Premise
Conform USNI News, US Navy încearcă, din nou, să scoată din serviciu două nave de tip Littoral Combat Ship (LCS), din sub-clasa Independence: USS Jackson (LCS-6) și USS Montgomery (LCS-8). Cele două nave au intrat în serviciul activ în 2015, respectiv în 2016 și sunt proiectate pentru o durată de viață de 25 de ani.
Nu este prima dată când US Navy încearcă să retragă din serviciu nave de tip LCS. Preferatele par să fie navele din sub-clasa Freedom care au un defect de proiectare la transmisie, reparațiile fiind deopotrivă costisitoare și complexe (necesită tăierea corpului navei).
Navele din clasa Independence au fost repartizate în Oceanul Pacific (baza principală fiind în San Diego) și sunt destul de aproape de momentul operaționalizării modulului de luptă împotriva minelor marine. De asemenea, modulul de luptă împotriva țintelor de suprafață a fost finalizat și s-au executat trageri cu muniție reală. Modulul de luptă împotriva submarinelor a fost însă abandonat dar navele de clasă Independence sunt prevăzute încă din faza de proiectare cu tot ceea ce este necesar pentru a putea tracta un sonar cu adâncime variabilă, un senzor considerat esențial în lupta antisubmarin (de pildă, fregatele Type 23 specializate în lupta submarin sunt catalogate de Royal Navy ca „Towed Array Patrol Ship”).
În principiu, US Navy consideră navele de tip LCS ca fiind „ușor” înarmate. Doar că ce-i „ușor” pentru US Navy poate fi suficient pentru niște forțe navale regionale.
Din punct de vedere al blindajului și al sistemelor care trebuie să asigure supraviețuirea navei în cazul în care este lovită, navele de tip LCS sunt încadrate în clasa 1+ (nivel redus). În US Navy, în clasa 1 sunt încadrate navele de patrulare, dragoarele și navele de suport sau cele logistice, în clasa a 2-a (nivel mediu) sunt încadrate fregatele și navele amfibii iar în clasa a 3-a avem principalele nave de luptă – portavioanele, crucișătoarele și distrugătoarele (nivel ridicat).
Dacă ne uităm la produsele pieței europene de corvete (Gowind, Sigma, Abu Dhabi) vom observa că majoritatea sunt la origine nave de patrulare (clasa 1 în US Navy) cărora le-au fost îmbunătățite suita de senzori și armamentul ambarcat. Măcar americanii și-au testat LCS-urile la șocul provocat de o explozie submarină, la europeni n-am văzut așa ceva.
Chiar dacă deplasamentul le recomandă pentru o clasă superioară, prin prisma misiunilor pe care le pot îndeplini, cred că LCS-urile pot fi încadrate în clasa corvetelor.
Dar, datorită faptului că este un trimaran, sub-clasa Independence vine și cu o serie de capacități tehnice pe care nu le mai regăsim la alte corvete: modularitatea spațiilor interioare. După cum evidențiam într-un articol mai vechi, LCS au fost gândite din start cu modularitatea în minte. Cala multi-misiune de pe LCS Independence are 1412 mp în timp ce helipadul are 1031 mp, cifre realmente impresionante pe care nu le regăsim nici la nave din categorii superioare (fregate, distrugătoare).
LCS Independence dispun de sisteme de comandă și control precum și de sistemele de manipulare necesare operării a numeroase tipuri de vehicule fără pilot, telecomandate sau autonome, submarine, aeriene sau de suprafață. Sistemul energetic și cel de răcire sunt astfel dimensionate încât navele pot primi diverse tipuri de armament non-letal sau chiar și arme cu energie dirijată (Lockheed Martin are în dezvoltare un laser de 150 kw care va fi integrat și testat pe LCS-9 USS Little Rock). Viteza mare este și ea un factor care trebuie luat în considerare crescând flexibilitatea navelor. De asemenea, sunt și foarte manevrabile.
Ceea ce face ca navele clasei Independence să fie foarte potrivite ca nave „mamă” pentru drone, nave de sprijin și intervenție pentru scafandri, nave logistice sau, pur și simplu, nave de patrulare. Toate acestea în condițiile în care senzorii și armamentul sunt la nivelul unei corvete și este suficient loc pentru îmbunătățiri.
Navele de clasă Independence sunt construite din aluminiu și au avut ceva probleme la corpul navei (apariția unor fisuri) dar asta nu este o noutate, fregatele de clasă Oliver Hazard Perry au avut probleme similare. Important este că problema poate fi rezolvată prin reproiectarea și întărirea zonelor unde au apărut fisurile.
O altă problemă ar fi costurile de operare vehiculate a fi în jurul a 60 milioane USD anual (80 de milioane pentru un distrugător de clasă Arleigh Burke) în condițiile în care operațiunile de întreținere curentă și reparațiile ocazionale sunt efectuate exclusiv de contractori privați. Transferul acestor operațiuni către echipaj și șantierele marinei este soluția identificată de US Navy pentru reducerea cheltuielilor anuale de operare. Probabil că suma a fost învârtită deliberat prin presă și pentru a convinge Congresul să aprobe retragerea unor nave aproape noi din serviciul de luptă.
O idee năstrușnică
Prin urmare, m-am gândit cum putem noi ajuta US Navy să convingă Congresul să aprobe retragerea acestor nave aproape noi. Păi este simplu: să le transfere Forțelor Navale Române la prețul de 1 dolar american per navă! Atenție însă, vorbim aici doar de navele din clasa Independence, nu și de cele de clasă Freedom.
Congresul nu s-ar putea opune ajutorului acordat unui stat atât de important în cadrul arhitecturii de securitate a NATO la Marea Neagră, un pilon (cam gol și strâmb ce-i drept) de securitate și stabilitate regională pe flancul estic al NATO. În plus, i-am scuti de costurile aferente scoaterii din serviciu și conservării navelor.
Iar acestea vor trebui să vină echipate la un standard comun în ceea ce privește armamentul, senzorii și sistemele de comandă, control și comunicații (mai multe informații despre „standardul” comun aici) pentru că, la un moment dat, se vehicula prin spațiul public că ar exista diferențe de echipare între navele aceleiași clase.
De asemenea, în opinia mea, armamentul antiaerian ar trebui îmbunătățit prin adoptarea lansatorului Mk-144 cu o capacitate sporită la 21 de rachete RAM în locul Sea Ram (11 rachete RAM). O altă posibilă îmbunătățire care ar merita explorată ar fi adăugarea unui lansator vertical Mk-41 VLS / Mk-56 GMVLS cu opt celule pentru a crește capacitățile tehnice de luptă antiaeriană.
General Dynamics Multi-Mission Combatant: Varianta de export a clasei Independence
US Navy ar furniza navele în configurația lor actuală urmând ca noi să plătim aducerea lor la un standard comun (acolo unde este cazul) și îmbunătățirea sistemelor de luptă antiaeriană. Navele ar trebui să includă elementele descrise în poza de mai jos cu mențiunea că US Navy a renunțat la modulul de luptă antisubmarin. Asta nu înseamnă că unele din elementele sale nu pot fi montate.
Standardul coumn trebuie să includă și echipamentele scrise cu galben, pe lângă cele scrise cu alb
În Forțele Navale Române, prin prisma capacităților tehnico-tactice, aceste nave ar putea fi încadrate aproape oriunde… În Divizionul 146 Nave Minare Deminare dacă sunt echipate cu modulul de luptă împotriva minelor marine, în Divizionul 150 Rachete Navale ca nave bază/protecția forței pentru navele purtătoare de rachete sau chiar și la Divizionul 50 Corvete, cu oarecare indulgență, dacă primesc un sonar remorcat cu adâncime variabilă.
Mai rămâne un singur lucru: să cerem!