Romania Military

Buletin naval. Scufundarea crucișătorului Moscova. Unele învățăminte

Nicolae

O scurtă prezentare a clasei

Slava sau Proiect 1164 Atlant sunt crucișătoare purtătoare de rachete construite pentru a scufunda portavioanele americane. Proiectul a luat naștere spre sfârșitul anilor 1960 în jurul rachetelor grele anti-navă P-500 Bazalt. Spre deosebire de cuirasatele de clasă Kirov, aceste crucișătoare aveau propulsie clasică (nu nucleară). Sovieticii planificaseră inițial să construiască 10 unități dar doar trei au fost finalizate până la caderea URSS, o a patra unitate fiind lansată dar nefinalizată. Au fost construite în Marea Neagră la Nicolaev.

P-500 Bazalt au fost înlocuite de P-1000 Vulcan, dezvoltate în anii 1980. Rachetele de croazieră sunt amplasate pe punte în opt containere dedicate, de patru ori câte două containere în fiecare bord. Racheta în sine este mare, supersonică, cu rază lungă de acțiune, încărcătura de luptă fiind de 1000 kg. Pe scurt, un monstru construit să scufunde portavioanele americane.

Conceptul de utilizare implica descoperirea grupului portavionului cu ajutorul unei rețele dedicate de sateliți care localizau, identificau și obțineau coordonatele acestuia. Informațiile erau transmise crucișătorului care lansa o salvă completă spre grupul portavionului. Rachetele zburau supersonic la altitudine mica (1-200 m) în timp ce una dintre rachete zbura mai sus (4-500 m) pentru o mai buna vizibilitate asigurând și ghidarea celorlalte. Dacă era doborâtă, o altă rachetă îi lua locul. Sovieticii urmăreau să copleșească sistemele de apărare antiaeriană ale grupului portavionului. Pentru mai multă siguranță, aceste rachete puteau fi echipate și cu un focos nuclear. Conceptul este interesant și inovator pentru acele vremuri dar nu a fost folosit niciodată (din fericire). 

Apărarea antiaeriană era la acel moment una foarte serioasă, crucișătoarele fiind dotate cu sistemul S-300 navalizat pentru acoperirea aeriană cu rază lungă de acțiune, sistemul Osa navalizat pentru apărarea aeriană cu rază scurtă și mai multe sisteme artileristice de tip CIWS – AK-630.

Rachetele sistemului S-300 (în număr de 64) erau amplasate în lansatoare verticale rotative (inaugurate pe clasa Kara, prima navă din lume dotată cu un lansator vertical de rachete) tip revolver, un sistem hibrid prin comparație cu clasicele deja lansatoare verticale folosite astăzi care pot lansa toate rachetele din tuburi concomitent sau în succesiune foarte rapidă.

Sistemul Osa (40 de rachete) folosea lansatoare cu brațe, două rachete/lansator fiind gata de tragere în orice moment.

Nava era echipată cu două radare de cercetare aeriană, radare de iluminare și dirijare pentru fiecare din sistemele antiaeriene, până și AK-630 dispuneau de propriul radar de tir cuplat cu o cameră video.

Putem concluziona că, pentru acei ani, crucișătoarele clasei erau niște nave capitale foarte puternice fiind capabile să lupte în toate mediile, armamentul și senzorii instalate permițându-le să îndeplinească rolul de nave de comandă și, totodată, să asigure acoperirea antiaeriană într-un raion dat.

Poză realtiv recentă cu crucișătorul Moscova. Se pot observa radarele sovietice. Sursa: wikipedia

Senzorii. O comparație cu Mareșal Ustinov

Despre crucișătorul Moscova am mai vorbit cu ocazia unui articol mai vechi care poate fi accesat aici.

Astfel, timpul în care nava trece în alertă de luptă este estimat la aproximativ 12 minute. Nava are o autonomie de 30 de zile și nu există limitări în ceea ce privește navigabilitatea, aceasta fiind proiectată să facă față mării indiferent de forța sa.

Principalele sisteme de arme sunt utilizabile în condițiile unui ruliu de până la 15 grade, unui tangaj de până la 5 grade și ale unui vânt de până la 72 de km/h. Un vânt de până la 72 de km/h este echivalat de scara Beaufort cu o mare de forța 8, ceea ce nu e rău deloc pentru că pe o astfel de mare valurile au între 6 și 7,5 metri înălțime. Evident dimensiunile ei explică în parte aceste caracteristici tehnico-tactice, nava având în standard un deplasament de 9.380 de tone, o lungime de 186,4 metri, lățimea de 20,8 metri și un pescaj maxim de 8,4 metri la bulbul prova.

Armamentul anti-aerian principal este constituit de sistemul „Fort” destinat să distrugă ținte aeriene de toate dimensiunile indiferent de altitudinea la care zboară. Sistemul are o rază de tragere de 5 până la 75 de km și un timp de reacție în misiune de 16 până la 19 secunde, antena sa radar rotativă asigurând urmărirea simultană a șase ținte (informație de pe marele internet). Dacă cifrele sunt cele corecte, atunci nu există comparație cu capacitățile sistemelor occidentale amplasate la bordul unor nave similare.

Crucișătorul Mareșal Ustinov după modernizare. Sursa: Naval Analyses

Crucișătorul Moscova nu a fost modernizat la nivel de senzori, astfel încât beneficia de serviciile radarelor sovietice instalate inițial: un radar de cercetare aeriană cu rază lungă de acțiune de tip MR-800 Voshkod/Top Pair 3-D secondat de un radar MR-700 Fregat/Top Steer sau unul de tip MR-710 Fregat-MA/Top Plate. Sistemul navalizat S-300 dispunea de un radar de control al focului propriu de tip 3R41 Volna/Top Dome amplasat spre pupa, cu un câmp de acțiune limitat iar sistemul Osa avea propriul radar de control al focului tip MPZ-301 Baza/Pop Group.

Sistemele CIWS erau dirijate de radare de control al focului tip Bass Tilt. Sistemul de război electronic și de contramăsuri era la fel de antic precum restul agregatelor electronice menționate mai sus. Una peste alta, senzorii ambarcați au fost proiectați într-o perioadă în care rachetele de croazieră navă-navă zburau la o altitudine de circa 100 m. Ori acum, aceleași rachete de croazieră vin la altitudini mult mai mici, iar în faza terminală zboară chiar și la doar 2 m deasupra apei, apă care tinde să genereze paraziți și ecouri false radarelor.

În 2011, crucișătorul Mareșal Ustinov a intrat într-un amplu proces de reparații capitale, moment la care s-a luat și decizia de a moderniza unele din sistemele navei. Tot procesul a durat 5 ani (amplificat de absența documentației inițiale, rămasă la ucrainieni). Astfel au apărut două noi radare de cercetare aeriană, mult mai moderne decât cele pe care le înlocuiau. Pe catargul prova putem remarca noul radar Fregat-M2M (mai multe informații aici) capabil să detecteze ținte aeriene la distanțe de până la 500 km, un radar pe care-l putem vedea și pe unele din noile nave construite în ultimii ani.

Potrivit unor surse publice, rușii ar fi lucrat și la antena radarului dedicat sistemului S-300 Fort care a primit și noile rachete antiaeriene 48N6D. Aceleași surse menționează că și Moscova ar fi primit în anii 1990 rachete 48N6 în locul celor de tip 5V55. 

Rușii aveau aceleași intenții de modernizare și cu Moscova, dar nu au mai apucat, cu excepția reparațiilor capitale la propulsie și alte agregate ale navei. Prin urmare, când Moscova a revenit pe apă anul trecut trecuse doar prin reparații capitale, fără a fi modernizat.

Așadar, din punct de vedere al senzorilor și contramăsurilor avem de-a face cu un uriaș cu picioare de lut…

Probleme vechi cu Osa navalizat

Câteva cuvinte și despre sistemul Osa și un incident mai vechi puteți citi aici. Eu vă recomand să citiți articolul, cei care n-ați făcut-o deja. Una peste alta, în cadrul unui exercițiu de pe timpul răposatei URSS, rachetele 9M33M lansate de pe o corvetă purtătoare de rachete nu au distrus o rachetă P-15M care simula un atac cu consecința că racheta navă-navă P-15M a lovit corveta vizată în cadrul exercițiului care a sfârșit prin a se scufunda în urma incendiului declanșat.

“O altă posibila explicatie, discutabila, pentru ineficienta rachetelor OSA ar fi fost oferita relativ recent, ipoteza fiind ca nava vizată ar fi lansat o versiune mai veche 9M33, cu o inaltime minima de interceptie a tintei de 50m, in timp ce P-15M zbura la doar 25m. 9M33 ar fi fost eficienta impotriva variantelor mai vechi a P-15, care zburau la o altitudine intre 100 si 400m. Motivul pentru limita in altitudine ar fi fost senzorul de proximitate, care la 9M33 ar fi fost declansat de suprafata apei inainte ca racheta sa coboare la altitudinea la care zbura P-15M. Chiar daca teoria versiunii vechi a rachetei OSA ar fi doar o speculatie, ar fi de notat influenta altitudinii minime de interceptie impotriva rachetelor anti-nava moderne ce zboara la doar cativa metri inaltime. Daca numarul de tinte urmarite / angajate simultan de sistemele AA e discutat la nesfarsit, aspectul altitudinii minime de interceptie scapa pe sub radar.” Am încheiat citatul.

De-a lungul timpului am încercat mereu să evidențiez faptul că, atunci când ne uităm la caracteristicile unei rachete antiaeriene, raza maximă de acțiune a acesteia nu este totul. Mai contează și raza minimă de intercepție, numărul total de ținte ce pot fi angajate concomitent și, după cum vedem și în acest caz, și altitudinea minimă de intercepție. Așa cum contează și altitudinea maximă de intercepție.

Mai jos, un clip foarte instructiv (merci, MariusB!) din timpul războiului din Georgia (2008) și din care putem înțelege foarte multe:

Circumstanțele incidentului

Vremea rea. Mai multe surse publice au indicat faptul că, în noaptea atacului, vremea în raionul în care era dislocat crucișătorul era destul de rea: vânt puternic și valuri. Am reușit să văd starea mării de la momentul respectiv pe o aplicație dedicată dar nu am făcut niciun print screen iar aplicația nu arhivează prognozele vechi. Pe scurt, marea era destul de agitată cu vânt puternic (în jur de 30 Nd dacă-mi amintesc bine) ceea ce probabil a generat valuri de circa 3-4 m. Acest nivel de agitație al mării nu reprezenta o problemă de navigație pentru crucișător, capabil după cum am văzut mai sus să țină o mare mult mai agitată.

Însă acest tip de vreme, mai ales dacă este însoțit și de precipitații cresc șansele de a genera ecouri false și interferențe radarelor ambarcate. Coroborat cu altitudinea extrem de redusă la care vine o rachetă de croazieră precum Neptun și cu radarele vechi, de sorginte sovietică, detecția poate fi mult întârziată, până la momentul la care este prea târziu.

Bineînțeles, nu cunoaștem circumstanțele exacte, dar este posibil ca rușii, în baza prezumției eronate că ucrainienii nu operează încă bateriile de coastă RK-360 Neptun, să nu fi fost în alarmă de luptă. Ori am văzut că aveau nevoie de 12 minute pentru a trece în stare de luptă ceea ce, coroborat cu o detecție întârziată a pericolului (e posibil ca nici azi să nu știe prea clar ce li s-a întâmplat) este rețeta perfectă pentru dezastrul ce a urmat.

Moscova, agonizând Sursa: tot internetul…

Combaterea avariilor. Una din chestiunile evidențiate cu ocazia numeroaselor discuții din spațiul public pe marginea scufundării crucișătorului a fost ineficiența sistemului de combatere a avariilor. S-ar părea că în cazul lui Mareșal Ustinov au fost modernizate și sistemele de combatere a avariilor.

Deși nu este la fel de sexi precum numărul de rachete și radare amplasate la bordul unei nave, realitatea a demonstrat de-a lungul timpului că, un sistem robust de combatere a avariilor (sistem automat/manual de stingere a incendiilor, redundanța sistemului energetic, pompe de apă, compartimente etanșe, protecția depozitelor de muniție etc șamd) și un echipaj antrenat corespunzător în materie vor face întotdeauna diferența. Întotdeauna!

Cel mai recent exemplu negativ este scufundarea fregatei norvegiene Helge Ingstad. În cazul rușilor, la vulnerabilitatea sistemului de combatere a avariilor recunoscută pe unele site-uri rusești de profil se adaugă și faptul că echipajul era alcătuit și din tineri recruți, probabil (speculez aici) fără o instruire corespunzătoare. Sau cel puțin nu la nivelul cerut.

Și putem adăuga și cele evidențiate în clipul de mai jos (merci, MariusZ), inclusiv problemele de resursă umană instruită mai ales în cazul unei nave atât de puțin automatizate. Eu zic merită urmărit:

Urmarea dezastrului

Urmarea imediată a fost că au murit oameni, unele estimări indică decesul a aproape jumătate din echipajul de aproape 500 de oameni. Iar principalii vinovați nu sunt doar șefii militari ai flotei rusești a Mării Negre, ei înșiși produsul unui sistem defect, ci și conducerea politică, adică, în cazul Rusia, Putin însuși.

Pierderea în sine a crucișătorului nu reprezintă cea mai mare problemă pentru flota Mării Negre, oricât de ciudat ar suna, nava nu era dintre cele mai capabile. În plus, nici nu putea opera Kalibr. Uitându-ne la ce caracteristici tehnico-tactice avea Moscova, pierderea ei n-ar trebui să ne mire prea mult.

La nivel propagandistic însă, ucrainienii au bifat o victorie mare. Iar moralul marinarilor ruși este probabil în picaj liber. Avem totodată și un rateu monumental al celor de la serviciile de informații rusești care nu au fost pe fază când ucrainienii au introdus în serviciu bateriile de coastă RK-360 Neptun și au și subestimat capacitățile lor tehnico-tactice.

Rateu pe toată linia pentru flota Federației Ruse la Marea Neagră.

Învățăminte

Lucrurile sunt, în opinia mea, destul de clare. Decât nave depășite tehnic și moral, fără armament antiaerian serios la bord, mai bine deloc. Acum, ce înseamnă pentru fiecare dintre noi armament antiaerian serios la bord, este o altă discuție.

Eu îmi mențin părerea exprimată mai demult că, pentru noi, un bun compromis între capacitățile tehnico-tactice furnizate și partea financiară îl reprezintă o apărare antiaeriană navală bazată pe o rachetă cu rază scurtă de acțiune (aproximativ 10-11 km) și reacție foarte rapidă, RAM de exemplu, și una cu rază medie de acțiune (aproximativ 50 km) și o altitudine maximă în jurul a 13-15000 m așa cum sunt ESSM Block 1/2, Aster 15, Mica NG sau CAMM ER.

Numărul contează și el dar, spre exemplu, din punctul meu de vedere, o combinație de 16 rachete cu rază medie și 21 de rachete cu rază scurtă de acțiune ar trebui să fie suficientă în condițiile în care distanțele din Marea Neagră permit rotația relativ rapidă a navelor în raioane și, pe cale de consecință, refacerea rapidă a plinului cu muniție.

Capacitatea de a dispune de informații actualizate la minut și un sistem bun de comandă și control sunt celelalte două puncte pe care orice marină care activează în Marea Neagră va trebui să le bifeze în mod obligatoriu.

Nu discutăm aici dacă avem nevoie de marină sau nu. Ideea este că dacă ne hotărâm s-o avem, ar trebui să ținem cont de ce am spus mai sus. Și mai jos.

Cu riscul de a spune un truism, este clar că orice conflict potențial în Marea Neagră va fi întotdeauna unul aero-naval. Al Doilea Război Mondial a demonstrat-o cu prisosință.

Episodul Raptor

Iată ce pot păți două nave mici, fără senzori și apărare antiaeriană proprie, lăsate de propria marină & aviație la mila dronelor ucrainiene. Aviz amatorilor de fregate înarmate doar cu un tun și niște mitraliere de 12,7…

Exit mobile version