Odata cu aparitia tancului pe campul de lupta a inceput si razboiul blindaj-antiblindaj, ce a trecut de la proiectilele de artilerie clasice la cele specializate destinate luptei antiblindate. Armele antitanc au evoluat paralel cu arma tancuri, avantajul trecand cand de o parte cand de cealalta, “razboiul” dintre cele doua “arme”, tanc si antitanc, continuand si-n ziua de astazi si, categoric, il vom vedea si-n viitor. Si-asta fiindca se afla in dezvoltare tancuri/blindate uimitoare parca desprinse din filmele SF (programul FCS/Future Combat System/Sistem de Lupta al Viitorului, dezvoltat de catre SUA, fiind doar un singur exemplu. Despre preocuparile Germaniei, Rusiei, Coreei de Sud, Poloniei, nici nu mai vorbim…) si arme antitanc cu nimic mai prejos (precum rachete ghidate extrem de performante, usor de transportat, usor adaptabile pe diverse platforme, sigure in exploatare si cu costuri reduse, avand o durata de viata si eficienta nemaintalnita pana acum). Si daca tot am amintit aici despre FCS, sa ne oprim un pic asupra preocuparilor americane.
Despre FCS a inceput sa se vorbeasca in randul specialistilor si cercetatorilor americani pe la sfarsitul anilor *80. Armata SUA opera deja teribilul M1 Abrams, pe-atunci considerat cel mai bun tanc din lume (inca este), proiectat in anii *70 pentru a lupta cu hoardele de blindate sovietice si ale Pactului de la Varsovia prin vastitatea Europei. Dar, cu toate acestea, inca din primii ani de exploatare, militarii americani au atras atentia cercetatorilor cu privire la limitele blindatului legate de mobilitate si transport (greutatea Abrams-ului punea la grea incercare drumurile si podurile din Europa cu cele aproximativ 62 de tone ale sale –varianta M1A1, varianta actuala,M1A2, are peste 62 de tone), de consumul enorm de combustibil (spre exemplu, la Fort Knox/Kentucky/SUA, loc de “nastere/perfectionare” al tanchistilor americani, la inceputul anilor *90 se spunea despre Abrams ca, citez,“este cel mai capabil din lume dar este incurcat de marile sale rezervoare de combustibil si de magazia de munitii. Trebuie sa se opreasca pentru realimentare/reincarcare la fiecare opt ore, pierzandu-se timp pretios si rupandu-se inevitabil contactul cu inamicul. Mai mult decat atat, M1 Abrams necesita o uriasa infrastructura logistica, avand limitari severe in ceea ce priveste miscarea/mobilitatea”. Acest fapt a facut ca M1 Abrams sa nu fie achizitionat de catre niciun stat membru NATO in anii Razboiului Rece, Leopard 1/2, AMX-30/32, blindate cu greutatea cuprinsa in jurul a 30-40-50 de tone, fiind ideale luptei in spatiul european, nu mai vorbim de cele sovietice, T-55/64/72/80). Una peste alta era nevoie de un blindat mai usor, mai rapid, mai puternic si mai facil de intretinut decat Abrams-ul, cu greutatea cuprinsa in jurul a 40-45 de tone, capabil sa atinga viteze in jurul a 80-85 km/h, cu blindaj capabil sa reziste tuturor proiectilelor antitanc aflate in uz sau in dezvoltare si capabil sa utilizeze proiectile cu raza maxima de actiune cuprinsa intre 5-8 km, complet automatizat si cu echipaj redus la 2-3 oameni, pe scurt, FCS.
Acesta urma sa dispuna de viteza, mobilitate, putere de foc, adaptabilitate la provocarile prezentului si viitorului, capacitate remarcabila de supravietuire in mediu periculos si, bineanteles, mentenanta si cordon logistic mult diminuat. Conform expertilor militari, se pare ca SUA are in dezvoltare un blindat revolutionar, strict secret, posibil in colaborare cu Marea Britanie (sa nu uitam ca britanicii au dezvoltat blindajul compozit de tip Chobham la inceputul anilor *70, fapt ce a dus la cresterea substantiala a nivelului de protectie al tancurilor autohtone -blindaj intalnit pentru prima data pe M1 Abrams, ulterior pe Challenger 1. Posibil ca britanicii sa contribuie la dezvoltarea blindajului FCS, tinand cont de experienta lor in domeniul blindajelor. Blindajul compozit de tip Chobham este si astazi strict secret, insa specialistii considera ca este format din straturi succesive de otel, ceramica si materiale plastice ce au rolul de a disipa/absoarbe energia dezvoltata de proiectile la impact. Foarte probabil blindajul contine si placi din aliaj de uraniu, considerat a fi printre cele mai dense metale naturale cunoscute pe Terra.
Combinatia metal/uraniu, ceramic si plastic ar fi aranjata in modele/module geometrice, rezistenta acestui tip de blindaj fiind de cel putin trei ori mai mare decat al celui clasic din otel. Sovieticii au raspuns prin blindajul reactiv, ce consta in placi de explozibil dispuse pe blindajul clasic –cand un astfel de panou este lovit acesta explodeaza imprastiind fragmentele de otel rezultate in urma exploziei proiectilului. Solutia sovietica este cu mult mai ieftina decat blindajul stratificat de tip Chobham, usor de aplicat oricarui blindat si cu costuri reduse. Al nostru Bizon n-are asa ceva, insa este interesant ca nu sovieticii au fost cei care l-au testat pentru prima data in lupta ci israelienii, in 1982, Liban, fiind dispus pe tancurile M-48, M-60 si Centurion, anihiland cu totul RPG-urile de sorginte sovietica ale sirienilor, libanezilor si palestinienilor), costurile aferente dezvoltarii fiind ridicate.
Se pare, conform unor surse, ca noul blindat super-electronizat si computerizat ar urma s-apara dupa anul 2020, pana atunci M1 Abrams continuand sa fie modernizat, linia de productie pentru care contribuabilul american a cheltuit 560 milioane de dolari fiind mentinuta (ca fapt divers, in 1979, pentru demararea construirii blindatelor M1 Abrams s-a cheltuit, per total, frumoasa suma de 829 de milioane de dolari). Trecand peste aceasta introducere, ne oprim asupra unui proiectil antitanc relativ bine cunoscut, ce are o larga raspandire in lume, si-anume B.G.M. 71 TOW/Tube-launched, Optically tracked, Wire-guided missile/Racheta trasa de pe un lansator prevazut cu sistem de vizare optic, dirijata prin fir (mai pe romaneste c-am asa ar suna, dar mea culpa daca-i gresit).
Inainte insa de a vedea istoria acestei rachete trebuie sa ne familiarizam cu prefixele/literele/abrevierile folosite de catre Armata SUA in desemnarea proiectelor, sistemelor de arme, destinatia acestora, etc. Iata care sunt acestea:
-C/Captive/Captiv;
-J/Special Tests, temporary/Teste speciale, temporare;
-M/Maintenance/Mentenanta;
-N/ Special Tests, permanent/Teste speciale, permanent/definitivat;
-X/Experimental (deseori desemneaza un prototip);
-Y/Prototype (deseori desemneaza un vehicul de preserie);
-Z/Planned, proposed, projected/Planificate, propuse, proiectate;
-A/Airborne or air-launched/Aeropurtat sau cu lansare din aer;
-B/Multiple/Multiplu sau cu utilizare largita;
-C/Coffin or Container/Tub lansator sau container;
-F/Individual or Infantry/Individual sau de/pentru Infanterie;
-G/Runway/Terestru sau cu lansare de pe sol (foarte probabil);
-H/Silo-stored, surface-launched/Stocat in siloz sau cu lansare de la suprafata;
-L/ Silo-stored, silo-launched/Stocat in siloz sau cu lansare din siloz/containerizat;
-M/Mobil sau transportabil/deasabil;
-P/Soft Pad/Cu lansare de pe rampa;
-R/Overwater, vessel or ship/Cu lansare de pe apa, din containere sau de pe nave;
-U/Underwater o submarine/Cu lansare de sub apa sau de pe submarine;
-D/Decoy/Momeala, capcana;
-E/Electronic warfare or special electronic equipment/Razboi electronic sau echipament electronic cu destinatie speciala;
-G/Surface attack/Atac la suprafata/terestru;
-I/Intercept, aerial/Interceptare, aerian;
-Q/Drone or target/Drone sau tinte;
-T/Training/Antrenament (dupa caz, proiectil inert);
– U/Underwater attack or submarine attack/Atac subacvatic/sub apa/ sau atac submarin;
-W/Weather/Stare atmosferica (dupa caz poate desemna si “functionare independenta de conditiile atmosferice”);
-B/Booster/Rachete de start (dupa caz poate desemna si “rachete cu combustibil solid”);
-M/Missile/Rachete/Rachete ghidate (de regula);
-N/Probe/Sonda (dupa caz, “sonda meteo” sau “destinat testarii”);
-R/Rocket/Racheta (de regula, desemneaza rachete neghidate);
-S/Satellite/Satelit.
Povestea “familiei” TOW incepe in ianuarie 1957 la Redstone Arsenal/Alabama/SUA, unde se desfasurau cercetari cu privire la ghidajul automat in IR pentru rachete, in cadrul noului concept TOW/HAW (Heavy Antitank Weapon/Arme Antitanc Grele –dispuse pe afet, conform unor surse). Totusi, programul avea sa stagneze pana pe data de 16 octombrie 1961 cand Secretarul Apararii de-atunci, Robert Strange McNamara (cel mai longeviv, pana acum, in aceasta functie, cumuland 2595 de zile, intre 21 ianuarie 1961-29 februarie 1968), a aprobat un studiu de fezabilitate cu privire la oportunitatea realizarii/dezvoltarii unei rachete antitanc ghidate destinata inzestrarii US Army si US Marine Corps.
SS 10
Mai mult decat atat, noua racheta urma sa inlocuiasca vechile SS-10/MGM-21 si SS-11/AGM-22 realizate de catre Aerospatiale/Franta, precum si tunurile AT fara recul de calibrul 106 mm, M-40. Conform specificatiei emise, se solicita o racheta containerizata ce urma a fi lansata din tub lansator, ghidata prin fir, vizarea tintei facandu-se optic prin intermediul unui reticul de vizare. Pe scurt, singura interventie a operatorului se rezuma la mentinerea reticulului de vizare pe tinta, corectia traiectoriei rachetei facandu-se automat la comanda unui senzor in IR, prin intermediul cablurilor de ghidare atasate tubului lansator. Noua racheta urma sa fie foarte avansata si, pe data de 10 ianuarie 1962, Ministerul Apararii a acordat unui numar de trei companii, cate un contract pe sase luni pentru a proiecta, construi si testa cate un prototip de racheta ghidata AT.
MGM-51 Shillelagh
Cele trei companii au fost Martin Marietta din Baltimore/Maryland (apartine LM din anul 1995. A dezvoltat MGM-51 Shillelagh, 150 mm, proiectil ghidat lansat de tun, ceea ce este cunoscut in randul specialistilor drept CLGP/Canon Launched Guided Projectile. A fost folosit de blindatele M-551 Sheridan si M-60A2 in Vietnam, raza maxima de actiune a proiectilului era de 2000-3000 m), McDonnell Aircraft Corporation din Saint Louis/Missouri (cu proiectul XM-47, cel mai probabil. Proiect ce din anul 1967 devine FGM-77A Dragon, MAW/Medium Anti-Tank/Assault Weapon/Arma medie antitanc, raza maxima de actiune 1000 m) si Hughes Aircraft Company din Canoga Park/California (cu B.G.M.71 TOW, eroul articolului de fata. Astazi apartine de Raytheon Systems Defence).
FGM-77A Dragon
Intr-un final a castigat firma Hughes, insa inainte de a merge mai departe haideti sa vedem “viziunea” americana asupra rolului rachetelor antitanc din timpul Razboiului Rece. Americanii, si nu numai, considera ca rolul armelor antitanc este de a preveni si combate insertia in liniile proprii a blindatelor inamice si a infanteriei de sprijin a acestora (si astazi in vigoare), tactica uzuala a sovieticilor inca din timpul WW II (se stie prea bine ca rusii au invatat multe de la germani, cei care au aplicat-o in cadrul Blitzkrieg). Ca urmare, US Army considera ca “vitala” existenta armamentului antitanc portabil acordandu-i trei “grade” de eficienta, acestea fiind legate de efectul generat asupra tintei, si-anume: Mobility Kill/M–Kill, suprimarea capacitatii de a se misca/deplasa a blindatului sau vehiculului inamic prin avarierea trenului de rulare sau a altor componente ce concura la aceasta.
Insa militarii SUA considera acest lucru drept insuficient, o racheta doar cu aceasta capacitate, ce poate doar avaria blindatul fara a anihila si echipajul fiind considerata slaba, si-asta deoarece echipajul poate continua sa-si foloseasca armele cu efect letal; Firepower-Kill/F-Kill, se refera la suprimarea capacitatii de riposta a blindatului inamic prin anihilarea echipajului si a armamentului de la bord. O racheta cu aceasta capacitate este considerata a fi buna, nu insa si ideala, si-asta deoarece exista posibilitatea ca blindatul sa poata fi recuperat, reparat, iar cu un nou echipaj sa fie reintrodus in lupta; Catastrophic-Kill/C-Kill, inseamna distrugerea totala a blindatului inamic fara posibilitate de recuperare a acestuia sau de supravietuire a echipajului (ce-a fost si ramane, deocamdata, componenta de baza a oricarui blindat). Este considerata arma ideala, o combinatie intre M-Kill si F-Kill, si o astfel de arma antitanc isi doreste orice infanterist.
Asa cum spuneam anterior, lupta dintre blindaj si antiblindaj n-a incetat niciodata, blindajului reactiv si blindajului compozit opunandu-li-se proiectile extrem de elaborate si de performante, dotate cu focos tandem (primul focos anihileaza placa reactiva,cel de-al doilea focos penetrand blindajul) sau cu focoase avand incarcatura din tungsten, carbura de tungsten ori aliaje de uraniu (viteza proiectilului fiind foarte mare, poate duce inclusiv la posibilitatea penetrarii blindajelor compozite, ceea ce in randul specialistilor este cunoscut drept “perforatoare cu energie cinetica”, multe avand in componenta lor bare de uraniu saracit. Spre exemplu, un astfel de proiectil tras dintr-un M1 Abrams poate parcurge 1,6 km intr-o secunda, la impact facand doar o gaura minuscula in blindajul clasic, posibil si compozit, de doar 2-3 cm diametru) precum RPG-29, FGM-148 Javelin, Spike, Metis-M, Kornet, Milan, Hot si altele. In ceea ce priveste proiectilele de artilerie, extrem de eficace (daca nu cele mai eficace) sunt considerate a fi proiectilele cu uraniu saracit, tija avand densitate mare si efect de “auto-ascutire” pe masura ce penetreaza blindajul (suprafata proiectilului se aprinde la impact, se lichefiaza partial datorita temperaturii mari generata la impact si a punctului de topire scazut al uraniului, profilul proiectilului ascutindu-se usurand astfel penetrarea blindajelor grele, nu si pe a celor compozite –practic, miezul de uraniu devine incandescent patrunzand in turela, aprinzand vaporii de combustibil si incinerand echipajul).
Spre exemplu, la M1 Abrams cu blindaj compozit, folosirea de panouri de blindaj din uraniu saracit sub forma de “sandwich” intre panourile de otel, ceramica si plastic, fac ineficiente proiectilele clasice, inclusiv pe cele cu uraniu saracit. Interesant este faptul ca Armata SUA a dezvaluit abia in martie 1987 existenta blindajului din uraniu saracit la tancurile M1 Abrams, pe-atunci izbucnind un scandal monstru legat de posibila iradiere a echipajelor. Totusi, expertii militari considera ca placile de blindaj din uraniu saracit n-au niciun efect letal asupra organismului uman datorita dispunerii acestora in armura de otel (sunt incastrate in otel), ecranandu-se astfel emisia de radiatii alfa (odata ingerate sau inhalate, aceste particule pot afecta grav tesuturile interne, cu deosebire plamanii, stomacul si ficatul). La fel si cu proiectilele cu uraniu saracit aflate in dotarea Abrams-ului, tija penetranta fiind ecranata de invelisul metalic al proiectilului. Ehh, una peste alta, US Army a achizitionat incepand din anul 1993 peste 1600 de tancuri M1 Abrams dotate cu blindaj din uraniu saracit, astazi ar fi peste 3000 de exemplare.
Revenim…Asa cum mentionam anterior, contractul a fost obtinut de catre Hughes Aircraft Company din Canoga Park/California, proiectul sau, B.G.M.71 TOW avea sa fie prima racheta antitanc ghidata in mod SACLOS/Semi-Automatic Command to Line of Sight din dotarea US Army, mai bine spus, prima racheta prevazuta cu sistem de vizare optic si dirijare prin fir (operatorul mentine in permanenta reticulul de vizare pe tinta, racheta aflandu-se in zbor, corectiile traiectoriei facandu-se automat prin fir. Informatiile necesare corectiei traiectoriei sunt furnizate de catre senzorul in IR, acesta inregistrand continuu radiatiile emise de catre racheta. Alte rachete cu ghidaj SACLOS se bazeaza pe ghidaj radio/radioghidate). Teribila si renumita HUGHES B.G.M TOW (Tubelaunched Optically-tracked Wire-guided/Racheta trasa de pe un lansator prevazut cu sistem de vizare optic si dirijata prin fir), a intrat in serviciu doi ani mai tarziu, in anul 1964, fiind folosita pentru prima data impotriva tancurilor nord-vietnameze in anul 1972.
O racheta ce s-a bucurat de mare succes, dezvoltata si perfectionata continuu, fabricata in mai multe variante, ce se afla si astazi in uzul multor armate. Nu se stie cu certitudine cate s-au vandut in lume, se stie insa cate au fost vandute pana in anul 1985 -350000 de exemplare in cel putin 25 de tari. Totusi, exista informatii ca-n ziua de astazi, TOW in diverse variante, s-ar afla in dotarea a cel putin 45 de state, considerandu-se c-ar fi fost produse minim 15000 de lansatoare si peste 650000 de rachete, un numar imens ce spune multe despre ea ca Arma. Si fiindca a fost si este o poveste de succes, merita spusa!
Fabricata in mai multe variante, TOW este capabila sa distruga tancuri si vehicule blindate, buncare, fortificatii, cladiri si alte obstacole ce pot face “viata” grea militarilor americani. Dispuse pe o varietate de platforme terestre sau aeriene, precum AW-109 Hirundo, AH-1 Cobra, A-129 Manusta, Bell 206/406, MBB BO-105, Dauphin, Ecureuil AS-350, SA-341 Gazelle, MD-500 Defender, ACH-76 Sikorsky, Westland Lynx, M-901 ITV, LAV-AT, M2/3 Bradley, M-113, Stryker ATGM, o varietate de vehicule de teren, inclusiv Jeep si HMMWV, rachetele TOW au o “familie” numeroasa, diversificata si continuu modernizata, si in randurile ce urmeaza vom executa “trageri” cu fiecare…
BGM 71 TOW la treaba
Prima varianta a acestei rachete cunoscuta sub numele de BGM 71A a fost dezvoltata in perioada 1963-1968, avandu-se in vedere posibilitatea lansarii acestora atat de pe mijloace terestre (initial platformele folosite au fost Jeep-urile 4×4, M-151 A1/A1C si Willys M38A1, ulterior si pe M-113 APC. Racheta este intalnita si cu dispunere pe trepied) cat si de pe mijloace aeriene (primele astfel de rachete au fost dispuse pe elicoptere Bell UH-1B/C Iroquois, fiind inregistrate drept “M65 Airborne TOW System”), avandu-l ca director coordonator de proiect pe locotenent-colonelul Ballard B.Small Jr (numit pe data de 1 octombrie 1964. Dupa cateva luni avea sa fie inlocuit de catre colonelul James N.Lothrop Jr) , la realizarea ei concurand, astazi, mai multe firme, precum: Hughes Aircraft din Canoga Park/California, ca prim contractor; Emerson Electric din Saint Louis/Missouri ce produce lansatorul; Texas Instruments din Dallas/Texas, ce produce sistemele digitale; McDonnell Douglas din Saint Louis/Missouri, ca subcontractor; Guiado y Control din Spania (joint-venture intre Hughes si INISEL) producator al anumitor componente sub licenta, insa din ianuarie 1992 au primit licenta producerii rachetei pentru Ministerul Spaniol al Apararii in urma unui contract in valoare de 130 milioane de dolari (au produs 976 exemplare de TOW 2B Aero pentru Raytheon, intre februarie 2004-decembrie 2006).
Mai mult decat atat, unii specialisti sustin ca sovieticii ar fi copiat racheta TOW, rezultand sistemul de rachete antitanc dirijate Konkurs, de generatia a II-a, avand dirijare semiautomata, considerandu-se ca varianta lansator portabil a acesteia, 9M113, ar fi similara ca performante cu racheta americana. Armata iraniana a mostenit de la Sah rachete TOW, astazi ar mai avea peste 1300 de exemplare, copiate local si modernizate, numite TOOPHAN 1/2/2B/5, dispuse pe diverse platforme, de regula vehicule de teren si elicoptere, raza maxima de actiune fiind de 3850-4000 m, putand distruge blindaje de 550 mm (chiar le-au exportat in Siria si Liban).
TOOPHAN
Primele prototipuri n-au intarziat sa apara, precum XMGM-71A (ulterior redenumit XBGM-71A), aceasta fiind si primul prototip tactic inert destinat instruirii si formarii personalului. A urmat prototipul XBEM-71A, acesta fiind primul dotat cu sisteme electronice speciale de telemetrie, fiind destinat testarii si evaluarii performantelor de zbor, a motorului racheta si a sistemelor de ghidare. In iunie 1968 avea sa soseasca si primul contract pentru livrarea, in august anul urmator, de catre Hughes, a rachetei BGM-71A.
-Va urma-
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet. fas.org/man/dod-101/sys/land/tow.htm
www.designation-systems.net/dusrm/m-71.html
militaryedge.org/armaments/bgm–71–tow/
weaponsman.com/?p=20582
www.elgrancapitan.org/…/1165-bgm-71-tow-s…
www.actrus.ro/reviste/3_4_2002/r28.pdf
www.bga-aeroweb.com/…/BGM-71-TOW.html
www.raytheon.com/capabilities/…/tow_family/