Odata cu razboiul rece, a inceput o noua etapa in dezvoltarea avioanelor de recunoastere.
Americanii s-au aflat in situatia de a avea informatii limitate asupra capacitatilor militare din URSS, iar conducatorii lor erau decisi sa evite repetarea unui „Pearl Harbour”. Programul nuclear, dezvoltarea rapida a rachetelor balistice si a aviatiei sovietice, asociate cu o puternica propaganda, au determinat intensificarea zborurilor de recunoastere, considerate in timp de pace ca actiuni de spionaj.
In prezent au inceput sa apara multe informatii clasificate pana acum despre aceste actiuni ale SUA.
In principal au existat doua tipuri de misiuni :
– cele din cadrul Peacetime Airborne Reconnaissance Program (PARPRO) constand in zboruri la limita frontierelor, fara a patrunde in spatiul aerian al statului vizat;
– zboruri deaupra teritoriului unui stat fara permisiunea acestuia. Practic e vorba de actiuni de spionaj. Acest tip de misiuni cresteau tensiunile politice si, din acest motiv, se executau numai cu aprobarea presedintelui SUA.
Rusii erau foarte sensibili la astfel de actiuni, mai ales datorita zborurilor de recunoastere executate de germani inainte de declansarea operatiunii Barbarossa.
Initial s-au folosit avioanele de bombardament disponibile in acea perioada, dotate cu camere foto si echipamente de supraveghere electronica, ulterior facandu-si aparitia avioanele specializate si satelitii.
In general aceste misiuni au fost desfasurate in mare secret, datorita caracterului de spionaj.
Se pare ca SUA a pierdut in perioada 1950-1977 circa 40 aparate de zbor, in total 252 aviatori fiind doborati multi considerati ca disparuti in misiune. Nu au primit onoruri militare si sacrificiul lor a fost pastrat secret, fiind inventate diverse povesti de acoperire. Erau asa zisii „expendables”.
Numarul de zboruri peste teritoriul URSS a fost de circa 1000 in anii ’50 si de 3 ori mai mare in anii ’60.
Primele zboruri „overflight” au fost autorizate de presedintele Truman fiind efectuate peste Siberia, Murmansk, Irkutsk, Novosibirsk, Vladivostok, Stavropol, Stalingrad, cu avioane B 47B.
Zboruri deasupra Europei de Est
A fost primul avion de recunoastere cu reactie, avand si posibilitatea realimentarii in aer. In 1957 a stabilit un record de altitudine de 21400 m. A fost produs sub licenta in Australia si SUA ca B 57 Canberra. Era dotat cu 7 camere foto, rezervoare mai mari de combustibil si nu avea armament in dotare. A inlocuit celebrul Mosquito.
B 36 a fost cel mai mare avion propulsat cu motoare cu piston, avand o anvergura de 70 m. Cu o autonomie de 16 000 km fara realimentare in zbor, putea efectua zboruri intrecontinentale. Incepand cu varianta D a avut si motoare cu reactie suplimentare. Indeplinea una din conditiile necesare pentru recunoastere strategica, zburand la peste 12 000 m altitudine. Aceasta limita era datorata faptului ca rusii nu aveau in acea perioada decat radare americane tip SCR-270, sau copii locale, cu eficacitate pana la 12 000 m.
RB 36D avea 23 camere foto, inclusiv Boston Camera , care putea distinge o minge de golf de la o altitudine de 14 000 m. Probabil este cea mai mare camera foto aeriana, avand o lungime focala de 6096 mm (!!!) si cantarind 3 tone. Au fost adaugate 400 kg plumb pentru centrajul avionului. B 36D a reusit sa zboare la altitudini de 18 000 m, iar autonomia depasea 50 ore. De remarcat ca la bord exista un laborator foto de developare si dispunea de 80 bombe de iluminare pentru fotografiere nocturna T 86 . Echipajul era de format din 23 membri.
Cum spune titulatura RB – reconnaissance bomber – a fost varianta de recunoastere a bombardierului cu reactie B 45. Avea in dotare 12 camere, a fost folosit in razboiul din Coreea si in misiuni deasupra Europei de Est. Intrucat era vulnerabil in fata MiG-urilor 15 si 17, a fost retras la mijlocul anilor ’50.
RB 47B, cu destinatia recunoastere aeriana pe timp de zi, a fost primul avion ce a efectuat „overflight” peste teritorii din URSS, avand la bord 38 camere foto… Intre martie si mai 1956, s-a derulat proiectul Homerun , folosind 16 avioane RB -47 E si 7 RB 47 H, ce decolau din Groenlanda zbiurand catre Murmansk. Rusii au incercat interceptari cu MIG 17. La protestele rusilor, americanii au afirmat ca avioanele au avut „dificultati de navigatie”.
RB-50 Boeing Supertfortress
B-50 este varianta derivata din B 29. cu noile motoare R 4360 Wasp Major dezvoltand peste 3000 CP, fiind echipata pentru diverse misiuni de recunoastere.
RB -50 B – s-au construit 28 de aparate pentru recunoastere si cartografiere aeriana.
RB -50 D – 3 aparate au fost modificate pentru colectarea datelor necesare recunoasterii terenului Automatic Terrain Recognition and Navigation (ATRAN) de catre prima racheta de croaziera TM-61B MATADOR si in final pentru MGM-13 Mace .
Varianta de recunoastere a celebrului bombardier, era realizata prin montarea in cala bombelor a unei capsule presurizate, echipata cu aparatura necesara, atat camere foto cat si ELINT. Capsula se monta in circa 4 ore si era deservita de un echipaj de 2, care dispuneau inclusiv de scaune ejectabile in jos.
Capsula presurizata
A fost construit de americani sub licenta Electric Canberra. RB-57A-1 a fost varianta folosita pentru spionaj, avand masa redusa si raza marita.
A zburat in Europa de Est in anii ’50, existand zvonuri ca un aparat a fost doborat deasupra Ungariei, in timpul revoltei din 1956. Altul, actionand din Taiwan, a fost doborat de chinezi.
RB-57D – varianta de recunoastere de zi, la altitudini peste 20 000 m, a fost folosit inaintea lui U2, fiind retras doar in 1979.
RB-57E Patricia Lynn Project – varianta folosita in Vietnam pentru recunoastere nocturna, proiect inca secretizat.
RB-57F varianta cea mai performanta. NASA inca mai foloseste 3 aparate si in prezent .
A fost varianta de recunoastere a primului bombardier capabil sa atinga M 2.
In acest scop era dotat cu diverse tipuri de echipamente montate intr-un „pod” aflat in botul avionului.
A efectuat zboruri de recunoastere in timpul crizei rachetelor din Cuba.
Varianta folosita de Navy pentru recunoastere fotografica nocturna in Europa de Est si Vietnam. Varianta C era utilizata pentru ELINT.
RF-84F Thunderflash
In mod similar cu identificarea bombardierelor transformate in avioane de recunoastere, cu RB, avioanele de vanatoare dedicate in general misiunilor de recunoastere tactica, au folosit codul RF. Varianta neinarmata dotata cu aparatura foto, folosita in razboiul din Coreea.
Cunoscut mai mult ca vanator de MIGuri, F 86 a avut si o varianta de recunoastere.
RF-100A Super Sabre
O varianta a carei misiuni sunt inca clasificate. A efectuat misiuni deasupra Europei de Est si a Chinei. Folosea 4 rezervoare suplimentare, nefiind prevazut cu realimentare in zbor. Au fost construite doar 6 aparate.
RF-101A Voodoo
A fost produs in mai multe variante dedicate recunoasterii A/B/C. Au fost produse 166 aparate, folosite in Vietnam si Cuba.
A fost avionul cel mai folosit intre 1966 si 1992 de USAF pentru recunoastere tactica.
Construit in variantele RF-4B si RF-4C, ambele avand cate trei compartimente cu camere foto montate in fuzelajul anterior: o camera oblica anterioara, un set de camere pentru joasa altitudine si altul pentru inaltime mare. Interesanta este si folosirea unui datalink pentru transmiterea imaginilor radar in timp real. Unele avioane erau dotate cu o camera LOROP foarte puternica, folosita anterior pe RB 57F, montata pe un pod acrosat pe pilonul central. Majoritatea au fost avioane fara armament, unele avand totusi rachete AIM 9 montate la varf de plan pentru autoaparare.
In total au fost produse 46 de aparate RF-4B si 503 RF 4C, ultimul fiind livrat in 1973. Au fost folosite intens in razboiul din Vietnam, unde au avut si numeroase pierderi: 7 doborate de SAM, 65 de AA, 4 distruse la sol si 7 pierdute in accidente. Un avion a fost pierdut si in timpul Desert Storm. Au fost retrase din activitate in 1995. Ulterior 12 avioane au fost transferate Spaniei, care inca le foloseste, ca si Coreea de Sud.
Au fost exportate in varianta RF 4E catre Germania – 88 aparate, Iran 27, Grecia 8, Turcia 8, Israel 12 – care au fost modernizate local si inca zboara si UK – varianta RF 4M, la care englezii au folosit propriul pod dotat cu camera foto
Dupa succesul avut de RF 4, au urmat cateva avioane cu echipament incorporat: Tornado GR1 si F 18 ATARS, dupa care s-au folosit numai poduri externe montate pe totate tipurile de avioane de vanatoare.
GR1A este varianta de recunoastere folosita de RAF, avand montat un sistem Tornado Infra red Reconnaissance system (TIRRS) in locul tunului de bord. Acesta cuprinde trei senzori si un sistem de inregistrare. Senzorul principal este de tip Infrared Linescanner (IRLS) montat in botul avionului, ceilalti doi fiind Sideways Looking Infrared (SLIR). La fiecare escadrila cu acest tip de avioane, exista un centru mobil de interpretatre a datelor. Acest model de avion a fost operational in RAF pana in 2005. Treptat s-a trecut la varianta GR 4A in care senzorii sunt montati intr-un pod extern.
Pod de recunoastere aeriana
F 14
Pod F 16
ELTA-ELM-2060P SAR Pod
Thales – TALIOS New Generation Omni-Role Reconnaissance & Targeting Pod
Generatia a V a e… altceva…
F 35 Sensors fusion
