve de rachete sunt destul de mici.
Rusii au adaugat si Pantsir, specializat pentru raza scurta si foarte scurta, care are si misiunea de a apara toate sistemele S 300-400.
Americanii nu au dezvoltat sisteme terestre similare, folosind in prezent pentru apararea Washingtonului, un sistem integrat norvegian NASAMS, care foloseste rachete tip aer aer AIM 120 AMRAAM, modificate pentru a fi lansate de la sol si un sistem de radare raspandite tip Sentinel.
Dupa ultimul atac cu Toamahawk al bazei aeriene de la Shayrat, au aparut multe discutii referitoare la eficienta sistemelor de aparare rusesti, mult laudatele S 300 si S 400.
Rusii au deplasat un S 300 la baza navala din Tartus si un S 400 la Hmeimim, langa Latakia.
Din amplasarea bazelor rusesti, se poate deduce ca rachetele Tomahawk nu puteau fi detectate de rusi, distanta Shayrat Tartus (100 km) fiind mult peste raza de detectie de 25-30 km a sistemului S 300, iar S 400 este la o distanta si mai mare.
Apararea anti-rachete de croaziera este o misiune dificila, care poate fi realizata printr-o retea de senzori si un sistem integrat de control al focului, dezvoltat in prezent de americani.
Informatiile de la sistemele de senzori de pe toate tipurile de platforme grupate in Global Information Grid, asigura datele necesare pentru o aparare eficienta, denumita aparare in retea.
Se ajunge astfel la un nou tip de lupta, in care informatia devine esentiala, cu F 35 in rol principal.
Este posibil ca aceste noi sisteme sa poata face mai eficace apararea anti-rachete de croaziera.