Premise
Indiferent care vor fi rezultatele „operațiunii speciale” desfășurate de Federația Rusă în Ucraina, zona Mării Negre va rămâne pentru multă vreme una destul de turbulentă pentru riveranii ei. Cred că, în acest moment, putem presupune în mod rezonabil că Federația Rusă nu dorește încă o „operațiune specială” împotriva unui membru NATO dar asta nu înseamnă că putem sta liniștiți și relaxați, culcându-ne pe-o ureche.
De fapt, zona Mării Negre va fi din ce în ce mai importantă pentru noi, din motive pe care le-am mai evidențiat cu ocazia unui alt articol ce poate fi recitit aici. România are interese majore în Marea Neagră, începând cu portul Constanța, debușeul economiei românești, trecând prin protejarea zonelor de pescuit și terminând cu asigurarea securității energetice a țării prin exploatarea zăcămintelor din Zona Economică Exclusivă și inițiativele de asigurare a unor rute alternative de transport al gazelor și energiei electrice provenite din zona Caucazului și a Mării Caspice.
Am văzut cu ocazia unor evenimente recente (Nord Stream) că infrastructura de extracție și transport gaze este vulnerabilă și se pretează acțiunilor din zona „gri”, acțiuni desfășurate dar neasumate de diferiți actori statali. Deci, întrebarea zilei este: cum faci atunci când ai ceva de „împărțit” cu o mare putere, net superioară, care joacă murdar?
Războiul Codului – un exemplu de care ne putem folosi
De multe ori istoria ne servește răspunsuri. Iar cel de astăzi este așa numitul Război al Codului, război desfășurat cu intermitențe, din anii 1950 pană prin anii 1970, între Islanda și Marea Britanie. Două țări membre ale aceleași alianțe, NATO. Cam așa începe și articolul „The Cod Wars and Lessons for Maritime Counterinsurgency”, scris de Kevin Bilms și publicat luna aceasta de U.S. Naval Institute:
Can a small state successfully defend its maritime claims against a nuclear-armed opponent? Are smaller actors able to win below the threshold of high-intensity war? Or was Thucydides right in saying that the strong do what they can and the weak suffer what they must? While pondering these questions, today’s disputes in the South China Sea or future concerns in the Arctic may come to mind. But this saga has played out before, and David bested Goliath when Iceland defeated the United Kingdom in the so-called Cod Wars.
Într-un conflict „gri” atât de lung precum Războiul Codului, un „război” în care niciuna dintre părți nu vrea să dea înapoi, dar, totuși, ambele consideră că războiul deschis este de neconceput, toate acțiunile (cu excepția războiului) capătă o valoare sporită și dețin o influență mai mare în ceea ce privește rezultatul conflictului. Contemporanii considerau Războiul Codului „una dintre cele mai complicate încurcături” dintre două țări, iar capacitatea Islandei de a-și valorifica atuurile s-a dovedit decisivă pentru succesul Reykjavikului și înfrângerea politică a Londrei.
Folosind învățamintele Războiului Codului ca ghid pentru o posibilă situație viitoare a României în Marea Neagră, autorul articolului identifică patru elemente care au avut un rol proeminent pe tot parcursul conflictului:
- voința națională mai mare. Simplu spus, islandezilor chiar „le păsa” și s-au raliat împotriva „dușmanului” așa cum ucrainenii s-au raliat împotriva rușilor. Cum pescuitul reprezenta mai puțin de 5% din economia Marii Britanii, interesul populației britanice a fost destul de scăzut iar politicienii lor aveau probleme mai grave pe cap. Resursele alocate au fost pe măsura interesului public pentru acest subiect;
- mize naționale diferite. Astfel, situația este existențială pentru una din părți dar mai puțin importantă pentru cealaltă parte. Reluând exemplul de mai sus, pescuitul reprezenta în acel moment undeva la 80% din economia Islandei dar mai puțin de 5% din cea a Marii Britanii;
- asumarea riscurilor politice. Politicienii islandezi au știut cum să ridice miza la nivel politic și să profite de situația internațională generală, dar și de poziția lor strategică în cadrul NATO. Să ne aducem aminte de GIUK Gap – spațiul maritim vast și penetrabil (în ambele direcții, înspre și dinspre SUA, respectiv Uniunea Sovietică) dintre Groenlanda și Islanda pe de o parte (G pentru Groenlanda și I pentru Islanda), respectiv spațiul și mai vast și mai penetrabil dintre Islanda și Regatul Unit (UK pentru United Kingdom — Regatul Unit);
- tactici inovatoare neletale. Fiind vorba despre un război al codului, vă puteți imagina că majoritatea acțiunilor au avut loc pe mare, principalii protagoniști fiind liliputana dar inovatoarea Gardă de Coastă islandeză și, una dintre cele mai mari și mai titrate marine ale lumii, Royal Navy. Una peste alta, islandezii au folosit tot felul de soluții inedite, neletale, pe care englezii nici n-au știut (dar nici nu par să-și fi bătut prea mult capul cu asta) să le contracareze. Apropos de neletale, Războiul Codului a avut o singură victimă…
O concluzie
Strategia Islandei a reflectat ceea ce poate fi valabil pentru multe marine costiere (green water navy) care luptă cu o forță expediționară în apropierea țărmurilor sale: ele nu trebuie neapărat să dobândească controlul mării în fața unei puteri net superioare însă, trebuie să facă totul pentru a nega acesteia din urmă accesul nestingherit la controlul mării.
După cum a demonstrat și mica marină islandeză, evaluarea și abordarea corectă a situației de către autorități sunt cele mai importante, adeseori în detrimentul letalității. Identificarea modalităților concrete de acțiune și utilizarea celor mai potrivite mijloace tehnice în acest sens par să fie esențiale, mai ales în situațiile „gri”. Interesul populației, mizele naționale aflate în joc și calitatea clasei politice sunt însă elementele cu adevărat esențiale în orice conflict în detrimentul capacităților tehnico-tactice militare (asta nu înseamnă să cazi în extrema cealaltă). Fapt dovedit (zic eu) și în Războiul Codului.
În cazul nostru, interesul populației, dar mai ales al politicienilor pentru subiectul Marea Neagră pare destul de redus, mai multe „zvâcniri relativ leșinate” fiind înregistrate după ce Federația Rusă a preluat Crimeea de la Ucraina. De la „momentul de glorie” prin care am reușit să ne extindem Zona Economică Exclusivă în detrimentul Ucrainei, trecând prin încercarea eșuată de a constitui o flotă NATO la Marea Neagră împreună cu Turcia și Bulgaria, de-abia relativ recent am reușit să creștem vizibilitatea și importanța spațiului Mării Negre pentru UE și NATO (efort susținut și augmentat și de „operațiunea specială” a Federației Ruse).
Lecturam recent comunicatele de presă ale Agenției de Apărare Europene și am ajuns la o consultare publică pe tema strategiei maritime de securitate la nivelul Uniunii Europene. La consultarea publică adresată mai degrabă actorilor instituționali (Target audience – The primary target audience is experts in maritime security issues, but via a public consultation the views of the general public will also be obtained) s-au înregistrat 43 de răspunsuri. Întrebare retorică: câte răspunsuri credeți că au venit din România? Exact… niciunul.
În acest condiții nu este de mirare că la întrebarea – priorități geografice și geopolitice ale viitorului – Marea Mediterană a obținut 71%, Marea Neagră a obținut 43% (în ciuda războiului aflat în desfășurare) urmată la foarte scurtă distanță de spațiul indo-pacific cu 40%… Mai multe detalii și rezultate ale consultării publice găsiți aici.
Dar de ce i-ar interesa subiectul pe europenii din vest când politicienii și populația română îi acordă atât de puțină atenție deși este existențial pentru însuși viitorul nostru, al tuturor…
În ciuda celor de mai sus, nu putem spune că nu se fac (cel puțin în ultima vreme) eforturi diplomatice în sensul recunoașterii importanței geopolitice Mării Negre. Este o muncă grea care necesită persuasiune și răbdare. Și, poate, mai multă agresivitate din partea noastră. Cred că putem fi de acord că, de la intrarea în NATO și UE, România nu a mai avut un proiect de țară. Din punctul meu de vedere, proiectul „România educată” este un eșec major dar nu despre asta este vorba aici.
„Marea Neagră” ar putea fi însă un bun proiect de țară pentru România. De la conștientizarea importanței sale pentru noi până la abordarea unor măsuri concrete în care nu doar recunoaștem importanța sa, ci și facem ceva în acest sens.