Poate că titlul ar fi trebuit să sune așa: LCS, Zumwalt, încotro? Ce putem noi să învățăm din asta?
Dar să mă explic. În ultimii 20 de ani, US Navy a dat o serie de rateuri de ajungi să te întrebi dacă americanii mai știu să construiască nave de luptă. Asta după ce în 2017 ne-am întrebat dacă marinarii americani mai știu să navigheze.
Printre programele afectate de numeroase întârzieri și depășiri halucinante ale bugetului prognozat putem menționa:
- Littoral Combat Ship, o navă de patrulare cu deplasament de peste 3000 tone, gândită să lupte în apele puțin adânci din zona litoralului împotriva numeroaselor vedete rapide iraniene, împotriva submarinelor diesel-electrice sau a minelor marine, un concept bazat pe module interschimbabile din care nici unul nu este astăzi complet operațional (poate cel de suprafață). În plus, navele clasei Freedom vor beneficia de niște reparații costisitoare la nivelul complicatului sistem de transmisie unde US Navy a identificat o eroare de proiectare;
- clasa Zumwalt, o serie de 32 de distrugătoare revoluționare construite în jurul unor tunuri și unor muniții care nu existau și nu există nici astăzi, nave de suport pentru pușcașii marini. Au fost construite doar trei, niciunul deplin operațional încă. Costurile? Amețitoare!
- portavioanele clasei Ford, unde US Navy a instalat pe prima navă a clasei o serie de noi tehnologii, fără însă a le testa temeinic în prealabil. Alți bani, altă distracție, depășirea termenului de livrare, de operaționalizare dar și a bugetului alocat.
Nivelul încrederii Congresului american în capacitatea US Navy de a lansa cu succes noi clase de nave și noi tehnologii este probabil la un minim istoric. Elanul US Navy de a lansa LUSV pe repede înainte a fost tăiat cu brutalitate de Congres, foarte nefericit de altfel cu “extravaganțele” US Navy din ultimii ani:
LCS
Și, totuși, ce are de gând US Navy să facă cu LCS și cu Zumwalt? S-ar părea că, în ceea ce o privește pe LCS, Oceanul Pacific o așteaptă cu brațele deschise mai ales în contextul reorientării pușcașilor marini americani către o forță mobilă, impredictibilă, capabilă să acopere întreg spectrul unui război expediționar. De altfel, Flota a VII-a este una dintre cele mai solicitate flote ale US Navy, așa că orice navă de luptă în plus este binevenită.
LCS va contribui prin urmare la efortul împotriva Chinei. Iar o idee foarte interesantă ne vine de la căpitanul Dan Straub din U.S. Navy:
The LCS has just what the Navy needs to defend freedom of the seas in the first island chain.
Tactica Chinei în zona pe care o revendică este de a folosi mijloace de luptă „asimetrice”: traulere civile de „pescuit” – un soi de miliții navale sau unități ale Gărzii de Coastă, tocmai pentru a menține întregul conflict la un nivel redus fără a escalada în direcția unui război clasic.
Mai pe românește, ideea Chinei este că, dacă te comporți ca un „proprietar”, chiar și fără a avea dreptul legal la asta, în timp, dacă nimeni nu se opune, vei sfârși prin a fi recunoscut drept „proprietar”. Succesul acestei strategii ar fi un precedent extrem de periculos cu atât mai mult cu cât planeta nu duce lipsă de situații similare.
Un exemplu este cel din aprilie 2020 când navele Gărzii de Coastă chineze au hărțuit o navă de explorare malaeziană în propria Zonă Economică Exclusivă recunoscută internațional. Americanii au trimis într-o primă fază un grup de trei nave conduse de USS America (LHA-6) care nu au putut rămâne în zonă mai mult de o săptămână datorită unui program operațional foarte încărcat, inclusiv un FONOP în zona Spratly.
Prin urmare, americanii au decis să trimită în locul USS America pe USS Montgomery (LCS-8) și pe USS Gabrielle Giffords (LCS-10) (detașate în Singapore) pentru a asista și sprijini nava de explorare malaeziană care a putut astfel să-și îndeplinească misiunea.
Autorul citat definește acest concept de utilizare a LCS drept „maritime counterinsurgency (COIN)” unde nu e nevoie să trimiți ditamai nava amfibie ca să facă treaba unei corvete. Operațiunile periodice de tip FONOP (traversade în zone contestate în baza principiului mărilor libere, deschise navigației) în zona Mării Chinei de Sud executate de către unități „grele” aparținând în principal US Navy sunt considerate de autor „neeconomice” cu atât mai mult cu cât Flota a VII-a este una dintre cele mai aglomerate în termeni operaționali.
Căpitanul Dan Straub sugerează o prezență continuă în zona contestată, executată cu unități navale „ușoare”, așa cum sunt navele de tip LCS. În ciuda armamentul insignifiant prin comparație cu un distrugător sau crucișător al US Navy, ca să nu mai menționez grupurile amfibii sau cele ale portavioanelor, LCS sunt totuși nave ale US Navy și arborează unul dintre cele mai eficiente mijloace de disuasiune la nivel planetar, pavilionul SUA.
Practic, pentru LCS, pavilionul SUA funcționează după același principiu după care funcționează și pavilionul NATO arborat de navele Forțelor Navale Române.
Utilizarea LCS în acest scop ar elibera distrugătoarele și crucișătoarele aglomeratei Flote a VII-a pentru sarcini mai importante, antrenamente și operațiuni de întreținere, motivul principal al accidentelor din 2017. Practic US Navy ar folosi o unealtă adecvată situației din teren cu costuri mai mici și cu beneficiul unei prezențe continue, susținute, în detrimentul unor operațiuni de tip FONOP periodice.
LCS au fost gândite din start cu modularitatea în minte. Cala multi-misiune de pe LCS Freedom are 603 mp iar cea de pe LCS Independence are 1412 mp în timp ce helipadul primei are 678 mp iar al celeilalte are 1031 mp, cifre realmente impresionante. Ambele nave au sisteme de comandă și control precum și sistemele de manipulare necesare operării a numeroase tipuri de vehicule fără pilot, telecomandate sau autonome, submarine, aeriene sau de suprafață. Sistemul energetic și cel de răcire sunt astfel dimensionate încât navele pot primi diverse tipuri de armament non-letal sau chiar arme cu energie dirijată. Nu în ultimul rând, aceste nave au, prin comparație cu celelalte nave de suprafață ale US Navy, un pescaj suficient de mic astfel încât pot accesa zone care până acum nu puteau fi accesate de navele grele (LCS pot folosi 1111 porturi la nivel global, doar 362 fiind accesibile suratelor lor mai mari). Viteza mare este și ea un factor care trebuie luat în considerare crescând flexibilitatea navelor. De asemenea, navele sunt și foarte manevrabile. Mai ales atunci când funcționează în parametri…
Momentan US Navy nu mai acceptă nicio LCS Freedom în serviciu până ce constructorul (Lockheed Martin) nu rezolvă problema transmisiei, recunoscută ca defect de proiectare.
Acest tip de nave pare a fi antidotul ideal pentru actuala postură militară chineză, una agresivă, care forțează limitele dar rămâne în zona gri, fără a escalada până la nivelul unui conflict deschis. O zonă gri care este aplicată cu succes și de o altă putere, Rusia.
O concluzie și pentru noi
Chiar dacă la prima vedere comparația pare forțată, în opinia mea, ideea poate fi aplicată și la nivelul Forțelor Navale Române. În cazul nostru, echivalentul LCS în Marea Neagră ar putea fi nava purtătoare de rachete, un tip de navă despre care am tot vorbit în ultima vreme.
Vorbim așadar de o navă militară (nu a poliției de frontieră sau a altor autorități civile), semnificativ mai ieftin de operat și de întreținut decât o corvetă grea sau o fregată, capabilă să execute o gamă foarte largă de misiuni pe timp de pace (patrulare în apele proprii sau internaționale, cercetare și supraveghere, participarea la exerciții navale dar și la misiuni internaționale de intensitate scăzută dar care necesită totuși prezența unei nave militare), și care să fie totuși relevantă și în cazul unui război (rachete anti-navă cu capacitate de atac la sol, așa cum este NSM-ul).
Ca portret robot am în vedere o navă cu un deplasament de circa 8 – 900 tone, cu propulsie integral diesel, construita după standarde militare cu senzori moderni, capacitatea de a opera vehicule fără pilot (aeriene sau subacvatice) și un armament compus dintr-un tun principal de 57 – 76 mm, artilerie secundară cu tunuri de 20 – 30 mm, rachete anti-navă cu capacitatea de a lovi ținte în adâncimea teritoriului inamic și un sistem antiaerian cu rază scurtă de acțiune pentru apărarea proprie. Nave ieftin de achiziționat, ieftin de operat și ieftin de întreținut.
Zumwalt
Cu cât citesc mai mult despre Zumwalt și viitorul combatant de suprafață al US Navy, cu atât cred că primul va constitui baza celui de-al doilea. Mai multe despre înlocuitorul crucișătoarelor de clasă Ticonderoga și al distrugătoarelor de clasă Arleigh Burke puteți citi aici.
Între timp, distrugătoarele clasei Zumwalt au fost alocate unei unități de test a US Navy – Surface Development Squadron-1 (SURFDEVRON) și în perioada următoare vor… experimenta.
Zumwalt vor fi printre primele nave care vor fi dotate cu rachete hipersonice operaționale. Și cum acestea nu încap în spațiul celulelor verticale standard cu care navele sunt deja echipate, proiectanții vizează locul ocupat de cele două turele cu tunuri de 155 mm. Acestea sunt oricum nefuncționale conform scopului inițial și cu perspective cât se poate de neclare. De asemenea, marina are planuri mari și în ceea ce privește instalarea și testarea unor lasere de mare putere pe Zumwalt.
Până una alta, sistemul de comandă și control al Zumwalt va fi la cârma mai multor vehicule fără pilot (la propriu) pe care le va coordona în cadrul unui exercițiu ce va avea loc în Pacific. Nava implicată este USS Michael Monsoor (DDG-1001).
Cu acest tip de exerciții US Navy încearcă un nou concept de operațiuni dar și ce este posibil și ce nu în condițiile tehnologice actuale.
“This event will incorporate many unmanned capabilities and unmanned capability enablers, including the Super Swarm project, the Medium Displacement Unmanned Surface Vessels (MDUSV) Sea Hunter and Sea Hawk, the MQ-8B Fire Scout Unmanned Aerial Vehicle (UAV), and the MQ-9 Sea Guardian UAV,” a declarat un purtător de cuvânt al US Navy.
Potrivit articolului citat, USS Michael Monsoor va utiliza „abilitățile unice de comandă și control ale navei pentru a controla și coordona în luptă, la distanțe mari, alte nave precum și mai multe vehicule fără pilot (enumerate mai sus).
Zumwalt – centrul de conducere a luptei Sursa foto: navalnews
O concluzie și pentru noi
Navele militare sunt bunuri cu durată lungă de viață (30, chiar 40 de ani). Prin urmare, atunci când achiziționezi un astfel de bun, te gândești că vrei să fie relevant atât astăzi, la data achiziției, cât și peste 30 de ani, cu o modernizare majoră la mijlocul duratei de viață.
Prin urmare, un astfel de bun trebuie ales cu misiunile viitorului în minte. Trebuie să fie modernizabil fără alocarea unor fonduri majore. Trebuie să poată crește în timp, fără modificări structurale costisitoare.
Am remarcat că profilul „stealth” al Zumwalt a luat ochii marii majorități. De fapt, ceea ce este cu adevărat remarcabil la această navă este sistemul de propulsie, capabil să producă nu mai puțin de 78 MW. Și nu neapărat cifrele brute impresionează ci modul în care sistemul poate accesa și distribui această putere către propulsie, sistemul de senzori sau cel de armament.
Un al doilea aspect care trebuie avut în vedere este capacitatea de comandă și control. Capacitatea de a ochi cu proprii ochi și de a trage cu pușca altuia. Lupta în rețea, la toate nivelurile. Este un alt domeniu în care această clasă pare să se facă remarcată, fiind concepută din start cu așa ceva în minte, dovadă impresionantul centru de conducere a luptei din poza de mai sus.
Nicolae