Am zis că nu mai scriu nimic anul acesta, dar nu m-am putut abține. Totuși, nu e un articol propriu-zis ci, mai mult, o invitație la dezbatere.
Am cules de aici prețurile actualizate ale principalelor rachete din inventarul US Navy:
- Standard Missile 2 (SM-2) Block IIIAZ – 1.200.000 USD – cost per unitate pentru kitul de conversie de la SM-2 Block IIIA la Block IIIAZ, versiune specială pentru navele clasei Zumwalt.
- Standard Missile 2 (SM-2) Block IIIC – 2.349.000 USD – cost per unitate pentru kitul de conversie de la SM-2 Block IIIA și Block IIIB la configurația Block IIIC cu ghidare radar activă.
- Standard Missile 3 (SM-3) Block IB – 11.830.000 USD per unitate, finanțare venită prin Missile Defense Agency’s (MDA).
- Standard Missile 3 (SM-3) Block IIA – 36.387.000 USD per unitate, finanțare venită tot prin Missile Defense Agency’s (MDA).
- Standard Missile 6 (SM-6) – 4.318.632 USD per unitate, preț obținut ca medie pentru comanda finanțată prin bugetul anului fiscal 2021 care include atât Block I cât și Block IA.
- Evolved Sea Sparrow Missile (ESSM) – 1.795.000 USD per unitate, preț obținut ca medie pentru comanda finanțată prin bugetul anului fiscal 2021 care include varianta Block I și Block II.
- Rolling Airframe Missile (RAM) – 905.330 USD per unitate, preț obținut ca medie pentru comanda finanțată prin bugetul anului fiscal 2021 care include varianta Block II și Block IIA.
- Tactical Tomahawk (TACTOM) Block V – 1.537.645 USD per unitate, pentru versiunea de atac la sol.
- Naval Strike Missile (NSM) – 2.194.000 USD per unitate.
- Griffin (utilizate pe navele costiere Cyclone) – 127.333 USD per unitate, preț extras din anul fiscal 2019.
- Vertical Launch Anti-Submarine Rocket (VL-ARSOC) – pentru 2021 este finanțată achiziția unor kituri de reparații capitale în valoare de 490.909 USD per unitate.
Câteva observații
Rază scurtă/CIWS – Rolling Airframe Missile (RAM) este o rachetă antiaeriană folosită pentru apărarea apropiată a navei.
Rază medie – ESSM este, în opinia mea, o rachetă cu rază medie de acțiune: rază de 50 km+, altitudine maximă estimată la peste 15.000 m.
Rază lungă (de remarcat că SM-2 are o versiune cu rază extinsă de acțiune prin comparație cu cea clasică):
- Standard SM-2 Block IIIC este racheta cu care US Navy face apărarea antiaeriană a grupurilor de portavioane sau a unei zone determinate. Are o rază de acțiune de 74 până la 167 km, altitudinea maximă de angajare fiind de peste 24.400 m. Până la operaționalizarea SM-6, era racheta antiaeriană cu cea mai mare rază de acțiune/altitudine de angajare din arsenalul US Navy. În opinia mea, SM-2 este o rachetă antiaeriană cu rază lungă de acțiune.
- Standard SM-6 este o rachetă cu misiune duală, antiaeriană și antinavă, care surclasează SM-2 din punct de vedere al performanțelor: rază maximă de acțiune de aproximativ 240 km, altitudine maximă de 34.000 m. Probabil că are un preț similar cu SM-2 Block IIIC. Cred că nu există nici un dubiu aici și vorbim despre o rachetă cu rază lungă de acțiune.
Antibalistic – Standard SM-3 este racheta hipersonică utilizată pentru interceptarea rachetelor balistice, parte a Aegis Ballistic Missile Defense System. SM-3 este amplasată și la Deveselu.
Sursa: seaforces
Fiecare din rachetele enumerate mai sus au cerințele lor proprii în materie de senzori pentru a permite exploatarea lor eficientă. Este general acceptat că o rachetă cu rază lungă de acțiune are nevoie de senzori capabili să detecteze țintele aeriene la distanțele respective, senzori de dimensiuni apreciabile în ciuda miniaturizării datorate progresului tehnologic, amplasați la o înălțime cât mai mare pentru lărgirea orizontului. De asemenea, consumul de energie asociat acestor senzori este mare la fel ca și capacitățile de răcire (ca orice lucru, funcționarea lor produce căldură). Mai mult decât atât, rachetele care au cap de ghidare semi-activ (unele variante de SM-2, ESSM Block I) necesită și radare dedicate de control al focului.
Apărarea antiaeriană cu rază lungă de acțiune este de obicei specifică navelor cu deplasament mare (între 7000 și 10000 de tone), capabile să asigure armamentului și senzorilor instalați la bord o platformă stabilă. Astfel de nave trebuie totodată să aibă la bord și un număr rezonabil de rachete (de la 48 până la peste 100 de celule verticale de lansare) pentru că, de obicei, realimentarea celulelor verticale nu poate fi făcută decât în port.
În plus, față de cerințele enumerate mai sus, se adaugă și prețul mare pe care nu multe țări și-l permit.
O altă abordare
Un contra-exemplu pentru cele de mai sus ar putea fi noile corvete produse de Fincantieri pentru Qatar – clasa Al Zubarah, nave catalogate de presa de profil ca fiind corvete de lupta antiaeriană – air defense corvettes. Navele au un deplasament de aproximativ 3200 de tone și sunt construite în jurul lansatorului vertical Sylver și al unui radar de cercetare și ghidare Kronos, ambele fiind elemente de bază ale sistemului antiaerian navalizat PAAMS.
Deși avem un radar cu caracteristici tehnico-tactice impresionante, totuși, pentru avertizarea timpurie, Qatar va folosi radarele amplasate pe uscat sau pe alte platforme, nava amfibie pe care Fincantieri o construiește în cadrul aceluiași contract urmând a fi dotată cu un radar și mai performant pentru o mai buna exploatare a rachetelor ambarcate. Probabil că cei din Qatar au în vedere și rachetele balistice pentru că se vorbește de echiparea corvetelor clasei cu rachete Aster Block 1 NT despre care se spune că vor fi capabile să intercepteze astfel de rachete.
De ce nu a ales Qatar o navă mai mare capabilă să susțină și radarul cu rază lungă amplasat pe nava amfibie? Nu știu, nu am un răspuns acum dar nici nu am investigat mai în detaliu.
Atunci când ne uităm pe cifrele din fițuica de prezentare, navele sunt impresionante, nu-i așa? Întregul contract a costat însă 5 miliarde pentru cele patru corvete, o navă de asalt amfibiu și două OPV-uri, din care 1 miliard este reprezentat de armamentul ambarcat.
Atribuirea clasificării navelor drept corvete poate avea rațiuni geopolitice, navele pot fi lejer clasificate ca distrugătoare ușoare/fregate grele din punct de vedere al armamentului și capacităților tehnico-tactice. Principalele vulnerabilități sunt, în opinia mea, reprezentate de:
- numărul mic de rachete antiaeriene ambarcat, chiar dacă cei de la MBDA susțin că o Aster este suficientă pentru a distruge o țintă, problemă îndulcită de lansatorul Mk 49 cu 21 de rachete RAM pentru apărarea apropiată a navei.
- dependența de alte radare pentru avertizarea timpurie.
Navele de tip Al Zubarah, o soluție și pentru noi?
Corvetă de clasă Al Zubarah, prima unitate. Sursa foto: navalnews.net
Am auzit deseori în dezbaterile de pe sait că avem neapărat nevoie și de apărare antiaeriană cu rază lungă de acțiune la bordul navelor marinei române. Evident, nu strică să ai așa ceva. Dar cred că, înainte de a face astfel de afirmații cu lejeritate, ar trebui să ne gândim puțin dacă chiar avem cu adevărat nevoie de așa ceva și, mai ales, dacă ne permitem așa ceva (vezi prețurile de mai sus).
Zona Mării Negre comportă anumite particularități, similare oarecum Golfului Persic, de unde am ales și contra-exemplul. Spre deosebire de Marea Neagră unde n-a mai fost niciun conflict armat din 1945 încoace, Golful Persic a avut parte de asta cu prisosință. Sunt o serie de angajamente navale, așa cum de exemplu este Praying Mantis, pe care ar trebui să le citim cu atenție pentru că, în opinia mea, ne arată cam cum ar putea decurge un conflict armat modern în Marea Neagră.
Harta desfășurării operațiunii Praying Mantis
În ceea ce privește întrebarea de mai sus, dacă ni se potrivește/ne permitem/chiar avem nevoie sau nu de nave precum corvetele “antiaeriene” de clasă Al Zubarah, eu zic să dezbatem în comentarii.
Acestea fiind așternute pe hârtie, vă urez Sărbători Fericite!
Nicolae