Buletin naval. Alungați în adâncuri de lipsa unui sistem naval antiaerian viabil

Mare agitație pe la ruși în ultima vreme: „operațiunea militară specială” din Ucraina și învățamintele sale, adoptarea unei noi doctrine maritime, evenimente care probabil că vor contura noi direcții de acțiune, programe de construcție navală, tactici etc șamd.

Revenind la „operațiunea militară specială” din Ucraina, am citit relativ recent pe Naval News (care la rândul lor citează TASS) un articol ce enumeră câteva din concluziile expertului militar rus Vladimir Karnozov care scrie în Independent Military Review despre războiul din Marea Neagră.

Conform acestuia, cel mai eficient mijloc de luptă al flotei Mării Negre a Federației Ruse a fost submarinul. Flota Mării Negre a fost dotată în ultimii ani cu 6 (șase) submarine din tipul Kilo Improved – Proiect 636.3 iar bătrânul Alrosa, un submarin Proiect 877 Kilo (despre care puteți citi mai multe aici) cu propulsie cu jet, a trecut prin reparații capitale cu intenția de a fi reactivat cât mai rapid. Reamintesc că după începerea „operațiunii militare speciale”, Turcia a închis strâmtorile în baza prevederilor Convenției de la Montreaux (despre care puteți citi mai multe aici).

Iată ce ne spune Karnozov despre evoluția conflictului aero-naval din Marea Neagră:

NATO reconnaissance means, which are actively working for the Ukrainian Armed Forces, are not able to track all the movements of Black Sea Fleet submarines, that is why, a submarine can be generally detected only by the point at sea, from which 3M-14 missiles emerge. Such surprise reduces the enemy’s ability to cut losses in manpower and equipment by quickly dispersing them immediately before a missile strike. Surface ships are increasingly turning into targets for a high-tech enemy, since their movements can be easily tracked by reconnaissance aircraft and satellites of NATO countries. Ships are highly vulnerable to weapons in service with the Ukrainian Armed Forces, such as the Neptune, Harpoon and Brimstone anti ship missiles. The expert suggests using the high stealth capabilities of submarines for reconnaissance and monitoring of enemy coastal targets at a short distance from the coast.

Iar Karnozov continuă și trece în Marea Baltică unde, o dată cu aderarea Suediei și a Finlandei la NATO, lucrurile vor arăta din ce în ce mai rău pentru ruși:

Taking into account the significant numerical superiority of the NATO naval forces, it seems most logical to equip the Baltic Fleet with advanced missile-carrying submarines.

Se pare că rușii au scos tot ce s-a putut din bătrânul Kilo care a ajuns la limita posibilităților de modernizare. Dezvoltarea unui urmaș, submarinele Proiect 677 – Lada, trenează de ani de zile, rușii fiind incapabili să construiască și să operaționalizeze o propulsie anaerobă (Air Independent Propulsion – AIP) pentru această clasă. Cu toate acestea, Karnozov susține că bătrânul Kilo și-a atins limitele și că viitorul aparține clasei Lada, mai silențioasă, mai automatizată, mai ca la țară… Acesta susține că submarinele clasei Lada sunt mult mai adaptate mediului din Baltica, au un sonar de tip Lira mult mai performant decât cel de tip Rubicon de la bordul Kilo și, deși mai mic decât acesta din urmă, poate duce la fel de multe arme – 18 rachete și/sau torpile.

Fără a încerca să diminuez valoarea submarinelor pe câmpul de luptă al viitorului, îndrăznesc să afirm că, ceea ce vedem de fapt la această nouă direcție de acțiune a marinei rusești este consecința directă a câtorva factori:

1. pierderea accesului la turbine cu gaz (după 2014) și motoare diesel performante (tot după 2014) a condus la incapacitatea industriei ruse de profil de a mai produce nave de luptă mari (de la fregate în sus), singurele capabile să asigure acoperirea antiaeriană a unui grup de nave. Rușii au întârziat oricum foarte mult programele de înlocuire a navelor mari moștenite de la fosta URSS iar proiectele noi mai mult au stagnat – fregatele de clasă Gorșkov. Mai mult decât atât, rușii s-au apucat foarte târziu de modernizarea navelor moștenite de la defuncta URSS iar unele nu au fost modernizate deloc – vezi cazul crucișătorului Moscova scufundat de 2 (două) rachete subsonice cu profil de zbor razant de tip Neptun. Lipsa de disponibilitate a turbinelor a limitat deplasamentul navelor produse de industria rusă în ultimii ani: au fost construite mai multe nave purtătoare de rachete de croazieră cu rază lungă de acțiune – celebra Kalibr, dar cu mari deficiențe în ceea ce privește apărarea antiaeriană.
2. noile sisteme antiaeriene navalizate s-au născut greu, vezi sistemul Poliment-Redut (în principiu un S-350 navalizat) instalat pe fregatele de clasă Gorșkov și pe o parte din noile corvete Proiect 20380 și derivatele sale. Sistemele antiaeriene cu rază medie Shtil (în principiu un Buk navalizat) instalate pe fregatele de clasă Grigorovici au performanțe modeste (conform datelor disponibile din surse publice) comparativ cu sistemele similare occidentale și au fost insuficient testate în condiții de trageri reale împotriva unor ținte care să simuleze sistemele aeriene fără pilot sau rachetele anti-navă.
3. scufundarea crucișătorului Moscova a avut ca efect imediat retragerea navelor de suprafață rusești din raza de acțiune a bateriilor de coastă ucrainiene dar și adoptarea unor improvizații în genul celor văzute la navele Proiect 22160 – Vasily Bykov despre care am vorbit într-un articol mai vechi ce poate fi recitit aici. „Celebra” antiaeriană rusească, cea care determina „și mai celebra zonă A2/AD” a Rusiei de nu mai puteai decola fără să te doboare rușii nici de pe Otopeni și-a arătat limitele destul de repede.
4. incapacitatea marinei de a conlucra cu aviația navală a fost un alt element care a contribuit la eșecul flotei Mării Negre a Federației Ruse de a menține amenințarea unui desant amfibiu la Odesa. Aeronavele de avertizare timpurie ar fi putut supraveghea spațiul aerian aflat în conflict coordonând reacția conjugată a marinei și a aviației navale împotriva amenințărilor generate de sistemele aeriene fără pilot și de bateriile de coastă ucrainiene. Dacă Rusia ar fi avut disponibilă această capacitate tehnico-tactică 24/7 nu cred că flota Mării Negre ar fi suferit atâtea pierderi și nici n-ar fi putut fi alungată din preajma țărmurilor ucrainiene.
5. normal că cele mai eficiente active ale flotei Mării Negre a Federației Ruse au fost submarinele în condițiile în care marina ucrainiană nu are nici un mijloc tehnico-tactic capabil să le combată… Pur și simplu Ucraina nu are niciun fel de sisteme de luptă antisubmarin. Iar P-8 Poseidon și P-3 Orion americane au rămas de cele mai multe ori fie în spațiul internațional fie doar deasupra României.

Citind articolul de pe Naval News nu am putut să nu mă gândesc imediat la situația marinei germane din cel de-al Doilea Război Mondial. Incapabilă să construiască în timp util o flota de suprafață capabilă să se lupte cu marina britanică, constrângerile geografice și „obligația” de a întrerupe liniile de aprovizionare ale Marii Britanii au determinat marina germană să parieze totul pe arma submarinelor. Rezultatul Bătăliei Atlanticului ne este cunoscut tuturor. Asta pentru că nu există soluții unice miraculoase decât în povești.

Experiența rușilor i-ar putea determina pe unii din noi mai grăbiți (și mai superficiali aș adăuga eu) să creadă că navele de suprafață reprezintă ținte sigure într-un eventual conflict în Marea Neagră. Nimic mai greșit. Experiența rușilor ne arată doar că, în Marea Neagră, navele de suprafață trebuie să fie dotate cu o antiaeriană credibilă, eficientă și contramăsuri moderne suplinite de măsuri de mascare pasivă a navei în toate spectrele. Iar deplasamentul nu are neapărat legătură cu gradul de mascare pasivă al unei nave (deși ajută) un exemplu în acest sens fiind navele clasei Zumwalt: 15000 tone deplasament dar semnătură radar similară unui pescador de dimensiuni reduse.

Iar navele de suprafață trebuie integrate în ansamblul celorlalte mijloace tehnice care vor acționa în spațiul maritim. În acest sens, în opinia mea, capacitatea de a avea în timp real o imagine clară, de ansamblu, a câmpului de luptă precum și aceea de a putea executa operațiuni militare întrunite în spațiul Mării Negre va fi cheia succesului în eventualitatea unui potențial conflict.

Scurtă paranteză: Operațiunile militare întrunite reprezintă „totalitatea acțiunilor terestre, aeriene și maritime duse de o grupare constituită din forțe sau elemente și mijloace aparținând mai multor categorii de forțe ale armatei, în mediul corespunzator specific fiecăreia dintre ele, într-o zona geografică determinată, într-o perioadă de timp precizată, într-o concepție unitară și sub o comandă unică exercitată de un comandament operațional întrunit în scopul îndeplinirii unor obiective strategice”.

Achizițiile de tehnică și antrenamentul militarilor Forțelor Navale Române ar trebui circumscrise acestui concept al operațiunilor militare întrunite. Ori, din ceea ce am văzut eu până acum, în materie de achiziții în domeniul marinei, nu avem decât hei-rup-uri punctuale specific românești care, cel puțin în opinia mea, nu reflectă o abordare realistă din punct de vedere bugetar, coordonată de și bazată pe un concept clar de luptă. Dar poate că mă înșel eu…