28 iunie 1940, ziua cand am pierdut Basarabia fara sa tragem un singur foc de arma. Practic nici nu avem cu ce sa-l tragem, dotarea si in general starea Armatei fiind deplorabile. Am patit la fel in 1916, intrand in razboi prost echipati si prost instruiti, am repetat greselile inaintea celui de-al doilea razboi mondial, facem la fel astazi…
Suntem blestemati sa facem mereu si mereu aceleasi greseli, aceiasi coruptie, aceiasi incompetenta…
RoMilitary
Colonel Dr. Dan PRISĂCARU
Partea I
Cauze și antecedente
Înzestrarea și dotarea materială, factor esenţial al potenţialului de război, au constituit una din cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat Armata României în Primul Război Mondial, perioada interbelică și în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Cauzele sunt multiple, complexe, iar o analiză detaliată a acestora poate face obiectul unui studiu de caz distinct. În continuare, prezentăm doar câteva aspecte pe care le considerăm relevante din perspectiva impactului și consecinţelor neajunsurilor din acest domeniu asupra capacităţii combative a trupelor și potenţialului de război al României în anii 1935-1940.
După Marea Unire din 1918, timp de aproximativ 15 ani, înzestrarea armatei, crearea și dezvoltarea unei industrii proprii de apărare au ocupat un loc secund în preocupările factorilor de decizie politică, România înregistrând mari întârzieri în acest domeniu. La începutul deceniului al patrulea al secolului al XX-lea, statul român era în situaţia de a nu-și putea procura de pe piaţa internă decât în cantităţi modeste armamentul, tehnica și echipamentele destinate apărării ţării.
În acest sens, trebuie menţionat faptul că în perioada interbelică, pe problematica înzestrării armatei, a existat o dispută continuă între două modalităţi de abordare care erau diametral opuse prin conţinutul lor. Prima se referea la promovarea ideii de dezvoltare a unei industrii naţionale de război, considerată ca singura cale de a obţine o independenţă economică, cel puţin în domeniul militar, fără a fi condiţionaţi de importurile din alte state. A doua modalitate evidenţia slaba dezvoltare a industriei românești, imposibilitatea acesteia de a furniza tehnica și echipamentele necesare armatei, și considera că înzestrarea cu astfel de materiale nu se putea realiza, la data respectivă, decât prin importuri.
Apreciem că disputa dintre cele două curente de opinie avea o doză însemnată de exagerare, întrucât înzestrarea armatei nu se putea baza numai pe importuri, dar nici nu putea apela în exclusivitate la resursele interne, deoarece industria naţională era în curs de dezvoltare și nu avea capacitatea de a onora în timp scurt cerinţele foarte mari din domeniul apărării naţionale.
În același timp, trebuie menţionat faptul că planurile de dezvoltare a unei industrii naţionale de apărare nu au putut fi materializate, în primul rând, din cauza dificultăţilor financiare care au grevat bugetul ţării, îndeosebi în perioada imediată încheierii Marelui Război. În Memoriul tehnic depus de România la Ministerul de Finanţe francez, la 16 iulie 1929, în legătură cu Planul „Young”, se arăta că situaţia economică și financiară care a rezultat (în urma Primului Război Mondial – n.n.) a obligat România la o politică de restricţii, astfel că a fost imposibil în perioada de după război de a reconstrui utilajul său industrial și agricol, ca și căile ferate […]. Mai mult, lipsită de mijloace, România se găsește în imposibilitatea de a proceda la refacerea lucrărilor necesare unei exploatări indispensabile economiei naţionale.
Cheltuielile foarte mari de organizare și unificare administrativă, absolut necesare în urma Marii Uniri din 1918, trebuiau efectuate în condiţiile unui buget secătuit. O astfel de situaţie nu avea cum să nu influenţeze negativ și capitolul apărare naţională.
În anii 1919-1920, guvernele României au contractat împrumuturi de la statele aliate, în special pentru acoperirea plăţilor impuse prin tratatele de pace și a celor destinate importului de produse alimentare necesare consumului populaţiei. România, Iugoslavia, Cehoslovacia și Polonia trebuiau să plătească aliaţilor suma de 2,5 miliarde coroane aur ca datorii de eliberare a teritoriilor fostei monarhii austro-ungare. Vintilă Brătianu aprecia că abia la sfârșitul anului 1927 erau îndeplinite, în linii generale, cele trei condiţii esenţiale – echilibrul bugetar, reglarea datoriilor din străinătate, realizarea unei balanţe comerciale active – pentru ca România să atace cu toată încrederea chestiunea consolidării monetare și, prin urmare, să poată fi luată în calcul și înzestrarea armatei.
Redresarea situaţiei economice a fost de scurtă durată, deoarece criza economică din anii 1929-1933 a lovit puternic și România. În 1933, venitul naţional a scăzut cu 52,2% comparativ cu anul 1927 din cauza diminuării cu aproximativ 60% a preţurilor la principalele produse de export ale României (cereale, lemn, petrol). În aceeași perioadă, datoria publică a statului român a crescut continuu, după cum urmează:
| Anul | Venit national
pe cap de locuitor |
Indice | Anuitatea externa
(in miliarde lei) |
Indice |
| 1928 | 11546 | 100 | 4 | 100 |
| 1929 | 11105 | 96 | 5.4 | 130 |
| 1930 | 8099 | 71.1 | 5.2 | 130 |
| 1931 | 6086 | 52.6 | 6.1 | 152 |
| 1932 | 5610 | 48.5 | 4.8 | 120 |
Din cauză că acoperirea anuităţilor datoriei publice externe devenea aproape imposibilă, guvernul român a fost nevoit să negocieze, la Paris, cu creditorii străini, în perioada decembrie 1932-februarie 1933, pentru a identifica modalităţile de ieșire din impas. Datoria publică, ce reprezenta până la 28% din bugetul ţării, și așa redus după război și afectat sever de criza economică din anii 1929-1933, a determinat ca și cheltuielile din domeniul apărării naţionale să fie mult sub necesarul realizării unui program minimal de înzestrare.
Situaţia bugetului alocat anual armatei în perioada 1922-1931 se prezintă astfel:
| Anul | Creditele armatei
din bugetul statului |
Bugetul general
al statului |
Procentul din bugetul general reprezentat de creditele armatei (%) |
| 1922 | 1.707.502.148 | 10.498.283.482 | 16.27 |
| 1923 | 3.117.619.465 | 19.565.729.767 | 15.93 |
| 1924 | 3.574.700.663 | 42.000.000.000 | 14.89 |
| 1925 | 4.423.650.797 | 31.750.000.000 | 13.62 |
| 1926 | 5.024.650.787 | 42.527.971.700 | 11.89 |
| 1927 | 6.904.180.000 | 53.467.228.900 | 12.91 |
| 1928 | 7.830.500.000 | 55.957.755.000 | 13.75 |
| 1929 | 7.930.500.000 | 55.569.755.000 | 14.17 |
| 1930 | 9.092.700.000 | 68.710.283.079 | 13.23 |
| 1931 | 10.204.029.661 | 69.668.251.378 | 14.66 |
| Total general | 59.711.033.351 | 432.844.838.306 | 13.79 |
În anul 1932, când criza economică și financiară era la apogeu, se înregistrează cele mai scăzute sume alocate armatei din întreaga perioadă interbelică, respectiv 11,66% din bugetul general al statului.
Comparativ cu alte ţări europene, România se situa aproape pe ultimul loc în ceea ce privește bugetul repartizat armatei, astfel: Polonia aloca 33,7%; Italia – 29,3%; Franţa – 26%; Bulgaria – 23%; Iugoslavia – 22,7%; Cehoslovacia – 18,2%; România – 13,79%.
În aceste împrejurări dificile, o serie de trusturi și companii străine căutau să speculeze dificultăţile financiare și economice ale ţării pentru a prelua, în condiţii dezavantajoase pentru statul român, diferite active și resurse.
Mitiţă Constantinescu, guvernator al Băncii Naţionale a României în perioada 1935-1940, afirma în acest sens următoarele: Ofertele de împrumuturi, de concesiuni, de arendări a forţelor productive ale ţării nu mai conteneau. Unii cereau petrolul românesc pe 90 de ani, pentru a ne împrumuta în schimb cu o mână de bani, alţii cereau regia drumurilor și a căilor ferate; alţii monopolurile statului; alţii minele de cărbuni; alţii, bălţile și pescăriile statului etc., ca și cum ţara era scoasă la mezat, pentru incapacitatea incurabilă de a se administra și lecui de criza economică, chiar a doua zi după ce fusese capabilă și dăduse dovadă de eroism și supreme sacrificii, dovadă că știa și vrea să realizeze unirea tuturor românilor.
Ca urmare, în anul 1928, peste 70% din capitalul investit în industria metalurgică era de provenienţă străină: uzinele „Reșiţa”, „Copșa Mică” și „Cugir” erau sub controlul capitalului englez, reprezentat de concernul „Vikers”; Societatea „I.A.R.” era controlată de capitalul francez; întreprinderile metalurgice „Astra” Arad, „Vulcan”, „Romlac”, „Titan”, „Nădrag”, „Călan” și altele se aflau sub controlul capitalului italian, austriac și maghiar. Situaţia era asemănătoare și în alte ramuri industriale.
Adepţii ideii de pătrundere a capitalurilor străine în economia românească au încurajat și comenzile de material de război la uzine din afara ţării, unele dintre acestea efectuându-se în condiţii dezavantajoase pentru statul român. Cazul cel mai cunoscut îl constituie contractele de achiziţie de armament și muniţie încheiate de guvernul Iuliu Maniu, cu Uzinele „Škoda”, la 17 martie 1930, și cu uzinele „Schneider” din Franţa, la 17 iulie 1930.
Contractul „Škoda”, în valoare de aproximativ 5,5 miliarde lei, se adăuga altor comenzi militare anterioare către aceleași uzine și care totalizau suma de 15 miliarde lei. Dacă aceste contracte ar fi fost finalizate în forma iniţială, statul român ar fi pierdut imensa sumă de 7,5 miliarde lei, deoarece preţurile materialelor comandate erau de câteva ori mai mari decât cele practicate de uzinele românești sau de alte firme din străinătate.
De asemenea, unii factori de decizie militari au apreciat că o mare parte din armamentul comandat în străinătate, în anul 1930, nu întrunea condiţiile tehnice necesare pentru a putea fi fabricat la uzinele de armament din ţară, iar Uzinele „Škoda” și „Vikers” nu urmăreau altceva decât să împiedice crearea unei industrii de armament în România pentru a nu pierde monopolul în sud-estul Europei.
Astfel, în Studiul Inspectoratului Tehnic al Armatei Române, din 5 martie 1931, asupra proiectului de contract cu Uzinele „Škoda” se arăta că uzinele cehoslovace nu urmăresc crearea unei industrii de război serioase în România, deoarece crearea unor uzine „Škoda” în România cu preţul distrugerii începuturilor realizate până azi de Reșiţa, Făgăraș, Copșa Mică, Cugir și Dicio – Sân-Martin nu poate aduce prosperitatea industriei noastre de război.
În cadrul aceluiași studiu se atrăgea atenţia că procedeul apelării la importul de armament din străinătate nu este cel indicat și nici cel just și că el nu poate să aibă decât rezultate dăunătoare, atât armatei în general, cât și industriei noastre de război, în special. Autorii memoriului concluzionează că prin comanda de furnizare de puști-mitralieră și tunuri de către Uzinele „Škoda”, Comandamentul Superior al Armatei a renunţat definitiv la dotarea ţării cu industrie de război.
Sub presiunea puternică a opiniei publice, în luna decembrie 1931, guvernul Nicolae Iorga a fost obligat să modifice clauzele contractului semnat în martie 1930.
Pe lângă Afacerea Škoda și alte contracte oneroase precum Afacerea Fero-Chimica sau Afacerea Fokker au scos în evidenţă corupţia și culpabilitatea unor factori de decizie politici și militari, care au fraudat statul român cu sume mari de bani, au întârziat procesul de înzestrare a armatei și crearea unei industrii naţionale de apărare. Potrivit Memoriului din 5 martie 1931, aceste afaceri erau expresia crizei de conștiinţă prin care trecem și mai ales a diluării răspunderilor, consecinţă a viciilor de organizare.
În același timp, trebuie menţionat faptul că, pe lângă insuficienţa fondurilor alocate pentru înzestrare, ca urmare a dificultăţilor economico-financiare ale ţării, o a doua cauză a întârzierii creării industriei naţionale de apărare a constituit-o utilizarea resurselor de la buget și din împrumuturile externe pentru achiziţii de armament și tehnică de luptă, preponderent din străinătate, în detrimentul producerii acestora în ţară.
O altă cauză a întârzierilor a fost aceea că deţinătorii români de capitaluri, ca de altfel și cei din alte state, erau interesaţi de plasarea acestora în ramurile industriale în care investiţiile erau relativ reduse și rata profitului rapidă și sigură. Din acest punct de vedere, investiţiile în industria alimentară, textilă, a pielăriei etc., care dispuneau de cantităţi mari de materii prime în ţară și de forţă de muncă ieftină, au cunoscut, în întreaga perioadă interbelică, o dezvoltare continuă. Erau printre puţinele segmente industriale care puteau intra în competiţie cu producătorii străini. În schimb, industria grea, îndeosebi cea metalurgică, legată direct de crearea potenţialului de apărare a ţării, nu a beneficiat decât într-o măsură redusă de sprijin bancar și investiţii de capitaluri.
Ca urmare, ar fi fost necesar ca statul român, ca beneficiar principal al industriei de apărare, să intervină și să susţină diferenţa de cost a producţiei de armament autohtone, care avea preţuri mai mari decât cea de import. Acest lucru nu s-a întâmplat decât într-o măsură redusă, astfel încât, la aproape un deceniu și jumătate de la Marea Unire, România nu își putea asigura mijloacele de luptă necesare din producţie internă decât într-o proporţie minimală, fiind dependentă în cea mai mare parte de importuri.
Lucreţiu Pătrășcanu, aflat pe o poziţie ideologică diferită faţă de elita conducătoare din perioada interbelică, va sintetiza totuși cu obiectivitate situaţia creată, afirmând următoarele: Burghezia liberală înţelegea foarte bine protecţia „industriei naţionale” atunci când era vorba de zahăr, hârtie, uleiuri vegetale și alte articole de acest fel, pe care le produceau fabricile ei. Dar nu înţelegea să plătească în numele acestui ideal „naţional ” un preţ dublu la mașinile și uneltele pe care industria metalurgică la producea în ţară, când s-ar fi putut aproviziona mult mai ieftin din străinătate.
Ritmul lent în care autorităţile acţionau pentru creșterea capacităţii de apărare a ţării și trecerea la producţia autohtonă a materialelor de război a făcut obiectul interpelărilor și criticilor din Parlamentul României. Astfel, la 18 ianuarie 1932, senatorul de drept, generalul Nicolae Petala, apreciind că oricare va fi războiul viitorului, România va f i o cetate asediată […] și redusă a se apăra cu propriile ei mijloace, îl întreba pe ministrul de Război în legătură cu politica militară a guvernului: Ce rezerve de arme, de muniţiuni și materiale de luptă se găsesc astăzi acumulate pe teritoriul nostru? Și mai ales, ce mijloace avem a produce la noi, cu propriile noastre puteri, eventual chiar în timpul războiului și în faţa agresiunii, armamentul necesar apărării ţării?
În același timp, generalul Petala aducea grave acuzaţii Ministerului de Război pentru că Uzinele „Copșa Mică – Cugir”, în care s-au investit sume mari, nu lucrează la capacitatea proiectată, dar în schimb se importă armamentul care s-ar putea fabrica în ţară.
La rândul său, senatorul Vasile Urzică adresa următoarea întrebare ministrului de Război: Din comenzile de multe sute de milioane care se fac în f iecare an în străinătate, nu s-ar f i putut și nu s-ar putea ca de aceste comenzi să beneficieze și uzinele naţionale?
Relevante pentru definirea concepţiei factorilor de conducere ai statului pentru inzestrarea armatei o reprezintă și ponderea cheltuielilor pentru acest capitol din totalul fondurilor alocate apărării naţionale. Astfel, în anul 1921, 98,60% din buget era destinat cheltuielilor pentru întreţinere și doar 1,40% pentru înzestrare. În anul 1931, din totalul de 10.204.029.661 lei alocaţi Ministerului de Război, numai 15% s-au alocat achiziţiei de mijloace de luptă, restul fondurilor fiind necesare achitării soldelor și întreţinerii trupei. Prin comparaţie, în anul 1931, Polonia aloca pentru înzestrarea armatei 45% din totalul bugetului apărării, Iugoslavia – 35%, URSS – 33%, Japonia – 31,4%, Germania – 30,1%, Franţa – 29,8%, Cehoslovacia – 25,5%, Bulgaria – 23%. De asemenea, din datele publicate de Societatea Naţiunilor privind cheltuielile militare rezulta că România aloca pentru întreţinerea armatei cele mai reduse fonduri dintre toate statele europene. Spre exemplu, comparativ cu România, Germania cheltuia pentru fiecare soldat de 7 ori mai mult, URSS de 5 ori, Franţa de 3,5 ori, Italia de 3 ori, Iugoslavia de 2 ori.
Din datele prezentate rezultă că, după 15 ani de la sfârșitul Marelui Război din anii 1914-1918, armata era aproape în imposibilitatea de a-și îndeplini misiunea de apărare a independenţei și integrităţii teritoriale a României Întregite. Planurile de apărare elaborate de Marele Stat Major deveneau inoperante, în condiţiile în care nivelul de dotare și pregătire a trupelor se situa la aceste cote scăzute.
Locotenent-colonelul Ion Cernăianu, unul dintre cei mai valoroși teoreticieni militari români din perioada interbelică, caracteriza starea Armatei Române ca fiind: o situaţie dureroasă cu care este greu să ne obișnuim, dar reală până la brutalitate (s.n.).
Ion Antonescu și șocul reformei în Ministerul Apărării Naţionale
În condiţiile deteriorării climatului internaţional și ascensiunii forţelor revizioniste și revanșarde, devenite o evidenţă începând cu deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, starea de nepregătire a armatei a generat îngrijorări legitime în rândurile clasei politice și a unor segmente din opinia publică. Se contura din ce în ce mai evident faptul că România Mare va deveni victimă sigură a tendinţelor revizioniste ale vecinilor de la graniţele de Vest, Sud și Est.
În baza Înaltului Decret nr. 3057 din 29 noiembrie 1933, generalul de brigadă Ion Antonescu, la data respectivă comandantul Diviziei 3 Infanterie, a fost numit, începând cu data de 1 decembrie 1933, subșef al Marelui Stat Major, cu delegaţie provizorie de șef al Marelui Stat Major. Sprijinit de Partidul Naţional Liberal, în frunte cu I.Gh. Duca, și acceptat de regele Carol al II-lea, desemnarea lui Ion Antonescu în acest post cheie al oștirii, se datora calităţilor sale de excepţie evidenţiate încă din anii Războiului de Întregire Naţională, prestigiului de care se bucura în rândurile factorilor de decizie politică, cadrelor armatei și în opinia publică românească, cât și încrederii de care beneficia în rândul aliaţilor României. De asemenea, numirea lui Ion Antonescu, un foarte bun organizator și cunoscut ca o persoană energică și autoritară, avea legătură cu imperativul trecerii, de urgenţă, la reorganizarea și modernizarea armatei, rămasă mult în urmă din acest punct de vedere în raport cu cele ale altor state europene. La sfârșitul anului 1933, România nu era în măsură să mobilizeze decât cel mult 10 divizii, fapt cu implicaţii deosebit de grave pentru apărarea ţării.
La preluarea mandatului, Ion Antonescu aprecia că armata se afla într-o stare deosebit de precară din următoarele cauze: haosul pe care l-a produs legislaţia numeroasă, improvizată și nearmonizată, rău studiată și rău aplicată; hidrocefaliei; birocraţiei care s-a dezvoltat și continuă să se dezvolte în detrimentul corpului principal al oștirii; servituţilor care au supt toată seva și care au sporit și sporesc continuu în detrimentul armatei, pe care se sprijină cu adevărat apărarea naţională și care astăzi primește resturile și chiar deșeurile naţiunii; bugetului rău studiat și rău aplicat; lipsei unui plan precis de ansamblu al pregătirii statului pentru apărarea lui; lipsei unui plan propriu de organizare, dotare, de încadrare și de pregătire de război, adaptat condiţiunilor generale, nevoilor și posibilităţilor actuale; lipsei continuităţii în toate ramurile de activitate care privesc, direct și indirect, vastul organism de care depinde, direct și indirect, apărarea de astăzi și de mâine a statului.
La 9 ianuarie 1934, Ion Antonescu înaintează ministrului Apărării Naţionale un studiu în care atrăgea atenţia asupra necesităţii adoptării unor măsuri urgente, ca urmare a noilor condiţii politico-strategice europene, după cum urmează: Procesul de regrupare a statelor, în raport cu poziţia adoptată faţă de revizuirea tratatelor, a dus la declanșarea unei formidabile curse a înarmărilor. Pentru cei rămași în urmă nu mai este nici un moment de pierdut. Nu numai că dreptul lor, obţinut cu atâtea îndelungate sacrif icii, dar însăși existenţa, libertatea, le sunt periclitate fără putinţă de salvare[…]. Experienţa trecutului a demonstrat până la evidenţă o sumă de adevăruri care interesează, în special pe cei nepregătiţi, astfel: nu e suficient să nu vrei războiul pentru ca să fii la adăpostul lui; cine are interese să nu provoace, așa cum este cazul nostru, nu va putea evita de a nu fi provocat; singura garanţie contra provocării este, însă, permanenta și completa pregătire pentru război.
Pentru generalul Ion Antonescu modernizarea armatei viza, în principal, două omponente: una teoretică, referitoare la pregătirea ofiţerilor de stat major și însușirea de către aceștia a tot ce avea mai bun gândirea și tactica militară și dotarea armatei cu armament și tehnică de luptă moderne, provenite fie din import, fie de la o industrie specială creată în ţară.
Constatând existenţa unor neconcordanţe grave între planurile de campanie și cele de mobilizare care, bazate pe date teoretice, nu ţineau cont de necesităţile reale, Ion Antonescu a dat dispoziţii, la 20 ianuarie 1934, ca în întocmirea ipotezelor de război, cele două planuri să intre în vigoare la aceeași dată. Noul șef al Marelui Stat Major considera situaţia găsită ca fiind anormală, întrucât o eventuală mobilizare găsea România cu un plan de campanie vechi și cu două planuri de mobilizare; unul nou, care nu putea f i aplicat și altul vechi, care nu mai corespunde nevoilor. În consecinţă, Ion Antonescu a dispus măsuri de remediere a anomaliei și de întocmire în cele mai bune condiţiuni a ipotezelor, care era, în fapt, menirea esenţială a Marelui Stat Major.
Împreună cu alţi generali și ofiţeri, economiști și oameni politici, Ion Antonescu a căutat să identifice soluţii de îmbunătăţire a nivelului de înzestrare a armatei. Propunerile înaintate în acest scop Consiliului Superior de Apărare a Ţării, la 21 februarie 1934, au atras atenţia conducerii statului, iar la 9 martie 1934 s-a hotărât întocmirea de urgenţă a unui studiu asupra necesităţilor de dotare a armatei, a surselor de aprovizionare și a mijloacelor materiale și financiare cerute de un astfel de program.
Între argumentele raportului din 21 februarie 1934, Ion Antonescu insera și următoarele consideraţii: Ciocnirile tot mai accentuate între diferitele naţiuni apropie perspectiva unor conflicte uriașe și se impune să examinăm în ce măsură le putem face faţă. Acest examen trebuie să f ie cu atât mai sever cu cât este considerat că, deși România duce o politică cu totul pașnică, interzicându-și orice scopuri agresive, totuși părţi importante din teritoriul ei formează obiectul unor revendicări din ce în ce mai precis conturate.
La 12 martie 1934, propunerile Marelui Stat Major erau analizate de Consiliul Superior al Apărării Ţării, convocat sub președinţia regelui Carol al II-lea. Președintele Consiliului de Miniștri, Gh. Tătărăscu, aprecia situaţia externă ca foarte gravă și adăuga că fără a f i alarmist, cred că înarmarea noastră trebuie să fie preocuparea oricărui om politic conștient de răspunderea ce o are. Referitor la căile prin care urma să se realizeze înzestrarea rapidă a Armatei Române la cerinţele câmpului de luptă modern, Gh. Tătărăscu se situa pe aceeași poziţie cu generalul Ion Antonescu, susţinând că, în afara resurselor interne, trebuie apelat la sprijinul Franţei prin: a) Gratuitate; cu persoana chemată și cu reprezentanţii calif icaţi din guvernul francez vom vedea în ce măsură răspund la apelul nostru. Când noi contribuim cu sânge, ei sunt datori să contribuie cu ajutor militar; b) Ce nu poate da cu titlu de împrumut, să dea din ce are în depozite, urmând ca după întrebuinţare, în scopul știut, să le restituim; c) Ce nu poate ceda, pe credit lung și cu preţ redus.
Concluzia principală care rezulta din intervenţia premierului român era aceea că se lua în calcul posibilitatea și chiar probabilitatea unei intervenţii militare comune româno-franceze pentru apărarea prevederilor tratatelor de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920. De asemenea, se considera că este de datoria Franţei să sprijine efortul militar românesc subordonat unui obiectiv ce nu viza nemijlocit numai interese proprii, ci securitatea în zona central și sud-est europeană. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor va evidenţia că, din păcate, Franţa nu-și va onora decât în foarte mică măsură angajamentele de susţinere a ţărilor mici și mijlocii din centrul și sud-estul Europei în faţa pericolului agresorilor.
În perioada 9 martie-15 noiembrie 1934, generalul Ion Antonescu a prezentat factorilor de decizie politici și militari numeroase alte memorii referitoare la dotarea insuficientă a armatei, precum și propuneri de remediere a situaţiei existente. Astfel, în Memoriul din 19 iunie 1934, șeful Marelui Stat Major cerea ca în cel mai scurt timp să se completeze lipsurile în materiale bune, fără de care unităţile nu puteau face faţă necesităţilor operative.
La 20 iunie 1934, în Prefaţa la Planul general al organizării armatei, înaintată președintelui Consiliului de Miniștri, Ion Antonescu atrăgea atenţia asupra următoarelor aspecte: Ţara este astăzi într-o totală imposibilitate de a se apăra, dacă va f i atacată. Armata este complet dezarmată, pseudoinstruită și demoralizată. Dacă va f i chemată astăzi să apere frontierele, va f i cu toate sacrif iciile de vieţi ce i se vor cere, care vor f i pe cât de numeroase pe atât de inutile, un dezastru militar unic în istoria popoarelor. După el va urma cu siguranţă, la scurt interval de timp, dezastrul social și economic, care ne va costa nu numai graniţele României Mari, dar ne va duce la situaţia de a nu ne putea opri nici la cele ale României din 1916 […]. Dacă o facem imediat avem putinţa, sper eu, de redresare. Nu e nevoie numai de bani. Oricâţi vom avea, cu sistemul actual se merge la dezastru. Pe lângă bani, trebuie un plan, o voinţă fermă, continuitate și energie în aplicarea lui. Și înlăturarea fără milă a farseurilor, a prevaricatorilor, care, ridicându-se la conducere prin alte mijloace decât acelea pe care le au meritele, trecutul și munca, trebuie alungaţi.
Totodată, la 23 iunie 1934, Ion Antonescu îl atenţiona pe Gh. Tătărăscu asupra faptului că lipsurile și nevoile armatei sunt enorm de mari. În privinţa lipsurilor, Antonescu considera că unele puneau în pericol siguranţa acoperirii (dislocarea defectuoasă a unităţilor sau a resurselor lor de mobilizare), executarea la timp a concentrării grosului forţelor (lipsa unei apărării antiaeriene permitea aviaţiei inamice să întrerupă, prin bombardament, concentrarea trupelor), slăbirea considerabilă a puterii de luptă a unităţilor și marilor unităţi (lipsa puștilor mitraliere și a obuzierelor de câmp), imposibilitatea de a lupta a unor mari unităţi (nu posedau materiale pentru protecţia contra gazelor și nici muniţie). Ca urmare, Marele Stat Major solicita o utilizare cât mai judicioasă a fondurilor, eliminarea lipsurilor care periclitau acoperirea și concentrarea și puneau marile unităţi în inferioritate pe câmpul de luptă, amânarea pentru o perioadă mai îndepărtată a acelor lipsuri care se puteau completa, în timp util, prin comenzi în ţară sau prin rechiziţii.
Ion Antonescu avea ca obiective prioritare întreprinderea unor măsuri radicale care să aibă ca finalitate îmbunătăţirea sistemului naţional de apărare al cărui instrument de bază era reprezentat de armată. Măsurile preconizate de acesta vizau recuperarea decalajelor în pregătirea și înzestrarea marilor unităţi și unităţi ale Armatei Române, astfel încât acestea să fie în măsură să treacă în timp scurt de la starea de pace la cea de război. Totodată, intenţiona să stârpească din rădăcini, cu biciul și fără milă pe impostori, incompetenţi și pe cei care s-au ridicat la treptele de conducere prin alte mijloace decât acelea pe care le dă trecutul, meritul și munca lor(s.n.).
Din nefericire, avertismentele șefului Marelui Stat Major nu au avut efectul scontat. Nici regele Carol al II-lea, nici premierul Gh. Tătărăscu nu numai că nu l-au sprijinit pe Ion Antonescu, dar au acceptat tacit insinuările și calomniile care îl vizau, contribuind astfel la demisia sa.
În legătură cu această situaţie, Ion Antonescu a semnalat regelui Carol al II-lea următoarele: În 1933 am fost numit, fără să cer și fără să umblu, în postul de mare răspundere din capul Statului Major. Mi-a fost dat să sorb, și încă din plin, și din otrava unei astfel de situaţii. A doua zi după ce am pornit la muncă, calvarul a început. Surâzătoarea bandă care pusese mâna pe Ministerul de Război a început să mă sâcâie, să mă exaspereze. Faimosul general Tătărăscu a avut îndrăzneala să-mi spună în faţă „Sunteţi sâcâit ca să vă exasperaţi și să plecaţi singur”. De la locul în care era generalul Antonescu, simţea și știa totul. Era deci periculos. Nu puteam f i doborât prin nepriceperea, prin neactivitatea sau prin faptele mele, s-a recurs la clasica și eterna mișelie, s-a recurs la intrigă și calomnie.
Exasperat de piedicile care i se puneau și de rezistenţa acerbă la schimbare a unor reprezentanţi din conducerea superioară a armatei, la 7 decembrie 1934, Ion Antonescu și-a înaintat demisia din funcţia de șef al Marelui Stat Major. În acest sens, în scrisoarea din 7 decembrie 1934, adresată lui Gh. Tătărăscu, Ion Antonescu menţiona: Dat f iind această situaţie care mă împiedică total de a lucra, fiindcă trebuie să mă apăr la fiecare pas, găsesc că a mai persevera în a rămâne în capul instituţiei este de a contribui la anihilarea activităţii ei și să mă fac părtaș la dezastrul moral și militar pe care-l pregătim cu astfel de ignobile și criminale procedee. Putregaiul este așa de mare, încât a rămâne în mijlocul lui înseamnă a-mi lega și eu numele de un dezastru care e inevitabil, dacă continuăm sistemul și metodele actuale. Avertismentele șefului Marelui Stat Major se vor adeveri, din nefericire, în vara anului 1940.
Autorităţile aprobă imediat cererea și, în baza Înaltului Decret nr. 3377 din 12 decembrie 1934, însărcinarea generalului de brigadă Ion Antonescu de a îndeplini funcţia de subșef al Marelui Stat Major încetează pe 11 decembrie 1934.
Plecarea forţată a generalului Ion Antonescu de la conducerea Marelui Stat Major a fost interpretată negativ de opinia publică românească și de aliaţii României. Cazul a fost dezbătut intens în Parlamentul României, iar răspunsul ministrului Apărării Naţionale, generalul P. Angelescu, a fost vag și neconvingător.
Se încheia astfel, o primă etapă din activitatea generalului Ion Antonescu la conducerea celui mai înalt post de conducere militară al ţării. Încercările lui de a moderniza sistemul militar românesc au produs un adevărat șoc în rândul birocraţiei inerte și bine ancorate în structurile centrale și teritoriale ale armatei.
Rezistenţa la schimbare, interesele mărunte, șicanările permanente, intriga și calomniile dirijate împotriva sa, îl vor determina pe Ion Antonescu să-și înainteze demisia din funcţia în care a fost numit în decembrie 1933. Dar semnalele trase de acestea nu puteau rămâne fără urmări. Chiar dacă măsurile întreprinse ulterior nu vor avea dinamismul și anvergura iniţiatorului lor, ele vor marca totuși un pas înainte în procesul de recuperare de către Armata Română a decalajelor și întârzierilor în procesul de întărire a capacităţii de apărare a ţării.
Norii războiului, deși încă departe, se apropiau cu repeziciune și ameninţau independenţa și integritatea teritorială a României Mari.
Articolul a aparut in numarul 3(61) / 2013 al publicatiei Document, buletinul Serviciului Istoric al Armatei.
Romania Military:
Pentru ca e foarte lung, dar si foarte interesant, vom publica articolul in doua parti.
Este socant sa afli ca tot ce traim de vreo 25 de ani s-a mai intamplat in istoria noastra, pana la nivel de detaliu, in perioada interbelica, iar decidentii nostri politici si militari de azi nu au invatat nimic si repeta aceleasi erori.
Data trecuta s-a terminat cu sute de mii de morti si 50 de ani de comunism, ne intrebam cum se va termina de data asta.