Colonel Dr. Dan PRISĂCARU
Partea a II-a
Acţiuni de redresare a înzestrării armatei sub presiunea ameninţărilor externe
Anul 1935 marchează o schimbare esenţială în activitatea de ansamblu privind înzestrarea armatei. Astfel, în ianuarie 1935, Consiliul Superior de Apărare a Ţării solicită Marelui Stat Major să întocmească un plan de înzestrare pe timp de 10 ani (1935-1945), care să răspundă nevoilor reale de apărare, dar care să poată fi îndeplinit din punct de vedere material și financiar. La 27 aprilie 1935, Consiliul Superior de Apărare a Ţării discută și aprobă Planul decenal de înzestrare și dotare a armatei, care prevedea, printre altele, ca majoritatea materialelor necesare armatei să fie executate de industria autohtonă. Iniţial, industriașii români au manifestat reticenţe în a se angaja în punerea în aplicare a acestui plan. După emiterea Decretului-lege nr. 2733 din 10 iunie 1937, care acorda industriei autohtone un avans de aproximativ 40% din preţul total al materialelor destinate înzestrării armatei și după prelungirea cu încă cinci ani a legii de încurajare a industriei naţionale, s-a constatat o creștere substanţială a investiţiilor capitalului românesc în programul de înarmare a ţării.
Redresarea economică a ţării și creșterea pericolului de război au determinat alocarea de fonduri mai mari pentru apărarea naţională, bugetul alocat armatei cunoscând următoarea evoluţie:
| Anul | Creditele armatei
din bugetul statului (lei) |
Bugetul general
al statului (lei) |
Procentul din bugetul general reprezentat de creditele armatei (%) |
| 1933/1934 | 5.975.000.000 | 23.437.573.454 | 23.5 |
| 1934/1935 | 5.294.340.000 | 20.451.961.534 | 25.9 |
| 1935/1936 | 4.764.200.000 | 20.686.800.000 | 23 |
| 1936/1937 | 4.912.000.000 | 22.972.400.000 | 21.38 |
| 1937/1938 | 5.761.800.000 | 25.948.900.000 | 22.2 |
| 1938/1939 | 6.653.000.000 | 30.549.900.000 | 21.77 |
Totodată, Ministerul Apărării Naţionale a continuat să beneficieze pentru înzestrare de credite extraordinare și fonduri speciale. Alături de Legea timbrului aviaţiei, intrată în vigoare la 4 aprilie 1931, în anul 1934 s-a instituit, prin Decretul-lege nr.3013, Fondul Apărării Naţionale, care urma să fie alimentat în principal din resurse financiare extrabugetare. De la două miliarde lei, cât s-a alocat pentru Fondul Apărării Naţionale în anul bugetar 1935/1936, sumele au crescut la 2,6 miliarde lei în 1936/1937 și la 2,75 miliarde în 1937/1938. De asemenea, la 24 septembrie 1938 s-a adoptat Legea pentru înfiinţarea Fondului Naţional al Marinei, care era destinat finanţării lucrărilor maritime, respectiv baze navale, apărarea litoralului, porturi, achiziţia de nave etc.
Planul de înzestrare avea în vedere dezvoltarea întreprinderilor producătoare de materiale de război și crearea altora noi. În acest scop, pentru exerciţiul bugetar 1935/1936 s-a alocat suma de 347.000.000 lei în vederea intensificării lucrărilor de reamenajare a arsenalelor din București, Târgoviște, Sibiu și Roman, a pulberăriilor și pirotehniilor armatei. S-au investit sume importante pentru achiziţia materialelor de geniu, transmisiuni, sanitare, veterinare și farmaceutice. De asemenea, s-a intensificat procesul de modernizare a marinei militare și aeronauticii. S-au comandat la fabricile din ţară 145 de avioane și 200 motoare de rezervă și 31 avioane în străinătate la firmele „Potez” și „Grôme et Rhône”. S-au mai contractat 300 mitraliere „Browning”, calibrul 7,92 mm cu 12.000.000 cartușe speciale și diverse alte materiale auxiliare. Totodată, au fost realizate investiţii mari pentru asigurarea infrastructurii necesare aviaţiei militare, construirea de noi depozite și cazărmi și reabilitarea celor existente.
Marele Stat Major și Ministerul Armamentului au monitorizat îndeaproape modul de îndeplinire a contractelor încheiate cu firmele străine, în special din Franţa și Cehoslovacia. Astfel, comenzile din Franţa se ridicau la suma de 720.000.000 franci, eșalonată pe o perioadă de 12 ani și, potrivit contractului din 5 mai 1936, urmau să fie acoperite parţial, inclusiv prin livrarea unor cantităţi însemnate de petrol.
Comenzile de materiale din Cehoslovacia, în anii 1935-1936, erau de aproximativ 4.000.000 lei și constau în 35 care de luptă (tancuri) ușoare, 126 tancuri mijlocii cu tun cal. 37 mm, cu 30.000.000 lovituri și 25.000.000 cartușe cal. 7,92 mm.
Au mai fost comandate armament antiaerian în Anglia și diferite echipamente militare în Italia, Belgia și alte state.
Astfel, numărul contractelor și comenzilor către firmele din ţară și străinătate a crescut de la 145, în 1936, la 18,1 în toamna anului 1937, valoarea acestora fiind de 33.168.456.429 lei, care urmau să fie achitaţi, în rate lunare, până în aprilie 1949. Din această sumă, 11.928.879.895 lei (34%) au fost repartizaţi pentru comenzile interne de armament și muniţii. De asemenea, au fost investite peste 2.000.000.000 lei pentru achiziţia de diferite echipamente militare și subzistenţe din producţia internă. Ca urmare, începând cu anul 1937, peste 50% din fondurile alocate înzestrării armatei erau direcţionate către piaţa internă.
Deși România acţiona în sensul producerii din resurse interne a cât mai multe echipamente de război, dependenţa de importuri pentru o serie întreagă de materiale se menţinea în continuare destul de mare. Astfel, trebuiau importate oţeluri speciale și cupru din Cehoslovacia; aluminiu, tuburi pentru cartușe, acid azotic din Franţa; nichel, staniu, tablă, cupru fosforos din Anglia; duraluminiu, difenilamina din Germania; sulf, stibiu, sulfură de stibiu din Italia; mercur din Spania, fapt ce va constitui un impediment major pentru dezvoltarea industriei naţionale de apărare.
Cu toate eforturile depuse, se manifestau deficienţe majore în înzestrarea armatei din cauza neconcordanţei între prevederile Planului de înzestrare și comenzile efectuate. În consecinţă, pe de o parte, au fost înregistrate întârzieri în livrarea unor materiale comandate în ţară și străinătate, iar pe de altă parte, s-au efectuat comenzi de materiale în afara celor prevăzute în planul iniţial. Astfel, Uzinele „Voina” nu au livrat în termenul stabilit 236 aruncătoare de mine, Uzinele „Reșiţa” și „Malaxa” nu trecuseră la fabricarea tunurilor antitanc de calibrul 47 mm, Pirotehnia Armatei nu începuse execuţia lotului de 57.600 proiectile pentru tunul de cal. 75 mm, existau deficienţe foarte mari în completarea cu materiale de intendenţă, sanitare etc.
În același timp, au fost cheltuite fonduri mari pentru comenzi suplimentare planului. Astfel, s-au livrat în plus 1.918.000 focoase pentru proiectile de artilerie, aproape 200.000.000 cartușe de calibrul 7,92 mm, 150.720 lovituri de aruncător de mine calibrul 60 mm, 300 mitraliere antiaeriene calibrul 25 mm, peste 5.000.000 kg pulberi pentru muniţie, peste 300.000 lovituri de tun antiaerian de 25 mm și multe asemenea materiale.
Pentru tracţiunea tunului de 47 mm, au fost solicitate 70 de autovehicule șenilate, însă au fost comandate 300 piese, ceea ce l-a determinat pe generalul de divizie Ștefan Ionescu, șeful Marelui Stat Major, să afirme că este încă o dovadă că lucrul nu a fost organizat.
Faptul că situaţia modernizării și dotării armatei devenise o problemă deosebit de presantă, i-a determinat pe factorii de decizie politici și militari să înfiinţeze, la 14 octombrie 1938, Ministerul Înzestrării Armatei, în fruntea căruia a fost numit renumitul economist Victor Slăvescu, un susţinător ferm al dezvoltării potenţialului de apărare al ţării.
Într-un referat al Marelui Stat Major, întocmit la sfârșitul anului 1938, se menţiona că în pofida eforturilor financiare întreprinse, România nu era în măsură la acea dată să mobilizeze nici 30 de divizii, materialele de întreţinere pentru 10 divizii și mijloacele antitanc lipseau complet, artileria de câmp era asigurată numai pentru 24 de divizii, artileria grea numai pentru 21 de divizii; materialul de transmisiuni lipsea între 30 și 85%, harnașament era doar pentru 19 divizii, micul echipament exista pentru 18 divizii; marele echipament lipsea între 30 și 100%. Lipseau, de asemenea, muniţii, materiale, hărţi, materiale sanitare etc. Dificultăţile privind dotarea armatei române vor continua să persiste și în 1939. Pentru acest an, Marele Stat Major estima că s-ar putea dota cu material aproximativ 22-25 divizii, 3 brigăzi de munte și 3 divizii de cavalerie.
Ca urmare a crizei cehoslovace și a creșterii pericolului de război, la începutul anului 1939, înzestrarea armatei cu armament și tehnică militară din import devenea din ce în ce mai dificilă. Deficienţele majore din înzestrarea armatei sunt evidenţiate în dimensiunea lor reală de Victor Slăvescu în însemnările sale zilnice, astfel: 6 aprilie 1939 – vizită la Divizia de Artilerie Călăreaţă din Arad. Multe lipsuri. Nici o armă nouă la trupe; ,13 aprilie – vizită la fortul Bragadiru, plin cu muniţii. Halul în care se găsesc aceste muniţii mă umplu de jale; 14 aprilie – gl. dr. Marinescu vine să-mi spună detestabila situaţie în care se găsește Serviciul Sanitar al armatei; ,28 aprilie: vizitez Atelierul Central de Confecţii al Armatei. O impresie de jale […] Mașini vechi, murdărie, lipsă totală de organizare.
Dezmembrarea și ulterior desfiinţarea statului cehoslovac a dus la preluarea de către Germania nazistă a comenzilor României. Uzinele de armament din Franţa și Anglia, unde se comandaseră mari cantităţi de armament, au amânat livrările de materiale aferente anilor 1939 și 1940. Atașatul militar român la Paris, colonelul Corneliu Teodorini, menţiona, la 10 februarie 1939, în raportul înaintat Marelui Stat Major următoarele: Randamentul industriei de război franceze se găsește astăzi în imposibilitatea de a face faţă nevoilor interne, necum a livra comenzi în străinătate […]. Cu toată bunăvoinţa guvernului francez, în special a autorităţilor militare și chiar a presiunilor repetate a domnului general Gamelin, în urma intervenţiunii guvernului nostru și a domnului ambasador, faţă de nevoile urgente ale armatei franceze, industria se găsește incapabilă a face faţă și ultimelor termene contractuale.
În septembrie 1938, ministrul de Externe N. Petrescu-Comnen insista în convorbirile avute cu omologul său francez, Georges Bonnet, asupra chestiunii materialului de război, comunicându-i că cercurile noastre militare încep a f i exasperate și că ar f i o gravă eroare ca Franţa să piardă simpatia armatei noastre.
La rândul său, la 11 septembrie 1939, Grigore Gafencu avertiza guvernele Franţei și Angliei pentru nerespectarea angajamentelor asumate: Ţinem să atragem atenţia cu toată seriozitatea, Franţei și Angliei că, dacă primejdia de război e în adevăr atât de iminentă, mai important decât simetrica desăvârșită a unei combinaţii de asistenţă mutuală este un sprijin efectiv în ceea ce privește înarmarea noastră.
În aceeași zi, locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu, trimis de ministrul Apărării Naţionale în Franţa și Anglia pentru a se informa asupra intenţiilor adevărate ale Franţei și Angliei în angajamentele către care ne împingeau atât din punct de vedere politic, cât și militar, raporta că din informaţiile obţinute de la colonelul Gauché, șeful Secţiei Informaţii din Statul Major francez și colonelul Rivet, șeful Serviciului Secret al Armatei Franceze, rezulta că guvernul Franţei sistase livrările de armament către România, contrar asigurărilor date ambasadorului român la Paris, Gh. Tătărăscu.
De asemenea, la 28 aprilie 1939, Armand Călinescu, președintele Consiliului de Miniștri, reproșa în termeni severi guvernului englez faptul că o parte din materialele livrate de Marea Britanie erau necorespunzătoare: Ni s-au oferit anticare (tunuri antitanc – n.n.) „Hotckiss” care după verificare făcută de atașatul nostru militar la Londra, este un material de război inutilizabil; ni s-au oferit, de asemenea, avioane inferioare celor aflate în serviciul armatei ungare, ceea ce a determinat Ministerul Aerului de la noi să nu le ia în considerare.
Ocuparea Cehoslovaciei, principalul furnizor de armament al României, precum și refuzul Marii Britanii și Franţei de a ne mai livra armament, au determinat guvernul român să tatoneze Berlinul privind posibilitatea achiziţionării unor materiale de război din stocul armatei cehoslovace. Guvernul german a respins solicitarea României de a-i vinde armament cehoslovac sau de a face noi comenzi la uzinele „Škoda”, oferind în schimb materiale vechi austriece, dinainte și din timpul Primului Război Mondial, pe care, așa cum era și normal, guvernul de la București le-a refuzat.
Relevante pentru poziţia Berlinului sunt aprecierile lui Wilhelm Fabricius, ministrul german la București: Tocmai pentru că în ultimii 20 de ani a fost prost servită de către puterile occidentale, guvernul român vine acum la noi (Germania –n.n.) pentru a-și echipa armata.
Starea înzestrării armatei la declanșarea celei de-a doua conflagraţii mondiale
La 1 septembrie 1939, dotarea cu mijloace de luptă a Armatei Române continua să fie deficitară. Dacă înzestrarea trupelor terestre era insuficientă, situaţia aviaţiei și marinei era și mai gravă. Planul de înzestrare elaborat de Ministerul Aerului și Marinei înregistra mari întârzieri. Cele 2.000.000.000 lei repartizate pentru fabricarea aparatelor de zbor și echiparea escadrilelor de aviaţie nu au rezolvat problemele din acest domeniu. Din 557 avioane necesare celor 39 de escadrile prevăzute pentru mobilizare, se putea conta doar pe 260, care asigurau necesarul doar pentru 28 escadrile. Pe lângă aceste neajunsuri, se mai adăuga și faptul că Uzina de avioane „I.A.R.” Brașov livrase aviaţiei militare peste 100 de motoare de avion defecte, prejudiciind statul cu 350.000.000 lei. De asemenea, „I.A.R.” Brașov va reuși să construiască aparate de zbor performante după brevete românești abia din anul 1940.
Totodată, în cadrul marinei militare, cele 49 de nave aflate în serviciu, aveau o vechime de 25-40 de ani, un grad ridicat de uzură și armament cu performanţe reduse.
În legătură cu starea precară de înzestrare a Armatei Române, există referiri și într-un raport al Marelui Stat Major al Armatei Franceze din septembrie 1939 în care se face o analiză a hotărârilor militare luate de către statele din Europa sud-orientală. La capitolul România, se arăta că trupele române dispuneau de un sigur regiment de tancuri, dotat cu 40 tancuri model „F.T.” md. 1918, 40 de tancuri md. „R. 35” fiind în curs de livrare.
În același document francez se mai menţiona că apărarea antitanc era foarte slabă și cu muniţie insuficientă, apărarea antiaeriană se compunea din 10 baterii de tunuri „Wickers” de 75 mm și mitraliere de 13,2 mm, iar aviaţia era calificată drept mediocră, având în dotare doar 280 de avioane, în cea mai mare parte modele vechi.
Dezinteresul guvernelor franceze în legătură cu susţinerea întăririi capacităţii de apărare a României a fost evidenţiată, din nefericire, și pe parcursul negocierilor tripartite anglo-franco-sovietice din vara anului 1939. Astfel, la o reuniune care a avut loc, la 23 august 1939, la Ministerul de Război francez, premierul Edouard Daladier a cerut comandanţilor militari să se pronunţe asupra ajutorului militar pe care Franţa l-ar putea acorda Poloniei și României sau doar uneia dintre ele, în cazul când s-ar pune problema dispariţiei lor (Poloniei și României – n.n.) de pe harta Europei. Generalul Gamelin, șeful Marelui Stat Major francez a apreciat că în cazul Poloniei se poate spera într-o rezistenţă onorabilă, dar în ceea ce privește România îi este mai greu de a se pronunţa.
Astfel, în pofida eforturilor economice și financiare depuse de statul român, îndeosebi după anul 1935, pentru creșterea capacităţii combative a Armatei Române, la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, România avea un potenţial militar (de război) deficitar, mult sub necesităţile ducerii unei rezistenţe puternice împotriva agresorilor. În linii mari, în septembrie 1939, România putea mobiliza 31 de divizii de infanterie, 4 divizii de cavalerie, 4 brigăzi de vânători de munte, 1 brigadă de grăniceri și 1brigadă de fortificaţii. Pentru aceste forţe erau asigurate necesarul în proporţie de 30% la puști și carabine, 98% la puști-mitralieră și 70% la mitraliere. Regimentele de artilerie din compunerea marilor unităţi tactice aveau în dotare tunuri de modele și fabricaţie anterioare Primului Război Mondial, uzate fizic și moral și obuziere moderne doar în proporţie de 38%. Dacă în ceea ce privește armamentul clasic de infanterie și artilerie, situaţia putea fi apreciată doar ca deficitară, în privinţa armamentului modern, respectiv tancuri, aviaţie, aruncătoare, mijloace de luptă antitanc și antiaeriene, materiale de transmisiuni etc., starea existentă era îngrijorătoare.
La 1 august 1939, unităţile de infanterie române dispuneau doar de 328 aruncătoare calibrul 81 mm și de 125 aruncătoare calibrul 60 mm model „Brandt”, de 24 tunuri antitanc calibrul 47 mm model „Schneider” și de 500 bucăţi mine antitanc, în timp ce unităţile de artilerie antiaeriană dispuneau doar de 12 tunuri calibrul 37 mm și de 36 piese calibrul 75 mm.
Însă marile deficienţe în înzestrarea cu armament și mijloace de luptă ies în evidenţă la adevărata lor proporţie dacă se analizează situaţia muniţiei și capacitatea industriei românești de a înlocui pierderile și a acoperi aprovizionarea cu muniţii. Astfel, existentul în muniţii la armamentul de infanterie și artilerie la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, calculat în unităţi de foc, nu asigura, la unele categorii importante, nici consumul pentru 10 zile de luptă, obiectivul factorilor de decizie militară fiind de a acoperi, la toate categoriile de armament necesarul de muniţii pentru o lună de zile de la începerea ostilităţilor.
Pentru a contura și mai pregnant situaţia reală a capacităţii combative a Armatei Române, trebuie menţionate care erau posibilităţile industriei interne de a aproviziona trupele cu armament și muniţii. Astfel, industria autohtonă putea doar să execute activităţi de reparare sau înlocuire a unor piese uzate, să producă puștile-mitralieră, model „Praga” calibrul 7,92 mm și, în cantităţi limitate, aruncătoarele calibrele 81 și 60 mm și tunurile antiaeriene calibrul 75 mm, sistem „Vickers”. În același timp, întreprinderile industriale particulare nu erau pregătite pentru a trece la producţia de materiale, muniţie și armament, ele nedispunând de capacităţile tehnice necesare, precum și de personal specializat. Cele mai favorabile analize evidenţiau că era necesară o perioadă de minimum șase luni de zile pentru trecerea marilor unităţi industriale la producţia de serie a muniţiei de infanterie și artilerie. Fără a dispune de posibilităţi interne de înlocuire a pierderilor în armament și mijloace de luptă, cu un disponibil în muniţii ce nu asigura utilizarea materialului modern de artilerie din înzestrarea trupelor pe o perioadă mai îndelungată de zece zile de luptă, lipsită de armament antitanc și antiaerian terestru, cu o aviaţie cantitativ și calitativ inferioară, România era vulnerabilă în cel mai înalt grad în faţa unui atac militar de amploare.
Relevante sunt în acest sens observaţiile atașatului militar al S.U.A. la București, J. T. Ratay, care, la sfârșitul lui septembrie 1939, transmitea la Washington că România avea sub arme 800.000 de oameni, dar aprovizionarea lor cu materiale de luptă este foarte slabă.[…] Cred în mod cert că unităţile mecanizate și motorizate ale armatei germane – judecând după performanţele lor în Polonia – ar putea ajunge la București, de la frontiera româno-polonă, în aproximativ patru zile, chiar împotriva rezistenţei românilor.
Cu toate eforturile materiale și financiare întreprinse, în special după anul 1935, la începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale situaţia înzestrării și pregătirii pentru luptă a Armatei Române continua să fie deficitară. În anul 1940, în Consiliile de Coroană din 27 iunie și 30 august 1940, miniștrii Apărării Naţionale și șefii Marelui Stat Major vor invoca lipsurile din înzestrarea armatei și vor vota pentru acceptarea ultimatumului sovietic și a Dictatului de la Viena.
Acuzat de unii politicieni, pe timpul dezbaterilor din Consiliul de Coroană, din data de 27 iunie 1940, că nu a pregătit armata pentru război, șeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu, le-a răspuns: “Mă acuzaţi pe mine? Atunci vă întreb eu: ce aţi făcut timp de 20 de ani pentru ţară și armată? Care sunt aliaţii mei? Cu cine avem tratate de amiciţie sau ajutor militar? De la cine și pe ce graniţă îmi intră armament, muniţii, dacă dau bătăliile? Voi da patru lupte despre care va vorbi Europa și în cinci zile voi avea rușii la Turnu Severin! Eu îmi dau demisia (i-a fost refuzată – n.n.) și trec la postul de apărător al ţării. Dumneavoastră numiţi alt șef de stat major. Sunt artilerist și cunosc în cele mai mici amănunte înzestrarea armatei, armamentul ei, posibilităţile de rezistenţă. Refuz să duc ţara la dezastru.”
Venea acum scadenţa a 20 de ani de tergiversări, indecizii și erori în pregătirea armatei și a ţării pentru a apăra ceea ce s-a cucerit cu jertfa a peste 700.000 de români în Războiul de Întregire Naţională din anii 1916-1919.