Mă întrebam mai demult într-un articol dedicat pe care-l puteți reciti aici dacă europenii mai știu să facă nave de luptă. Prin urmare, scopul acestei comparații, FFG-62 Constellation vs. FREMM este de a evidenția modificările pe care americanii le-au adus proiectului FREMM, unul cunoscut oricum ca fiind foarte capabil.
Așa că vom începe cu o imagine că doar face cât o mie de cuvinte. Cele două nave sunt suprapuse, FREMM în albastru.
Primele modificări care „sar” în ochi sunt dimensiunile: americanii au lungit nava cu circa 7,5 m (23,6 picioare) și, deși lățimea maximă a rămas la fel, lățimea navei la linia de plutire este puțin mai mare la nava americană (aproximativ 1 m). Lungirea navei a avut drept consecință creșterea deplasamentului navei americane cu aproximativ 500 tone.
În acest context merită amintită o declarație mai veche a amiralului în retragere Rick Hunt, fost şef al flotei de suprafaţă a US Navy din Pacific, consultant al constructorului italian în etapa de proiectare:
One of the things that the Navy wasn’t going to budge on, and we agreed, was the toughness of the ship. So we added about 300 tons of steel on the design for the FREMM. [The extra steel is] going into scantling, ballistic and frag protection, the way the spaces are laid out: We’re as compliant as a DDG. That’s a lot of steel. The compartmentation, the toughness of the ship, the U.S. requirements that are different from the European ships — we moved around some of that extra space; it gets classified very quickly.
De unde rezultă că cerinţele şi exigenţele US Navy în materie de redundanţă şi rezistenţă la șocuri sunt superioare celor europene din moment ce italienii au adăugat proiectului standard al FREMM 300 de tone de oţel pentru a-i creşte şansele de supravieţuire în cazul în care este lovită. De asemenea, amiralul ne spune că fregata americană este la fel de rezistentă la avarii precum un distrugător.
Rămânem la coca navei unde observăm că americanii au renunțat – pentru creșterea stabilității zic ei, la bulbul din prova unde era amplasat și sonarul iar cârmele au fost mutate mai spre pupa. În principiu, rolul bulbului este de a scădea rezistența la înaintare și, adițional, găzduiește și sonarul navei. De exemplu, Arleigh Burke sunt prevăzute cu o provă cu bulb.
De asemenea, pentru diminuarea zgomotului produs de navă, s-a renunțat la elicele cu pas variabil pentru unele cu pas fix. Nu este prima dată când văd această soluție aparent inferioară tehnologic adoptată pe navele dedicate luptei antisubmarin.
O altă modificare destul de vizibilă este la suprastructuri. Europenii folosesc un radar de cercetare cu antena rotativă, amplasat în vârful catargului în timp ce americanii vor folosi o versiune mai mică a radarului AN/SPY-6 care folosește patru antene fixe amplasate imediat deasupra comenzii. În plus, versiunea americană are un singur catarg, deasupra comenzii în timp ce versiunea franco-italiană are două.
Americanii au solicitat ca nava să aibă suficient spațiu pentru a putea „crește” în viitor atunci când noile arme cu energie dirijată, tunurile electromagnetice și ce-o mai inventa „omenirea” vor necesita mărirea bilanțului energetic. În cea mai mare parte organizarea spațiilor interne a rămas la fel.
Misiunile sunt în mare măsură identice: nave multirol (la americani sunt încadrate la „small surface combatants”) capabile să acționeze în medii contestate, atât în marea largă cât și în zona litoralului. Nava poate lupta în toate mediile și este capabilă să desfășoare misiuni de cercetare și supraveghere, inclusiv război electronic. Dacă americanii le vor construi pe toate 56, vor avea mai multe nave de acest tip decât toți ceilalți utilizatori la un loc. Ca să ne facem o idee cam la ce nivel se lucrează peste ocean…
Propulsia a fost păstrată: diesel-electric și gaz cu patru motoare diesel, două motoare electrice și o turbină, o combinație care nu poate decât să ajute în lupta împotriva submarinelor.
În rest, avem de-a face cu un soi de mini-Arleigh Burke, deși nici măcar „mini” nu prea e dacă ne uităm la deplasamentul maxim de 7400 tone al fregatei. Arleigh Burke în prima sa iterație (Flight I) avea un deplasament maxim de 8315 tone în timp ce în ultima, Flight III a ajuns la 9700 tone. Mă aștept ca produsul programului DDG(X) să sară binișor de 10000 tone.
Revenind, lista senzorilor cuprinde cam toți „vinovații” de serviciu: o versiune a AEGIS dezvoltată de Lockheed Martin – COMBATSS-21, noul radar AN/SPY-6 într-o variantă redusă ca dimensiuni prin comparație cu cel instalat la bordul versiunii Flight III, un radar de tip AN/SPS-73(V)18 Next Generation Surface Search Radar, sistemul de lansare verticală a rachetelor antiaeriene Evolved Sea Sparrow Missiles (ESSM) și Standard SM 2 Block IIIC – Mk 41 Vertical Launch System cu 32 de celule, un sistem cu 21 de rachete antiaeriene Rolling Airframe Missile (RAM), rachete anti-navă Naval Strike Missile (16!), tunul de 57 mm Mk 110, un sistem de luptă antisubmarin AN/SQQ-89(V)16 Undersea Warfare/ASW Combat System, contramăsuri AN/SLQ-25 NIXIE etc șamd
Fregatele vor opera un elicopter de tip MH-60R Seahawk și o aeronavă cu aripi rotative fără pilot MQ-8C Fire Scout Vertical Take-off and Landing Tactical Unmanned Aerial Vehicle cu sistemul de control MD-4A.
Nimic nou sub soare aici! Spre deosebire de versiunea europeană, cele 32 de celule și posibilitatea de a „împacheta” patru rachete ESSM într-o singură celulă a sistemului Mk 41 oferă versiunii americane un arsenal semnificativ mai mare, permițând o combinație de 16 rachete Standard cu 64 de rachete ESSM față de cele 32 de Aster 15/30 care sunt la dispoziția franco-italienilor.
De rezistența la avarii nici nu mai discutăm pentru că, din ce am văzut până acum, standardele americane în materie par să fie mult mai exigente decât cele europene.
Toată această „distracție” are și un preț pe măsură: Congresul a alocat primei nave (FFG 62 USS Constellation) în anul fiscal 2020 nu mai puțin de 1.281.200.000 USD. A doua (FFG 63 USS Congress) a „primit” 1.053.100.000 USD în anul fiscal 2021 iar din bugetul anului fiscal 2022 au fost alocați 1.087.900.000 USD pentru cea de-a treia (FFG 64 Chesapeake).
Constitution e dat, dar nu m-ar surprinde ca pe următoarele să le cheme President sau chiar și United States (șanse mai mici pentru ultima totuși…).
Dacă americanii comandă 56 așa cum apărea într-una din planificările prezentate presei sunt chiar curios ce se va întâmpla mai departe cu „epocalul” program denumit Littoral Combat Ship… Având în vedere câte probleme au fost, mai ales cu subclasa Freedom (nu că Independence ar fi fost scutită de belele), dar și costurile de operare vehiculate de 71.000.000 USD/navă/an (vs. 82.000.000 USD pentru Arleigh Burke) s-ar putea ca viața lor să nu fie foarte lungă…