Programul LRASM avansează. După cum spunea un ofițer de relații cu publicul celor de la Naval News:
“the Navy achieved early operational capability (EOC) for the Long Range Anti-Ship Missile (LRASM) on the F/A-18 in November 2019. LRASM will play a significant role in ensuring military access to operate in the Pacific and in the littorals by providing a long-range surface warfare capability.”
Succesul din noiembrie 2019 urmează celui din decembrie 2018 când LRASM a reușit același lucru și pe B-1B. Doar că, în timp ce F/A-18 poate opera cu patru LRASM acroșate sub aripi, în cala B-1B pot intra până la 24 de LRASM…
Cel mai probabil, se urmărește operaționalizarea rachetei și pe B-52 și P-8A Poseidon. Personal, eu cred că ne uităm la principala rachetă anti-navă a forțelor armate americane pentru anii ce vor urma.
Povestea LRASM a început în 2009, principalele părți implicate fiind U.S. Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA), Lockheed Martin și Office of Naval Research (ONR). Aceștia au răspuns nevoii US Navy pentru o nouă rachetă anti-navă care să înlocuiască bătrâna Harpoon, o rachetă concepută în anii 1970.
Articolul s-ar fi putut foarte bine termina aici, dar am decis că merită să fac o trecere în revistă a principalelor caracteristici ale LRASM, să vedem de ce este atât de deosebită o rachetă anti-navă subsonică, departe de standardele actuale – super/hipersonice, atât de prezente în spațiul public în ultimii ani.
LRASM în toată splendoarea cu niște oameni pe lângă astfel încât ne putem da seama de dimensiunile ei Sursa foto: Lockheed Martin
Când vine vorba de LRASM aud numai cuvinte de laudă. Se pare că a câștigat chiar și premii. Dar hai să vedem de ce.
Capabilitățile stealth
Rachetele de croazieră de ultimă generație, așa cum sunt LRASM sau NSM se remarcă prin caracteristicile care le fac greu observabile de către radare (și aceasta este nota în care vom discuta despre stealth în acest articol). Indiferent de dimensiunile rachetelor menționate putem observa formele mai mult rectangulare decât rotunde și prizele de aer pentru admisie cu forme speciale, triunghiuri ascuțite, care amintesc de F-35, F-22 sau chiar de B-2 în timp ce evacuarea gazelor este încă rotundă/ovală ca formă.
De asemenea, corpul rachetei este realizat din materiale care scad semnătura radar a rachetei, cum este de exemplu fibra de carbon.
În pozele de mai jos am evidențiat prizele de aer cu forme specifice obiectelor zburătoare despre care se spune că au caracteristici stealth, a se citi greu observabile în spectrul radar.
Senzorii
Marea majoritate a rachetelor de croazieră anti-navă occidentale sunt ghidate spre țintă de un sistem inerțial în baza informațiilor primite de la radarul de conducere a focului iar după ce ajung în apropierea țintei își pornesc propriul radar activ, devenind astfel foarte vizibile pentru radarul și complexul de contramăsuri al navei atacate.
Rachetele de generație nouă au o abordare pasivă a modului în care detectează ținta. Toate acestea în numele unui nou dicton, iertată fie-mi licența poetică, și anume: emisii zero.
De exemplu, NSM dispune doar de un cap de ghidare în infraroșu, tip imaging infrared (IIR), bănuiala mea – foarte avansat tehnologic, ceea ce ajută racheta norvegiană să evite contramăsurile clasice, bazate pe materiale pirotehnice care ard la temperaturi foarte mari, orbind practic capul de ghidare al rachetei. Pe de altă parte, pentru a fi sigur că nu lovești ceea ce nu trebuie, este nevoie de o întreagă bibliotecă de ”imagini” ale navelor vizate. Subsemnatul a văzut cu ochii lui cum o rachetă cu cap de ghidare IIR ignoră clasicele contramăsuri de tip flares și lovește ținta desemnată pe baza ”portretului” acesteia. Cele mai noi contramăsuri împotriva rachetelor cu cap de ghidare IIR sunt cele de tip DIRCM despre care puteți citi mai multe aici. La aceasta se adaugă și sistemele de tip laser așa cum este cel pe care americanii l-au folosit la bordul USS Ponce și care, teoretic vorbind, ar trebui să fie capabil să ”orbească” o rachetă ghidată IIR. Americanii par a fi cei mai avansați în acest domeniu, noi și noi sisteme laser urmând a fi instalate experimental pe corvetele Littoral Combat Ships (LCS), pe navele amfibii San Antonio și pe distrugătoarele Arleigh Burke.
La LRASM însă, lista senzorilor este mult mai lungă prin comparație cu celelalte rachete anti-navă azi în serviciu:
- radar activ/pasiv. Racheta poate folosi radarul atât în mod activ, atunci când zboară la o altitudine medie pentru a descoperi o navă sau un grup de nave cât și în mod pasiv, atunci când se află în apropierea țintei/țintelor și a coborât la altitudinea de atac. Logica este că în modul pasiv, racheta ascultă/interceptează emisiile navei atacate fără însă a emite unde radio la rândul ei, ceea ce o face susceptibilă de a rezista mai bine la contramăsurile clasice împotriva rachetelor ghidate radar activ și, totodată, mai dificil de reperat și interceptat de radarele și rachetele inamicului.
- sistem de avertizare la iluminarea radar și propriul sistem de contramăsuri. Cu ajutorul sistemului de avertizare, LRASM va ști când este iluminată de sistemele radar inamice ceea ce va declanșa activarea propriului sistem de contramăsuri pentru bruierea radarului inamic.
- sistem IIR despre care am vorbit ceva mai mult mai sus și biblioteca aferentă pentru ghidarea și lovirea țintei, cu capabilitatea de a discrimina țintele (civile, militare, tipuri de nave etc).
- GPS, INS, TERCOM. Adică navigația se face cu ajutorul sistemului GPS (deosebit de rezistent la bruiaj, ne spun ei), al celui de navigație inerțială și al celui de recunoaștere automată a reliefului ceea ce dă posibilitatea platformelor militare echipate cu LRASM de a lovi ținte aflate în adâncimea teritoriului inamic, nu doar pe litoralul acestuia. Despre GPS puteți citi aici, despre INS aici iar despre TERCOM puteți citi mai multe aici.
- Data link (transfer de date) ce lucrează în banda L, furnizat de ViaSat. Sistemul de transmisie a datelor este bidirecțional și permite rachetei să ”vorbească” atât cu platforma lansatoare pentru a primi actualizări, cu alte platforme care-i pot transmite noi informații cât și cu alte rachete LRASM aflate în zbor.
- Deasupra tuturor acestor senzori stă Măria Sa, Inteligența Artificială (IA). O dată lansată, racheta intră în mod autonom, toate informațiile furnizate de senzori fiind diseminate de ”creierul” rachetei care asigură discriminarea țintelor, decide modalitatea de atac, comunică și se coordonează cu celelalte rachete aflate în zbor și se apără în cazul în care este reperată și se încearcă doborârea ei. Nu cred că IA-ul de la bordul LRASM are capacitatea de a învăța, cel mai probabil funcționează pe baza a ceva asemănător principiului IF/THEN.
Alte caracteristici
Aici intrăm la categoria peanuts, sau alune, nu că n-ar fi importante și acestea.
- greutate totală: 1 088 kg (lansare din avion) / 2 000 kg cu booster;
- greutate cap de luptă: 450 kg;
- viteza: înalt subsonică;
- raza de acțiune: peste 200 mile marine (aprox. 370 km);
- lansabilă aerian (F/A-18 E/F Super Hornet – 4 LRASM acroșate, B1-B Lancer – 24 LRASM în cala internă), de pe nave (Mk-41 VLS) și, se pare, se lucrează la capacitatea de lansare din submarin și, posibil, din B-52 și P-8A Poseidon;
- preț estimat: aproximativ 3 000 000 USD.
Concluzii
Toate cele prezentate succint mai sus mă conduc la concluzia, proprie și personală, că, de fapt, ne uităm mai mult la o dronă autonomă decât la o rachetă ”proastă”. Atunci când tu ești lansat spre o zonă și îți cauți singur ținta, diseminezi informațiile primite de la alte platforme (nave, avioane, alte surate), comunici cu alte surate aflate în zbor în zona ta și organizezi împreună cu ele un atac coordonat împotriva inamicului și mai ești și capabil să ”simți” când cineva ”îți vrea răul” și să reacționezi în consecință, apărându-te, atunci pur și simplu, ai trecut la #altnivel. Asta, bineînțeles, dacă ce spune pliantul este adevărat.
X-47 B apuntând cu ajutorul cablurilor arestoare pe un portavion american. X-47 C urma să poată transporta o sarcină utilă de 4500 kg, fix 4 LRASM. Sursa foto: wikipedia
Conceptul însă, este peste tot ceea ce există acum pe piață și nu pot să nu remarc asemănarea cu conceptul din spatele rachetelor sovietice P-500 Bazalt și P-1000 Vulcan, trecând prin P-700 Granit. Doar că la un nivel de sofisticare niciodată atins de conceptul sovietic.
Nu pot să nu mă gândesc la scenariul în care de pe puntea noului portavion decolează căteva, să zicem 12, X-47 având la bord fiecare câte patru rachete anti-navă LRASM. Nu asta era definiția atacului la saturație?
Nicolae
Surse:
https://svppbellum.blogspot.com/2019/10/l-agm-158c-lrasm-missile-anti-nave.html
https://www.janes.com/article/89797/lockheed-martin-awarded-lrasm-upgrade-contract
https://www.lockheedmartin.com/en-us/products/long-range-anti-ship-missile.html
https://en.wikipedia.org/wiki/AGM-158C_LRASM
https://www.baesystems.com/en/article/long-range-anti-ship-missile-sensor-production-begins
Next-Generation Anti-Ship Missile Achieves Operational Capability with Super Hornets