Noi, romanii, am putea aveao repulsie indusa fata de acest tanc sovietic. Spun indusa, fiindca, cu totii, avem in imagine acest tanc incarcat cu soldati sovietici, defiland pe strazile Bucurestiului, prevestind sumbru cei cativa zeci de ani de comunism ce le-au urmat. Acest tanc, reprezinta si astazi o imagine halucinanta, creatoare si generatoare de traume psihice, pentru veteranii armatei noastre ce-au avut dea face cu el pe front, nevoiti sa-l infrunte cu mainile goale si-apoi acuzati pe nedrept de lasitate, de amici si inamici, de tot felul de istorici si-alti “specialisti” (dar, toti papagalii astia, ma intreb eu, ce-ar fi facut in locul lor?). Cine a facut armata la Infanterie stie ce vorbesc, fiindca nimeni nu se simte viteaz cand tremura pamantul sub el din cauza monstrilor de otel, pe care, cu tunul sau AG-ul, trebuie sa le faca “praf”. Cine spune ca nu simtea fiori reci pe spinare, si asta pe timp de pace, la instructie, din punctul meu de vedere, este doar un laudaros. Numai ei, veteranii, stiu saracii ce simteau atunci cand hoardele de T-34 se-ndreptau spre liniile lor, marcati fiind de neputinta, osciland intre DATORIE si SUPRAVIETUIRE –Dumnezeu sa-i odihneasca, CINSTE LOR!
T-34, considerat a fi unul dintre cele mai bune tancuri din WW II, a avut o cariera indelungata in multe armate. El a luptat si dupa WW II, incepand cu Coreea, continuand cu Vietnam, conflictele africane si cele arabe si sfarsind, dupa toate probabilitatile, cu razboiul din fosta Iugoslavie, in anul 1995. Romania, ca dealtfel intreg Pactul de la Varsovia, inclusiv tari “prietene” din Africa si Asia ale “luminii de la Rasarit”, a avut si ea in dotare acest tanc, intr-un numar foarte mare, de cel putin 1000 de unitati; ultimele exemplare fiind casate, cel mai probabil, in perioada 1994-1996 (oricum, nu mai erau folosite de multi ani, fiind stocate. Ultima data, dupa unele informatii, ar fi fost scoase de la naftalina in luna decembrie 1989. Insa, au participat din plin la turnarea filmului, “Noi, cei din linia intai”, regizat de catre maestrul Sergiu Nicoleascu).
Desi Armata Romana capturase un numar probabil de 30 de unitati in cursul luptelor cu sovieticii, cateva foarte probabil fiind donate de catre germani, nu le-a putut folosi din lipsa de piese de schimb, ele fiind recuperate de catre Armata Rosie dupa 23 august 1944. Cu toate acestea, T-34 a intrat masiv in dotare incepand cu anul 1949, perioada in care uniforma regala se schimba cu cea sovietica, armamentul inca bun si performant de provenienta germana lua drumul sovietelor fiind inlocuit cu “советская военная техника/tehnica militara sovietica”, iar ofiterii ajungeau sa fie dati afara din armata, asta daca nu se aflau deja la “odihna” prin Siberia si alte asemenea stabilimente destinate “reeducarii”. Mare parte a acestor tancuri proveneau din Cehia (in special T-34/85) si Polonia, tari ce le fabricau sub licenta, incepand cu anul 1947. In anii ce-au urmat, si alte state au fabricat T-34 sub licenta, ori le-au modernizat local, precum: Iugoslavia, China, Vietnam, Coreea de Nord, Egipt, Siria, etc.
T-34/85 cu tun D-5T
Sovieticii au construit intr-un numar record acest tanc pana la sfarsitul razboiului, atingand 57000 de unitati (numarul exact fiind greu de stabilit, unele surse rusesti dau un numar mult mai mare, de peste 80000 de unitati, pana la incetarea productiei in anul 1958. Asta, datorita faptului ca in acei ani nu exista o evidenta clara dupa model german, dar exista asa-zisa “intrecere stahanovista” –totul vine de la un miner pe nume, Alexei Grigorievici Stahanov, care, in anul 1935, si-a depasit norma de peste sapte ori, ceea ce a dat prilej propagandei staliniste sa instituie asa-zisa “intrecere stahanovista”. Depasirea normei de productie si titlul de “fruntas in productie”, atrageau dupa sine laudele si bineanteles, atentia lui Stalin. La noi, dupa anul 1950, s-a adoptat stahanovismul, ce a devenit ulterior, plan cincinal.
Drept urmare a acestei politici idioate, intreprinderile raportau realizari mult mai mari. Si cele constructoare de tancuri faceau acelasi lucru, la ordinul politrucilor, trecand si vehiculele ce erau aduse la reparat ori modernizat, drept “noi realizari”) – dintre care, 34780 erau echipate cu tun de calibrul 76 mm (cunoscute drept T-34/76), iar 22559, cu tun de calibrul 85 mm (cunoscute drept T-34/85) –un numar imens la care germanii puteau doar visa. La acestea s-a adaugat un numar la fel de mare de tunuri autopropulsate pe sasiu de T-34, peste 13000 de unitati (cunoscute drept SAMOKNYA USTANOKOVA-distrugator de tancuri/SU-85/100/122, numarul fiind dat de calibrul tunului). Pana ce sovieticii au incetat in 1958 productia de serie a T-34, realizasera, cu siguranta, peste 60000 de unitati, numai in perioada 1945-1946 fiind realizate nici mai mult, nici mai putin, de 2701 unitati. Productia T-34 a continuat in Cehoslovacia (tara ce avea o industrie grea consacrata, constructoare de blindate si armament greu, atat inainte cat si in timpul WW II, unde s-au realizat sub licenta, 3185 de unitati) si Polonia (cu un numar de 1380 de unitati). Multe state le folosesc si astazi, multe fiind modernizate, inclusiv tunurile autopropulsate, precum: Albania, Angola, Guineea, Cuba, Mali, Vietnam, Bosnia, etc, chiar daca disponibilitatea lor tehnica este incerta.
Su-85
Su-122
In URSS, dupa anul 1960, tancurile T-34 au fost modernizate si aduse la nivelul T-54/55, facand de-acum parte din rezerva strategica a Armatei Rosii. Multe state posesoare de tancuri T-34 le-au modernizat dea lungul anilor, cu sau fara sprijin sovietic, printre care si Romania (in speta, transmisie mai buna, echipament radio, garnituri si alte piese, multe dintre acestea fiind realizate, sub licenta sau nu, in tara).
T-34, considerat a fi tanc mediu, s-a nascut in urma ordinului dat de catre partidul comunist si implicit, de catre Stalin, inginerilor sovietici, de a crea un blindat reusit, care sa fie de “neinvins”, in anul 1937. Inginerii sovietici, stiau foarte bine ca nu exista blindat invicibil, dar, dupa cum bine se stie, cine indraznea sa puna la indoiala ordinele Partidului si ale Marelui Conducator, avea mari sanse sa sfarseasca in beciurile NKVD-ului, ori pe “taramul de basm” al Siberiei –nu putini oameni de stiinta, proiectanti si ingineri competenti, au “disparut” ori au avut de suferit, fiindca au avut “alte pareri”, devenind automat “sabotori, inamici a-i proletariatului, agenti a-i capitalismului, etc”. Si, ca drama sa fie completa, pe langa ei, si familiile lor au avut de suferit.
Mai mult decat atat, in 1939-1940, URSS avea cel putin 20000 de tancuri, blindate usoare, medii si grele, ceea ce reprezenta cea mai puternica forta blindata existenta pe atunci in lume, dar, pe care, dupa episodul Finlanda, Stalin a redus-o la ineficienta, executand majoritatea comandantilor cu grade de la colonel in sus. Generalul Georgy Jukov, viitor maresal, s-a luptat din rasputeri sa refaca ceea ce nebunia stalinista a distrus, reusind in mare parte, dupa 1942, cand armata sovietica a inceput sa se profesionalizeze, invatand pe propria-i piele sa lupte cu germanii.
Primele T-34 in Armata Romana au facut parte din celebra divizie Tudor Vladimirescu, creata si echipata de catre sovietici, formata din prizonieri romani, la ordinul lui Stalin, in anul 1943, parte componenta a Armatei Rosii. In acei ani, scoala regimentala pentru pregatirea mecanicilor conductori si a comandantilor se afla la Roman, dar ele au inceput sa fie inlocuite in anii *50 cu tancuri T-55, ce aveau tun de 100 mm, insa, tancurile T-34 folosite de catre Armata Romana erau usor vopsite in kaki –dupa model sovietic, iar bandajele galetilor si senilele, in negru. Pe lateralele turelei erau pictate numerele de serie, formate dintr-o litera ce reprezenta subunitatea si un numar de ordine format din trei cifre, totul vopsit cu alb. Interiorul blindatului era vopsit in alb, exceptie facand cutiile de munitie, bordul, ramele periscoapelor, levierele si pedalele –toate acestea fiind vopsite in negru. O alta exceptie era reprezentata de conductele ce erau vopsite, in functie de destinatie, in galben, albastru, rosu si verde.
T-34 compartiment de lupta
Misiunea proiectarii acestui tanc a revenit Biroului Morozov, fiind dezvoltat pe baza experientei cu tancurile rapide BT si cel usor T-26; tancuri ce reprezentau pe-atunci elita Armatei Rosii. Cu toate ca T-34 n-a fost un succes la inceput, lipsindu-i echipamente vitale, precum cel radio, el a fost totusi reusit in ceea ce priveste armamentul, mobilitatea, blindajul si fiabilitatea. Insa, inainte de a “patrunde” in interiorul acestui tanc, se cuvine sa vorbim un pic de stramosii sai, tancurile BT si T-26.
Tancul usor T-26
T-26, varianta finala
T-26, a fost un tanc usor dezvoltat din cel britanic, Vickers de 6 tone, sub licenta si cu colaborarea firmei Vickers-Armstrong (incepand din anul 1928. In urma acestei colaborari si in vederea inceperii productiei sub licenta, pe data de 28 mai 1929, au ajuns in inzestrarea Armatei Rosii primele tanchete Vickers E. Au avut 15 unitati, ultima sosita in 1931), realizat in numar mare si destinat sprijinului infanteriei. Acest tanc usor a fost construit in peste 11000 de exemplare (aici sunt incluse si cele peste 1700 de vehicule derivate din acesta), in perioada 1931-1941, la fabrica Nr.174 din Leningrad (numita K.E Voroshilov, incepand cu anul 1931. Pe data de 13 februarie 1931, Consiliul Revolutionar a hotarat inceperea productiei de serie, cunoscand eforturile germanilor de a realiza Panzer I/II, blindate cu care, de altfel, T-26 este contemporan. Sa nu uitam faptul ca inca din anul 1922, la Rapallo, este semnat acordul secret de cooperare militara intre Germania si URSS.
Acest acord ii dadea voie Germaniei, aflate sub embargo si supusa interdictiilor in ceea ce priveste producerea si detinerea de echipament militar, sa –si dezvolte si sa-si produca armele in Rusia, in schimbul instruirii Armatei Rosii –pe atunci neprofesionista si slab instruita, dar care avea in randul sau milioane de soldati. In urma acestei intelegeri secrete, Germania isi trimitea soldatii sa se instruiasca in Rusia, departe de supravegherea anglo-franceza, iar URSS beneficia de experienta militara germana. Acest fapt, a reprezentat eludarea de catre germani a intelegerilor ce au pus capat WW I, dar, intr-un final a fost de rau augur pentru acestia. Spionajul sovietic, fara ca germanii sa banuiasca ceva, a racolat numerosi ofiteri germani, multi dintre acestia fiind locotenentii si capitanii pe atunci, dar care au ajuns ulterior colonei si generali in preajma WW II –o mina de aur pentru sovietici.
Sovieticii, fara niciun dubiu, au cunoscut in detaliu toate planurile germanilor cu privire la URSS, inclusiv Planul Barbarossa, si asta datorita recrutarilor din anii *20. Cea mai buna sursa provenea din anturajul lui Hitler, un ofiter de rang inalt racolat cel mai probabil in anii *20, despre care nici astazi nu se stie cine a fost. Interesant este faptul ca Gestapo-ul banuia existenta unui agent sovietic in anturajul Fuhrer-ului, dar n-a reusit niciodata sa-l descopere. Una peste alta, sovieticii erau la curent cu tacticile germane si nivelul de dezvoltare al panzerelor…). Productia a incetat in anul 1941, peste 10100 de unitati fiind realizate, in mai multe variante) si Fabrica de Tractoare din Stalingrad (incepand din anul 1933 –probabil 350 de exemplare realizate pana in 1940), in peste 53 de variante (dintre acestea, doar 23 au intrat in productia de serie). Tanchistii sovietici il considerau reusit, fiabil si usor de intretinut, dar, in 1940, acesta era deja depasit ca blindaj si armament.
T-26 model 1931
Sunt cunoscute doua mari variante a acestei tanchete: A/A1 –bazat pe Vickers E de 6 tone, avand doua mitraliere in turele separate, de calibrul 7,62 mm DT (Degtyaryov, realizata incepand cu anul 1928, cand a fost realizat prototipul, fiind prima mitraliera moderna realizata de catre sovietici, dupa cea britanicaVickers. Aceasta avea urmatoarele performante: rata de foc 650 proiectile/minut; lungime 1150 mm; lungimea tevii 605 mm; greutate 8,5 kg; magazie cu 60 de cartuse; raza maxima de actiune, probabila, era de 800-1000 m; turelele se puteau roti doar 265º. Mitraliera s-a aflat in productie de serie in perioada 1929-1940. Variante moderne ale acestei arme se afla in productie si astazi. Soldatii germani o botezasera Emma, fiind impresionati de rezistenta ei la intemperii si conditiile vitrege din Rusia) si urmatoarele caracteristici: greutate 8,2 tone; blindaj cuprins intre 3-15 mm; rezerva proiectile 6615; putere motor 90/91 CP, tip GAZ, pe benzina, 8 cilindrii; autonomie 130-140 km pe sosea; viteza maxima pe sosea 70-80 km/h; echipaj 3 oameni (comandant, ochitor si conductor-mecanic)/ B, ce dispunea de o turela echipata cu un tun de calibrul 45 mm (20K/L-46, model 1932/1934, la origine fiind tun AT –acesta avea raza de actiune mult mai mare, de 8900 m- adaptat insa pentru montarea in turela, avand urmatoarele caracteristici: elevatie cuprinsa intre -6º/+22º; viteza initiala a proiectilului: 750 m/s; rezerva interna de 122 proiectile; raza maxima de actiune 4200 m; instalatie de vizare optica M-30; rata de foc 7-12 proiectile/minut.
Finlandezii, au folosit la tancurile T-26 capturate, proiectile indigene AT, ce cantareau 1,4 kg si aveau o viteza initiala 760 m/s, precum si proiectile cu mare putere de explozie, ce cantareau 2,13 kg, avand viteza initiala de 340 m/s) si o mitraliera DT calibrul 7,62 mm (rezerva 2961 proiectile). Tancul avea urmatoarele caracteristici: greutate 9,6 tone; lungime 4,65 m; latime 2,44 m; inaltime 2,24 m; echipaj 3 oameni (comandant, ochitor, mecanic-conductor); motor T-26, licenta Armstrong-Siddeley, pe benzina, 4 cilindri, racit cu aer, 6600 cc; 90 CP la 2100 rpm; autonomie: 240 km pe sosea/140 km pe teren accidentat; viteza maxima: 31 km/h pe sosea/16 km/h pe teren accidentat; blindaj cuprins intre 6-15 mm.
T-26 captura Germania
T-26, a fost folosit de mai multe tari, precum: Finlanda, Spania, Turcia, China, Ungaria. Si Romania a folosit in numar mic acest tanc, de captura sau donat de catre germani, toate fiind pierdute in lupta (Romania a avut chiar un proiect interesant legat de T-26, dupa dezastrul de la Stalingrad, unde tancurile R-35 dotate cu tun de calibrul 37 mm, n-au facut fata armamentului sovietic superior. Concret, se dorea inlocuirea turelei originale cu cea de pe T-26 avand tun de calibrul 45 mm. Tunurile erau luate de pe tancurile T-26 si BT-7 de captura, de proiect ocupandu-se colonelul Constantin Ghiulai si capitanul Dumitru Hogea. 30 de unitati R-35 au fost transformate in vanatoare de tancuri, toate fiind pierdute in lupta, ultimul in Austria). Sovieticii, le mai foloseau inca in anul 1945, in Manchuria, contra japonezilor.
Productia si dezvoltarea acestui tanc, a revenit echipei de design de la fabrica bolsevica din Leningrad (Zavod Nr.185, S.M.Kirov). Aceasta echipa, numita OKMO (Opytniy Konstruktorsko Mekhanicheskiy Otdel/Sectia Design Mecanic Experimental), era condusa de catre N.Barykov si Ginzburg S, avand drept sarcina dezvoltarea acestui blindat si adaptarea designului Vickers E, la specificul conditiilor din Rusia. Au rezultat doua prototipuri, numite TMM-1 si TMM-2, dar care nu erau cu nimic mai bune decat Vickers E. Drept urmare, primul model de T-26 aparut in anul 1931, era de fapt copia la indigo a modelului original Vickers E, echipat cu doua mitraliere, descris mai sus, cunoscut si ca modelul A/A1. Aceasta varianta a avut cateva modele experimentale, neintrate in productia de serie, precum ce cu o mitraliera de calibru mai mare in turela dreapta.
Cu toate acestea, in anul 1933, a aparut varianta echipata cu o singura turela (ce va duce in final la seria B, descrisa mai sus) si un tun de calibrul 37 mm, licenta germana Rheinmetall; varianta la care turela din dreapta a fost eliminata –acest prototip nu a dat rezultatele scontate. Experienta castigata a dus la crearea unei noi turele, adaptate unei arme mai puternice, de calibrul 45 mm, la origine o arma AT, de catre OKMO si KhPZ Kiev. Aceasta noua turela era de forma cilindrica, cu blindaj drept, partea din spate fiind de forma patrata pentru a echilibra arma principala. Avea o singura trapa dispusa la partea superioara a turelei, ce avea si doua vizoare. Desi turela era realizata in cea mai mare parte prin sudare, existau si nituri; ceea ce a atras nemultumirea echipajelor care au descoperit ca acestea erau usor de distrus,doar cu foc de mitraliera. Ca urmare, versiunile ulterioare au abandonat niturile, fiind realizate doar din placi de blindaj sudate, unele avand chiar o mitraliera cu destinatie AA montata pe turela.
T-26S, model 1939
In 1937, T-26 a fost modernizat si adus la standard S. Aceasta varianta finala, proiectata de catre OKMO, avea blindaj marit la 25 mm, suprastructura reproiectata si blindaj inclinat –specialistii sovietici continuand cu acest aspect si la T-34 –ceea ce a crescut protectia blindajului lateral, dar avea si spatiu suplimentar pentru depozitarea munitiei si combustibilului. Cu toate acestea, pentru expertii sovietici a devenit clar inca din 1939, ca T-26 era vulnerabil la mijloacele AT, cu deosebire in urma conflictului cu finlandezii. A existat intentia de a aplica placi de blindaj suplimentare, acest model experimental fiind cunoscut drept T-26E –nu a dat rezultatele scontate, scazand mobilitatea si viteza.
-Va urma-
BLINDATE CARE AU FACUT ISTORIE – T-34 –PUMNUL DE OTEL SOVIETIC (II)
WW
SURSE: www.achtungpanzer.com/panzerkampfwagen-t-34r-soviet-t–34-in-ge…
www.wwiivehicles.com/ussr/tanks-medium/t–34.asp
forum.worldoftanks.com › … › Tanks › Medium Tanks › Soviet
forum.axishistory.com › … › The Soviet Union at War 1917-1945
www.worldwar2.ro/arr/?language=ro&article=239
english.battlefield.ru/ –
www.britannica.com/…/J-Walter-Christie
www.russati.su/tanks/BT.shtml