In timpul WWII, recunoasterea aeriana a cunoscut o dezvoltare majora, sustinuta de aparate de zbor capabile sa zboare la altitudini si viteze mari, camere foto performante, depasind cu mult rolul de observare tactica.
In functie de doctrina militara, fiecare combatant a folosit aceste tehnologii intr-un mod specific.
Franta
Alaturi de 637, este varianta de recunoastere a seriei Potez 630, avioane cu rezultate modeste. In Romania s-a cumparat varianta 633B2, intr-un numar de 20 aparate, ulterior mai primind alte 9 capturate de nemti.
Potez 63.11
Acesta a fost un veritabil avion de recunoastere strategica, avand toate caracteristicile de performanta necesare, dar a ajuns prea tarziu (incepand cu iulie 1939) in dotarea fortelor aeriene franceze. Primul zbor in lupta a fost efectuat de celebrul scriitor Antoine de Saint-Exupery in martie 1940.
Germania
Desi a avut initial un avans tehnologic considerabil, Germania a neglijat rolul aviatiei de recunoastere strategice in comparatie cu britanicii si americanii, in principal datorita lipsei accentului pus pe bombardamentele strategice in propria doctrina militara. Avand un rol mai mult tactic pentru deservirea fortelor terestre si navale. Inainte de invazia Frantei, nemtii si-au concentrat raidurile de recunoastere asupra porturilor, cailor ferate, aeroporturilor si fortificatiilor franceze, folosind DO17P si HE111Hs , avioane dovedite a fi vulnerabile, trecand rapid la folosirea JU88D si ulterior JU88H.
Pentru supravegherea coastelor Marii Nordului s-au folosit Focke Wulf Fw 190 precum si diverse modele de hidroavioane. Unitatiile germane de aviatie recunoastere erau divizate in Fernaufklaerer (distanta mare), Nahaufklaerer (recunoastere tactica, subordonate fortelor terestre), Nachtaufklaerer (recunoastere nocturna), precum recunoastere maritima si forte speciale. Fiecare unitate avea un grup de interpreti ai fotografiilor, care transmiteau informatiile urgente telefonic catre comandamente. Filmele si analizele erau transmise apoi catre Fliegerkorps si eventual catre Oberkommando der Wehrmacht (OKW) pentru stabilirea de strategii de actiune. JU86P, desi avea cabina presurizata, a fost folosit intr-un numar redus pana in 1943. JU388L, atingea altitudini de 15 000 m, cu viteze mari, dar in total au fost construite doar 50 exemplare spre sfarsitul razboiului.
Au fost folosite cu succes avioane de vanatoare echipate cu aparatura foto necesara.
Germanii au avut o activitate intensa de recunoastere pe frontul de Est, unde detineau superioritatea aeriana, dar nu au reusit sa aiba resursele necesare pentru a face din bombardamentele aeriene un factor decisiv. In schimb deasupra Angliei bine aparate, rezultatele recunoasterii aeriene au fost modeste.
Unul din putinele avioane asimetrice, proiectat special pentru recunoastere (20 construite).
Messerschmitt 109 G dotat cu camere foto
Varianta P a fost dotat cu aparate foto Rb 20/30, Rb 50/30 sau Rb 10/18he telecomandate din cabina
Ju 88 C-4 – au fost construite 60 aparate prin conversie din varianta A5.
JU 88D a fost realizat prin transformare din A4. iar JU 88H era dedicat recunoasterii navale, fiind echipat si cu radar.
Fw 200C-8 – avion de recunoastere maritima, dotat cu radar si rachete antinava.
JU96P si JU86R-1, au fost echipate ca avioane de recunoastere, pastrand totusi si functia de bombardament.
DFS 228 a fost un avion de recunoastere la mare altitudine, propulsat de un motor racheta si zburand apoi ca un planor. A fost proiectat de Deutsche Forschungsanstalt fur Segelflug (DFS- Institutul german pentru hidroavioane), care efectua cercetari si despre aripa sageata si zborul supersonic,
Au fost realizate doar doua prototipuri nemotorizate, fiind evidentiate avantajele zborului silentios la mare altitudine cu viteza mica si cu o durata mare de planare deasupra tintelor.
Viteza maxima estimata era de 900 km/h.
DFS 228 testat pe un DO 217
Japonia
Japonezii au realizat cateva avioane de recunoastere cu performante deosebite. Unul dintre ele a fost Mistubishi Ki-46 Dinah , folosit in varianta neinarmata, Avand viteza maxima 630 km/h si plafon 10000 m , foarte putine fiind doborate de aliati. Cu o autonomie de zbor de 6 ore, a fost produs in peste 1700 exemplare .
Kawanishi H8K a fost un avion cu raza foarte mare de actiune, folosit pentru patrulare marina, inclusiv in atacul de la Pearl Harbour din 4 martie 1942, operatiunea K.
Acest avion a fost folosit de marina japoneza, incepand cu septembrie 1944. Desi era destinat folosirii de pe portavioane, intrucat acestea au fost distruse in acea perioada, a fost operat de pe uscat. Au fost construite 463 aparate.
Desi au avut la dispozitie aparate de zbor performante dotate cu aparatura foto corespunzatoare, japonezii nu au dezvoltat recunoasterea aeriana la un nivel deosebit, mai ales ca incepand cu 1943 au fost intr-o permanenta defensiva.
Italia
Avioanele italiene de recunoastere strategica au avut un rol modest, fiind vulnerabile in fata vanatorilor inamici.
Marea Britanie
In 1939, Sydney Cotton, australianul care efectuase in mod secret primele misiuni de recunoastere deasupra Germaniei, a sugerat o idee novatoare, demonstrand ca cele mai bune avioane pentru indeplinirea acestor tipuri de misiuni, sunt avioanele mici, rapide, cu un plafon de zbor cat mai ridicat. A propus folosirea Spitfire, la care se eliminau armamenntul si aparatura radio, variantele fiind denumite Spitfire PR.
Au existat si variante de Spitfire pentru recunoastere la joasa inaltime, la care s-a pastrat armamentul.
Mosquito
Avioanele Mosquito PR Mk 34 si PR Mk 34A au efectuat misiunile de recunoastere cu raza foarte lunga. S-au eliminat blindajele cabinei, s-a montat un rezervor in cala de bombe, s-au atasat rezervoare suplimentare, atingand astfel o autonomie incredibila de 5 800 km in conditiile unei viteze de croaziera de 480 km/h. Structura usoara fabricata din lemn, a fost dotata cu doua motoare Merlin 114 . Viteza maxima atingea 684 km/h la o inaltime de 9 100m. Dotarea standard cuprindea 4 camere verticale si una oblica. Probabil a fost cel mai performant avion de recunoastere din WWII.
Viteza sa era egala cu cea a unui Spitfire, in schimb raza era dubla.
SUA
Americanii le-au botezat mai simplu, punand un F in fata (mai tarziu a devenit simbolul pentru fightere).
Desi la inceputul razboiului erau destul de putin avansati, alaturi de englezi au reusit sa transforme aviatia de recunoastere, in primul rand datorita doctrinei de bombardament strategic.
Desi s-a incercat realizarea unor avioane special proiectate pentru astfel de misiuni, in final au fost modificate diverse modele de avioane aflate in productie de mari volume.
Acestea au fost unele din cele mai folosite avioane de recunoastere aeriana de catre americani. Varianta a P-38E – construite 120 : varianta a P-38E – construite 1200
Datorita vitezei mari si plafonului ridicat, au fost folosite si pentru recunoastere, fiind in acelasi timp si inarmate pentru vanatoare.
F-7: Consolidated B-24 Liberator
Celebrele bombardiere au fost transformate pentru recunoastere in variantele F-7, F-7A, F-7B , avand cate 6 camere foto in bot sau in cala de bombe.
F-9: Boeing B-17 Flying Fortress
F-10: North American B-25 Mitchell
Misiune recunoastere Burma 1944
F-11: New design by Hughes (XF-11)
Celebrul avion al lui Howard Hughes, cu care s-a prabusit la teste si apoi a creat un imens scandal politic.
F-12 New design by Republic (XR-12 Rainbow)
A ramas tot la nivel de prototip.
F-13: Boeing B-29 Superfortress
Avionul presurizat, cu plafon ridicat, a fost o platforma excelenta pentru recunoastere.
F-14: Lockheed P-80 Shooting Star
F-15: Northrop P-61 Black Widow
Colectarea sistematica si interpretarea unui numar mare de fotografii , a inceput sa fie facuta de englezi in centrul RAF Medmenham, transformandu-se din 1942 in Central Interpretation Unit (CIU) sau MI4. Practic, aceste unitati au participat in planificarea, evaluarea majoritatii misunilor de bombardament. In 1945, volumul prelucrat zilnic era de 25 000 negative si 40 000 copii printate.
Pe tot parcursul razboiului s-au facut 36 milioane de fotografii si s-au construit 1400 machete la scara.
Personalul total depasea 1700 specialisti, iar din 1944, intru-cat centrul deservea si fortele americane, a fost denumit Allied Central Interpretation Unit.
Printre cele mai mari succese, au fost planificarea bombardamentelor pentru distrugerea bazei de rachete de la Peenemunde, precum si rampele de lansare a rachetelor V1.
Interpretare fotografii
La sfarsitul WWII, englezii si americanii au reusit sa transforme recunoasterea aeriana imagistica, intr-o ramura militara vitala, necesara in strangerea de informatii.
Germanii au fost primii care au folosit recunoasterea sigint, in anul 1939, folosind dirijabilul LZ-130 Graf Zeppelin, colectand date despre radarele engleze.
Englezii foloseau deja in 1942 avioane Wellington pentru recunoastere electronica, iar americanii au devenit lideri in domeniu, introducand primele avioane specializate.
Odata cu inceperea razboiului rece, toate sistemele de recunoastere aeriana si supraveghere, au inregistrat un nou salt tehnologic.