Racheta A-90
Racheta A-90 a fost prima arma de aviatie ghidata produsa in serie in Romania .
A fost produsa de intreprinderea Electromecanica Ploiesti ( pe atunci Intreprinderea de productie si reparatii a tehnicii de rachete ) dupa modelul sovietic RS-2US (cod NATO AA-1 Alkali B ) fiind omologata in anul 1984 .
Racheta era destinata dotarii avioanelor MiG 19 si MiG 21 ( la data fabricatiei mai exista in dotare doar MiG 21 ) , fiind dirijata de radiolocatorul de bord RP-21 Safir .
Caracteristicile tehnico -tactice ale rachetei A-90 sunt :
-lungime 2,5 m
-diametrul fuselajului 0,2 m
-anvergura 0.654 m
-masa totala 83,23 kg
-masa componenta de lupta ( incarcatura exploziva ) 15,18 kg
-distanta de tragere 2 – 7 km
In primul compartiment al rachetei se gasea focosul de proximitate , iar in al doilea incarcatura exploziva cu corp prefragmentat. In al treilea se aflau servomecanismele de actionare ale suprafetelor anterioare de comanda de tip canard, care erau conectate mecanic prin cabluri cu suprafetele de comanda posterioare, cablurile trecand prin carenajul de sub burta rachetei. In al patrulea compartiment, in centrul de greutate, se gasea motorul reactiv cu propelant solid pe baza de nitroglicerina, avand ajutajele plasate in lateralul fuselajului. S-a ales aceasta solutie constructiva din cauza necesitatii rezervarii spatiului din spate pentru electronica de receptie si pentru mentinerea centrajului rachetei pe masura consumarii incarcaturii de propulsie. In al cincilea compartiment se gasea bateria, urmat de sistemul de giroscoape si pilotul automat cu 3 canale, care asigura dirijarea si stabilizarea in planurile de dirijare, cat si miscarea in jurul axei proprii.
Componente racheta A-90
Dirijarea se facea pe o frecventa de 8-10 GHz. Incarcatura exploziva asigura distrugerea rezervoarelor prin explozia la o distanta de 10 m fata de tinta, a cozii la 4 m si a aripii la 0,5 m. Pentru distrugerea unui bombardier strategic se aprecia ca erau necesare 4 rachete care sa loveasca tinta. Lansatorul era de tip PU-12-40. Racheta a fost produsa pentru necesitatile proprii, iar mai apoi a fost oferita si la export, fiind expusa la Expozitia permanenta de tehnica militara de la Clinceni.
A-90 la expozitia permanenta de tehnica militara Clinceni
Mig 21 cu A-90 sub planuri
Racheta a fost conceputa spre a fi utilizata in toate conditiile meteo ( zi, noapte, cer senin sau nori, etc ), dirijarea sa facandu-se in fascicul de radiolocatie ( beam-riding ).
Este destinata pentru interceptarea tintelor nemanevriere ( bombardiere, rachete de croaziera ), dupa tehnologia anilor 60 ( precedesoarea ei, racheta sovietica RS-2US a fost omologata si introdusa in dotare in anul 1960 si scoasa din dotare la sfarsitul anilor ´70 in URSS ), complexul radar-racheta functionand in conditii optime pentru tinte evoluand la inaltimi cuprinse intre 5-20 km, cu viteza intre 800-1600 km/h.
Modul de realizare a unei interceptii era urmatorul :
Tinta era detectata de sistemul de radare cu baza la sol ( la noi ) iar interceptorul era dirijat de statiile de control terestre pana in apropierea sa, de preferinta in spatele tintei.
Aici avionul MiG 21 incepea scanarea spatiului aerian din fata sa cu radarul de bord.
Distanta de descoperire a tintei era de 20 km ( in realitate 17 pentru un avion de marimea lui IL-28 ). Pilotul trebuia sa manevreze avionul de asa maniera incat spotul tintei sa se gaseasca in centrul ecranului radarului de bord. In continuare, comuta radiolocatorul in regim de urmarire automata a tintei ( care se putea face incepand de la distanta de 10 km teoretic, 8 km practic ) iar la atingerea distantei de tragere ( 2 km minim, 6 km maxim ) comanda lansarea. De aici si pana in momentul lovirii tintei este necesar sa mentina spotul tintei in mira ecranului radiolocatorului.
Pe toata durata dirijarii radarul realizeaza 2 functii distincte: scanarea in continuare a zonei frontale pentru detectarea schimbarilor de directie ale tintei si dirijarea rachetei prin crearea unui sistem de coordonate cu ajutorul unor impulsuri codificate modulate in 2 planuri perpendiculare, orizontal si vertical .
Sistemul de coordonate intr-un plan consta la randul lui din doua fascicule divergente ( 2 lobi ), care se intersecteaza pe o portiune bine determinata. Intrucat cele 2 fascicule sunt modulate complementar, zona de intersectie va fi o zona de semnal continuu ( equisignal zone in engleza ). In imagine s-a ilustrat planul vertical de dirijare, cel orizontal fiind identic.
fascicul directie
In procesul de ghidare, la iesirea din zona de semnal continuu a rachetei, amplitudinea semnalului receptionat se diminueaza in concordanta cu marimea deviatiei. In acelasi timp, acelasi semnal modulat receptionat asigura determinarea directiei deviatiei fata de zona de semnal continuu ( sus-jos, stanga dreapta ), receptorul radio posedand 2 canale identice corespunzator celor 2 planuri. Semnalul de abatere determinat de electronica rachetei este furnizat sistemului autopilotului, care determina corectia necesara si comanda servomecanismele suprafetelor de comanda pentru intoarcerea in zona de semnal continuu.
Mentinand spotul tintei in mira ecranului radiolocatorului pe parcursul interceptiei urmarind miscarile tintei, pilotul muta de fapt in mod gradat sistemul de referinta astfel incat sa se gaseasca in permanenta cu zona de semnal continuu pe directia tintei.
In cazul in care nu se dorea utilizarea radarului pentru urmarirea tintei, sau cand acelasi sistem era utilizat impreuna cu racheta H-66 impotriva tintelor terestre ( masa 290 kg, incarcatura exploziva 103 kg cumulativa, bataie 8-10 km ) se utiliza vizorul optic ASP 5 NV care furniza corectiile de deplasare a tintei in locul radarului.
In cartea ” Aripi de argint ” aparuta in 1983, Doru Davidovici detaliaza o metoda de interceptare la joasa inaltime, tinta zburand la 100 m altitudine, prin subplasarea vanatorului cu 20-30 de metri sub tinta si incadrarea cu radarul intr-o usoara panta ascendenta pentru evitarea reflexiilor de la sol care in zbor orizontal faceau radarul neutilizabil la acea inaltime.
Asimilarea in productie a acestei rachete a fost umbrita de faptul ca era o tehnica destul de invechita, ce urma a fi utilizata de un aviona ce urma a fi modernizat sau scos din dotare in anii urmatori.
Dar ca aspecte pozitive se pot mentiona experienta valoroasa castigata in urma asimilarii rachetei, economisirea de valuta ce urma a fi aruncata pe aceeasi racheta invechita dar importata, precum si intrarea in dotare a unui sistem de arme care putea fi utilizat cu oarecare succes impotriva unor tinte nemanevriere dar care erau deosebit de discrete in emisiile demascatoare ( invelisuri absorbante radar, emisie deosebit de scazuta in IR ) cum ar fi rachete de croaziera, UAV, impotriva carora rachetele cu dirijare semiactiva radar sau autodirijate in infrarosu erau ineficiente, ramanand doar optiunea tunului de bord. Desi pare hilar, lectia avionului F-117 doborat de sarbi dupa descoperirea cu o statie radar veche despre care nici nu se credea ca se mai afla in dotare ar trebui sa fie o lectie in domeniul reevaluarii armamentului existent( inclusiv modernizare ) sau al contramasurilor adoptate.
In realizarea acestui articol s-au utilizat in majoritate surse straine, din surse oficiale romanesti afland doar anul omologarii si imaginea rachetei.
Surse
-Wikipedia
–http://www.elmec.ro ( site-ul intreprinderii Electromecanica Ploiesti, ambele editii )
–http://www.afas.ro ( site-ul Scolii de maistri militari si subofiteri a Fortelor aeriene )
-emisiunea Pro Patria, TVR1
-Observatorul Militar
-internet
-iar la urma de tot, cea mai frumoasa sursa de informare: Aripi de argint, Doru Davidovici, Editura militara, Bucuresti, 1983
Subscriu si eu la parerea lui Nicusor! „Aripi de Argint”…pur si simplu…o carte deosebita!
Nicusor