Profitând de o discuție cu mihais, cum altfel decât în contradictoriu 🙂 , am reușit să structurez câteva idei care, cred eu, ar merita o dezbatere mai amplă.
Toată lumea se uită la ce se întâmplă în Ucraina și, adeseori, tinde să tragă concluzii cu ușurință, concluzii alimentate poate și de propriile idei preconcepute. Mai merită adăugat aici și că am observat o lipsă de cunoaștere la nivelul publicului general atunci când vine vorba de istoria navală a spațiului carpato-danubiano-pontic și a celor care l-au populat de-a lungul veacurilor, un fapt pe care încerc să-l corectez atât cât pot cu articolele publicate pe rnhs.info
Revenind la războiul naval din Ucraina avem o confruntare atipică datorată faptului că Ucraina nu are… marină militară. Ceea ce nu este și cazul Federației Ruse care, prin Flota Mării Negre, poate fi considerată una dintre puterile navale ale Mării Negre.
Geografic vorbind, zona de conflict este limitată la partea nord-vestică a Mării Negre și la Marea Azov la care doar cele două țări sunt riverane. Zona de nord-vest a Mării Negre este limitată la vest de vărsarea brațului Chilia, la sud de insula Șerpilor (aflată la aproximativ 45 km de litoralul ucrainean) iar la est de Sevastopol și vârful sudic al peninsulei Crimeea. De-a lungul litoralului avem câteva orașe deosebit de importante așa cum sunt Odesa, Mikolaiv sau Herson. O altă particularitate este dată de componenta fluvială, fluviile Nipru și Bug având importanța lor în acest context. Toată această zonă de nord-vest are o suprafață de aprox. 40.000 kmp și este una din zonele puțin adânci ale Mării Negre (adâncime medie de circa 50 m) care poate îngheța în cursul iernilor mai aspre.
În al Doilea Război Mondial, conflictul din Marea Neagră a avut un caracter aero-naval cu o importantă componentă terestră. Faptul că Germania (și România de altfel) este o putere continentală s-a reflectat și în utilizarea ineficientă și inconsecventă a forțelor aero-navale de care Axa dispunea în Marea Neagră cu consecințe extrem de importante asupra componentei terestre. Îndrăznesc să opinez că, în ciuda avansului tehnologic, lucrurile nu s-au schimbat fundamental.
Imagine Google Maps a zonei în care se desfășoară conflictul naval dintre Rusia și Ucraina în Marea Neagră. Marea Azov este practic o mare internă a celor două state cu un statut juridic deosebit.
De la premisa că Ucraina nu are marină militară au plecat și rușii care, în primele săptămâni ale conflictului, au „defilat” realmente prin fața Odesei efectuînd bombardamente cu artileria de bord sau simulând desanturi amfibii pentru a fixa trupele ucrainene în zonă. În principiu, atunci când capacitățile de luptă sunt atât de inegale, marina aflată în inferioritate nu are altă posibilitate decât să recurgă la tactici de gherilă. Iar rușii ar fi trebuit doar să se uite puțin la propria istorie navală ca să anticipeze mișcările Ucrainei. Mai mult decât atât, pierderea crucișătorului Moscova a scăzut semnificativ moralul echipajelor din flota Mării Negre și a tăiat definitiv elanul conducerii flotei de a mai „defila” demonstrativ prin fața Odesei. Până acum, flota Mării Negre nu a găsit soluția de a opera cu mijloace navale (altele decât submarinele) în raza bateriilor de coastă ucrainene și nici nu o va găsi prea curând având în vedere faptul că Turcia a închis strâmtorile iar ei nu operează decât două nave capabile să se apere în fața rachetelor navă-navă, cele două fregate de clasă Grigorovici pe care, în acest moment nu-și permit să le piardă. De altfel, flota Mării Negre nu a găsit soluții nici pentru distrugerea bateriilor de coastă ucrainene care operează în zona Odesa și nici nu pare capabilă s-o facă.
Ucraina a beneficiat de un puternic suport informativ, mai multe aeronave SUA, Marea Britanie, Italia, Franta desfășurând misiuni de patrulare și supraveghere a spațiului NV al Mării Negre.
Dar România nu se află în situația Ucrainei. Adică în război cu Rusia. Pentru că dacă ne uităm la echipamentele componentei maritime a Forțelor Navale Române putem observa că, în eventualitatea unui conflict similar, nu am fi departe de situația marinei ucrainene la debutul „operațiunii speciale” a Rusiei. Această stare tristă de fapte oferă însă și avantaje: oportunitatea de a crea o marină militară modernă, profitând de experiența aliaților NATO și de avansul tehnologiei occidentale în materie.
Consider însă că, înainte de a ieși la cumpărături, ar trebui poate să stăm nițel strâmb și să încercăm să judecăm drept. Iar asta înseamnă o analiză aprofundată a ceea ce reprezintă acvatoriul Mării Negre pentru România și care sunt interesele pe care vrem să le promovăm și să le apărăm aici. Enumerarea de mai jos nu are pretenția de a acoperi toate aspectele relevante asupra cărora trebuie să reflectăm pentru a configura marina militară ideală, dar sunteți invitați să contribuiți:
- aspectul geografic și caracteristicile generale ale Mării Negre;
- situația politică și juridică curentă și pe termen mediu spre lung (durata de viață a mijloacelor tehnice de achiziționat) – exemple: România este membru NATO și UE, șansele unui război deschis Rusia vs. NATO în Marea Neagră, situația strâmtorilor, aspirațiile Georgiei și Moldovei la NATO/UE, Turcia și ambițiile ei geopolitice și, bineînțeles, perspectivele războiului din Ucraina – posibilitatea „înghețării” conflictului sau escaladarea sa. Un lucru pare să fie cert, Rusia va rămâne de partea „cealaltă” pentru multă vreme;
- aspectul economic (exemple – energie: exploatarea resurselor naturale – gaz, petrol, regenerabilele; comerțul internațional; transporturile speciale: conducte, cabluri submarine), din prezent și pe termen mediu spre lung;
- aspectul tehnologic, mai pe românește spus, ce se întrevede în viitorul apropiat și mediu spre lung (senzori, comunicații, arme etc samd) în domeniul tehnologiilor cu aplicație militară.
Cele de mai sus sunt necesare pentru a configura marina militară „optimă” din punct de vedere al mijloacelor tehnice raportat la disponibilitatea politicului de a susține bugetar un astfel de proiect, știut fiind că marina a „beneficiat” mereu de cele mai reduse alocări bugetare din cadrul MApN. Prin urmare, trebuie să se găsească echilibrul „ideal” dintre ceea ce ne trebuie și ceea ce putem susține din punct de vedere bugetar.
În acest context trebuie să menționez că, în calitate de riveran la Marea Neagră, România trebuie în mod obligatoriu să fie capabilă să-și asigure protecția litoralului și a apelor teritoriale proprii. În principiu, asta înseamnă să fie capabilă să facă poliția acestor ape (Garda de Coastă este mult mai bine echipată decât Forțele Navale Române din acest punct de vedere), să fie capabilă să respingă un desant amfibiu, ceea ce poate fi redus (la absurd) la capacități tehnico-tactice de lovire și scufundare a navelor inamice – baterii de coastă și capacități de minare/deminare. Pe scurt, să dispui de mijloacele tehnico-tactice de care a dispus și Ucraina la debutul „operațiunii militare speciale”. Însă acesta este un minim minimorum și exclude orice alte „pretenții”, cum ar fi protejarea și exploatarea Zonei Economice Exclusive în condiții de conflict gri, nedeclarat, așa cum probabil că vom avea în următorii ani cu Federația Rusă.
Ce presupune din punct de vedere al mijloacelor tehnico-tactice să vrem mai mult de la Marea Neagră este un subiect deschis. Aș încerca însă să gândesc problema fără preconcepții, inovativ, căutând să mă îndepărtez de vechile structuri și „tradiții”. Însă asta nu înseamnă că trebuie să cădem în cealaltă extremă: mările sunt stăpânite de nave tot așa cum și cerurile sunt stăpânite de aeronave iar spațiul de nave spațiale.