Programul olandez de înlocuire a submarinelor Walrus
După cum ştiţi, Olanda intenţionează să înlocuiască bătrânele Walrus. Competiţia pentru patru submarine, evaluată între 2,5 şi 3,5 miliarde de euro, a fost anunţată acum un an. Anul acesta, oficialii olandezi vor alege doi competitori care vor merge mai departe, semnarea unui contract fiind estimată a se produce în 2022. Primul submarin ar trebui să fie livrat în 2027.
Până în acest moment patru companii s-au arătat interesate de competiţia olandeză: asocierile Damen & Saab şi Naval Group & Royal IHC, TKMS şi Navantia.
Ca de obicei, producția locală este încurajată, prin urmare favoriți par a fi cei de la Damen. Și Naval Group s-a asociat cu un șantier local (specializat pe construcții offshore, ce-i drept) tocmai pentru a-și asigura un avantaj în acest sens. Cele două companii sunt creditate de presa olandeză cu cele mai mari șanse de a trece în etapa următoare.
Un competitor relevant rămâne TKMS în timp ce Navantia este creditată cu șanse foarte reduse, explicabil în opinia mea din două motive: nu au încheiat nicio colaborare cu vreun șantier olandez iar programul lor de submarine a fost unul presărat cu numeroase probleme de proiectare și construcție, spaniolii având o experiență redusă în domeniu. De altfel, n-au fost în stare să-și rezolve singuri problemele, Navantia semnând un contract cu General Dynamics Electric Boat în acest scop.
Din punct de vedere al proiectelor propuse, asocierea Damen & Saab are în vedere submarinul A26, Naval Group vine cu o adaptare a submarinului Barracuda (nu Scorpene) în timp ce TKMS (deja câștigător în Norvegia unde va înlocui clasa Ula) vine cu o versiune a U-212.
Competiția olandeză este relevantă și pentru îndepărtatul proiect românesc de înlocuire a Delfinului cu trei unități. Spun asta pentru că Olanda are una dintre cele mai bune școli de profil din toată lumea occidentală, alături de americani și britanici. Experiența submariniștilor olandezi este imensă, serviciile acestora de culegere informații fiind solicitate de-a lungul timpului chiar și de americani.
Câteva cuvinte despre Walrus
Unul din elementele distinctive ale submarinelor de tip Walrus este sistemul de cârme în X, olandezii fiind printre pionierii utilizării acestui sistem.
Clasa este compusă din patru unități: „Walrus”, „Zeeleeuw”, „Dolfijn” și „Bruinvis” intrate în serviciu între 1992 și 1994, un program de modernizare având ca obiect reparații la corpul rezistent, introducerea unui periscop optronic și a unui nou sonar pentru detecția și evitarea minelor și obstacolelor submarine, un nou sistem de conducere al luptei, integrarea celei de-a șaptea versiuni a torpilei Mk 48 și facilități pentru forțele speciale fiind pornit în 2007.
Olanda are ieşire la Marea Nordului și, nerestricționat, la întreg oceanul planetar. Submarinele olandeze au acționat de-a lungul timpului pe zone extinse, începând cu latitudinile ridicate ale nordului până în însorita Mediterană. Prin urmare, putem presupune în mod rezonabil că au utilizat și își doresc să utilizeze în continuare submarine cu capabilități oceanice.
Caracteristici tehnice Walrus:
- Deplasament (suprafață/imersiune/standard): 2 350 to / 2 650 to / 1 900 to Lungime / lățime / pescaj: 67,73 m / 8,4 m / 6,6 m
- Propulsie: 3 x diesel SEMT Pielstick 12PA4V200SM, 1 x Holec, 1 ax port elice, 1 elice cu 6 pale
- Viteza (suprafață / imersiune): 13 Nd / 20 Nd
- Raza de acțiune: >10 000 Mm la 9 Nd
- Echipaj: 50 – 55
- Radar de căutare de suprafață: DECCA 1229
- Sonare: Thomson Sintra TSM 2272 Eledone Octopus, GEC Avionics Type 2026 remorcat, Thomson Sintra DUUX 5B passive ranging and intercept
- Sistem de control al focului și management al luptei: HSA SEWACO VIII, GTHW
- Armament: 4 x 533 mm tuburi lanstorpilă (20 Honeywell Mk 48 sau Honeywell NT 37, mine, SubHarpoon SSM)
O faptă de arme şi o recomandare de carte
Suntem în octombrie 1988. HNLMS „Zwaardvis”, una din cele două unităţi ale clasei cu acelaşi nume şi despre care puteţi citi mai multe aici, se afla în Mediterana, sub comanda locotenent-comandorului Henk Stapel.
Comandantul încerca să intercepteze un submarin rusesc de clasă Victor despre care se ştia că se află în zonă. Submarinul olandez avea ca misiune culegerea de informaţii despre navele ruseşti din estul Mediteranei, dar olandezii n-aveau de gând să şomeze pe drum.
Prin urmare, cei de la sonar erau foarte atenţi. Insistenţa avea să le fie curând răsplătită în momentul în care operatorul sonar identifică un submarin rusesc de clasă Echo II aflat la circa 30 Mm. Echo II erau destul de zgomotoase iar olandezii nu erau nici pe departe la prima intercepţie a unui astfel de submarin, primele Echo II fiind interceptate de olandezi în 1981 şi, mai apoi, în 1983.
După mai multe manevre, olandezii reuşesc să determine direcţia în care naviga submarinul rusesc şi încep urmărirea sa cu scopul de a se apropia la câteva sute de metri pentru a putea culege informaţii relevante. După un sprint cu viteză maximă, timp în care nu au mai auzit nimic, reuşesc să se apropie la 500 – 800 m de Echo II. Însă nu puteau ţine pasul cu acesta, Zwaardvis fiind totuşi un submarin diesel-electric spre deosebire de Echo II care dispunea de două reactoare nucleare.
Prin urmare, submarinul olandez pierde legătura cu Echo II care înainta cu peste 9 Nd şi urcă la adâncimea de la care poate folosi snorkelul pentru reîncărcarea bateriilor. Însă Stapel nu se lasă şi încearcă să anticipeze destinaţia sovieticilor. Cunoscând direcţia şi faptul că sovieticii obişnuiau să folosească munţii submarini pentru determinarea poziţiei, comandantul olandez reuşeşte să anticipeze următoarea mişcare a Echo II şi, după ce îşi încarcă bateriile, coboară şi porneşte în urmărire cu viteza maximă de 20 Nd.
Apropiindu-se de muntele submarin unde credeau că va merge sovieticul, Zwaardvis încetineşte până la o viteză la care îşi poate folosi sonarul şi este suficient de silenţios pentru a nu fi auzit de Echo II. Instinctul comandantului este răsplătit atunci când operatorul sonar detectează din nou submarinul sovietic. Această ispravă se va mai repeta de trei ori în perioada următoare, olandezii reuşind astfel să ţină pasul cu un submarin nuclear şi să culeagă date importante.
Iar insistenţa olandezilor va da rezultate neaşteptate. În momentul în care constată că Echo II iese la suprafaţă, comandantul olandez va realiza curând că a tras lozul cel mare.
Echo II era dotat cu rachete anti-navă P-500 Bazalt iar în zonă se afla portavionul USS John F. Kenedy. Urmarea a fost că sovieticii decid să profite de prezenţa portavionului şi să facă un exerciţiu de tragere cu Bazalt, neştiind că, la rândul lor, sunt urmăriţi de submarinul olandez. Aşa că ies la suprafaţă (rachetele nu puteau fi lansate din imersiune) şi iau legătura cu reţeaua de sateliţi RORSAT pentru a primi coordonatele ţintei. Pentru specialiştii olandezi în război electronic, înregistrarea şi decriptarea „convorbirii” a fost aur curat.
Exerciţiul fiind finalizat sovieticii pornesc mai departe. Împreună cu olandezii. „Prietenia” avea să dureze încă patru zile fără ca sovieticii să-şi dea seama.
Povestea de mai sus este reală, provine din arhivele olandeze şi a fost tradusă şi adaptată de subsemnatul din cartea „In deepest secrecy – Dutch submarine espionage operations from 1968 to 1991” scrisă de Jaime Karremann. O carte pe care v-o recomand (este în engleză) călduros şi pe care eu mi-am cumpărat-o de pe Amazon.
P.S. În cazul în care sovieticii detectau un astfel de submarin îl atacau imediat. Cu muniţie de război. Aşa era în Războiul Rece.
Nicolae Hariuc
Surse: