O scurtă privire aruncată pe hartă ne arată că expansiunea Chinei se oprește destul de rapid în ceea ce americanii au denumit „the first island chain” – „primul lanț de insule”. Litoralul chinez are o lungime de 10250 Mm (18983 km) iar economia sa bazată pe export depinde într-o măsură covârșitoare de transportul maritim, în ciuda încercărilor de diversificare a acestor căi cu rute feroviare prin „stanuri”. Aprovizionarea economiei se face și ea într-o proporție semnificativă pe mare. Marea majoritate a populației locuiește pe coasta de est iar marea majoritate a bogăției este tot acolo.
Prin urmare, China a realizat că are nevoie de o marină puternică pentru simpla prezență în ceea ce ea denumește zona sa de interes dar și pentru protecția rutelor maritime. În ultimii ani, China a dat dovadă de foarte multă agresivitate în relațiile cu vecinii săi, „construind” insule, pescuind sau efectuând prospecțiuni geologice în zonele economice exclusive aparținând altor state și, în esență, ignorând complet legislația internațională în materie atât timp cât niciunul dintre potențialii oponenți nu dețineau o marină pe măsura celei chineze.
Cel mai adesea, China a folosit mijloace asimetrice – cum ar fi flotele de pescuit protejate de nave aparținând Gărzii de Coastă, fiind foarte atentă să rămână într-o zonă gri de natură a evita o posibilă escaladare la următorul nivel – războiul deschis.
În ultimii 20 de ani, China a construit o flotă impresionantă. Ținta este, evident, US Navy. Șapte crucișătoare Type 055, 24 de distrugătoare Type 052D și șase distrugătoare Type 052C, pe cele mai vechi nici nu le mai iau în calcul. 32 de fregate Type 054 și 72 de corvete Type 056 și 056A. Nu mai zic de portavioane sau de navele amfibii construite în ultimii 3 – 4 ani. Au crescut ca Făt-Frumos! Dar sunt oare la nivelul US Navy? Nu, nu încă, deplasamentul total este în favoarea americanilor.
Însă recenta „operațiune specială” a Rusiei în Ucraina mi-a ridicat (mie, personal) câteva semne de întrebare cu privire la calitatea senzorilor și armamentului de care navele chinezești dispun, acestea fiind într-o mare măsură de origine rusească/sovietică. De asemenea, se ridică și problema instruirii personalului (care a trebuit să crească pe repede înainte în ultimii ani), a dezvoltării unor noi concepte de operare a flotei precum și a experienței aceleiași flote în operațiuni de luptă recente. Care experiență de luptă cam lipsește, mai mult decât atât, până prin anii 1990, marina Chinei a fost mai degrabă una costieră – brown/green water navy. Ambițiile de marină de mare largă (blue water navy) sunt destul de recente și au de-a face cu incredibila creștere economică a Chinei, o țară care a ieșit din foame la propriu de-abia prin anii 1970, o dată cu ceea ce s-a numit „revoluția verde”. Ultimul război mai serios l-au avut cu Japonia la sfârșitul secolului al XIX-lea iar lucrurile nu au ieșit prea bine pentru ei. Iar Japonia este și astăzi un adversar redutabil.
Un alt aspect pe care chinezii trebuie să-l rezolve în drumul lor către o marină de mare largă sunt bazele de aprovizionare și reparații. Marinele cu tradiție dețin astfel de baze sau au încheiat înțelegeri pentru baze navale amplasate în zone strategice. Atunci când ai ambiții de marină de mare largă nu te prea poți descurca fără aceste baze. Ca să vă faceți o idee, pe harta de mai jos sunt marcate bazele la care Royal Navy avea acces in perioada Primului Război Mondial.
Prin comparație, marina chineză are, începând cu 2017, una singură, în Africa, în Djibouti. Pe de altă parte, în ultimii ani, nave ale marinei chineze au început să-și facă apariția prin cele mai neașteptate locuri de pe planetă, inclusiv în Marea Neagră în 2015 și sunt o prezență constantă în zona Golfului Aden de prin 2008 încoace.
Întorcându-ne la nave, fregatele s-au născut în epoca marilor veliere și, cu mici excepții, au fost de atunci o prezență constantă în flotele lumii. Majoritatea marinelor militare au ca principală navă de luptă de suprafață fregata. În cazul chinezilor, aceasta ar fi fregata de clasă 054, clasificare NATO Jiangkai. Astăzi, datorită avansului tehnologic, fregatele au capacitatea de a lupta în toate mediile fiind nave polivalente chiar dacă majoritatea păstrează un rol semnificativ în lupta antisubmarin. Într-o epocă în care racheta anti-navă, indiferent de platforma de lansare, este principalul inamic al unei nave de luptă, o apărare antiaeriană robustă și eficientă este esențială pentru supraviețuire. Apărarea antiaeriană a unei nave este alcătuită dintr-un mix de senzori (radar de supraveghere a spațiului aerian), mijloace de mascare pasivă și activă (forma și materialele din care este construit corpul navei, controlul emisiilor din spectrul electromagnetic, instalații de bruiaj, contramăsuri etc șamd), mijloace kinetice – sisteme reactive și artileristice care interceptează și distrug racheta inamică dar și mijloacele de comandă și comunicații care permit utilizarea informațiilor tactice furnizate de terțe platforme și reacția rapidă și adecvată în cazul unei amenințări iminente.
Primele două unități Type 54 au intrat în serviciu în 2005. Chinezii s-au inspirat de la francezi – clasa La Fayette, fregatele Type 54 fiind asemănătoare din punct de vedere al dimensiunilor generale, deplasamentului și profilului general. Propulsia este și ea similară, chinezii achiziționând în 2002 licența pentru motoarele diesel navale Type 16 PA6 STC proiectate de SEMT Pielstick. Chiar și senzorii și parte din sistemele de armament sunt de proveniență franceză, chinezii achiziționând mai multe licențe. Navele au fost lansate la apă cu un sistem antiaerian bazat pe racheta Crotale.
Type 54
Type 54A
Experiența dobândită cu primele două unități a permis trecerea la nivelul următor – Type 54A, o evoluție a Type 54 care marchează instalarea unui sistem de lansare verticală a rachetelor antiaeriene și a rachetelor antisubmarin cu 32 de celule. Totodată, Type 54A marchează trecerea de la senzori și armament occidental din anii 1980 la senzori și armament de proveniență sovietică/rusească din anii… greu de zis, că adeseori vorbim de modernizări succesive aduse unor sisteme sovietice.
De pilda, radarul principal Type 382 seamănă izbitor cu sovieticul/rusescul Fregat MAE-3 (NATO Top Plate). Cel mai probabil, după ce l-au cumpărat, chinezii au ales să construiască de capul lor o „evoluție” a acestui radar de cercetare aeriană. Acesta este un radar 3D cu două antene rotative amplasate spate în spate ce funcționează în banda E. Pliantele ne spun că are o rază de detecție a obiectelor zburatoare mari (avioane) de circa 180 km (distanța minimă de detecție este de 2 km) și a obiectelor zburatoare mici (rachete navă-navă) de circa 40 km. Toate bune și frumoase până aici. Dar, pentru că întotdeauna există un dar, conform Deagel, Fregat MAE-5 (similar, chiar mai modern decât MAE-3) poate urmări simultan doar 40 de ținte aeriene. De ce zic doar? Pentru că radarul Artisan operat de marina britanică, similar ca rol are o rază de detecție minimă de 200 m, maximă de 200 km și poate urmări simultan peste 900 de ținte aeriene, chiar și de mărimea unei mingi de cricket. N-o spun eu, o spune chiar Royal Navy. Deci, minunea ruso-chineză = 40. Minunea occidentală = 900. Cam mare diferența, nu credeți? Chiar și în condițiile în care este imposibil să afli astfel de informații în spațiul public și chiar dacă americanii consideră că ucenicul chinezesc Type 382 și-a depășit maestrul sovietic nu cred totuși că au reușit să ajungă la performanțele radarelor occidentale.
Sistemul antiaerian HHQ-16 este unul cu rază medie (35 – 75 km) și este o coproducție ruso-chineză având la origine fie sovieticul SA-11 Gadfly fie SA-17 Grizzly (9M317ME Shtil-1). Chinezii caută să-l modernizeze constant. Folosește rachete cu ghidare radar semi-activă, motiv pentru care navele sunt dotate cu patru radare de control al focului de tip MR-90 Orekh (NATO Front Dome) pentru a mări capacitatea de a ghida mai multe rachete în același timp. Conform unei surse, capacitatea HHQ-16 de a angaja mai multe ținte simultan este superioară sistemului Shtil-1. Ca idee, conform pliantului fabricantului rus, Shtil-1 poate angaja de la două până la 12 ținte aeriene simultan. Ceea ce nu e rău. Dar nici pe măsura sistemelor occidentale care pot angaja și 24 de ținte simultan nu prea e…
Și mai sunt și alte detalii, cum ar fi capacitatea senzorului de proximitate al rachetei antiaeriene de a funcționa în parametri la altitudini foarte mici deasupra mării etc șamd (exemplul meu preferat cu privire la astfel de detalii aici)
În principiu, sistemul Shtil amplasat pe fregatele de clasă Grigorovici s-a descurcat destul de bine împotriva aeronavelor fără pilot și râmân singurele nave din flota Mării Negre care beneficiază de o apărare antiaeriană credibilă. Pe de altă parte, încă n-au avut de-a face cu rachetele anti-navă. Iar rușii nu par prea dornici să vadă cum s-ar descurca într-o astfel de eventualitate așa că au redus activitatea flotei care a rămas mai mult pe lângă Sevastopol. Pentru că nu-și permit să mai piardă nave (vezi scufundarea Moscovei) și pentru că, și dacă ar fi dispuși să le piardă, le-ar fi imposibil să le înlocuiască pe motiv de strâmtori închise de turci.
Apărarea antiaeriană a fost și este în continuare principala vulnerabilitate a flotei rusești. În afară de cele două fregate, celelalte nave sunt dotate cu sisteme cu rază scurtă sau, pur și simplu, au un sistem Tor amplasat pe helipad, o improvizație menită mai mult să ridice moralul matrozilor.
Chinezii par să fi înțeles importanța apărării antiaeriene dar nu par prea dornici să-i verifice eficacitatea în fața „bătrânelor” (conceptual vorbind) rachete subsonice occidentale. Ori, dacă vor să invadeze Taiwan-ul, fix asta vor trebui să verifice. Dar, poate au noroc și apucă rușii să verifice înaintea lor…
Închei cu un grafic despre cum ar putea arăta marina Chinei în 2025. De obicei, cele mai mari probleme apar când cineva se crede mai puternic decât „celălalt”.
