Am vazut in capitolele anterioare ca lucrurile nu stateau prea bine pentru Aviatia SUA in Vietnamul de Nord, pierderile umane si tehnice fiind mari in ciuda superioritatii tehnologice evidente! SUA avea rachete si aeronave performante, cheltuia imens pentru sustinerea efortului de razboi insa cu toate acestea micutul Mig-17, considerat “rudimentar” in raport cu supertehnologizatele zburatoare americane facea prapad cu tunurile de bord in randul F-4 Phantom si F-105 Thunderchief, aeronave masive, grele, create special pentru viteza si raza de actiune mare, basca faptul ca initial F-4 a venit in Vietnam armat doar cu rachete ghidate, tehnologie de ultima ora la acea vreme. Multi din Marina SUA, inclusiv piloti, se intrebau ce anume nu merge, rachetele nu sunt la performantele stipulate de producator sau pilotii Mig-urilor erau “foarte buni”? Bineinteles, intrebarile cereau un raspuns, si atunci a aparut…Comisia.
AMIRAL THOMAS HINMAN MOORER
Ei bine, dupa performantele slabe si pierderile mari in aeronave si piloti suferite de US Navy in timpul operatiunii Rolling Thunder intre anii 1964-1968, studiind rapoartele si statisticile, seful operatiunilor navale de atunci, Amiral Thomas Moorer, ordona un studiu amplu “curat si cinstit”, confidential, cu privire la performantele rachetelor aer-aer folosite de aeronavele Marinei in operatiuni, acesta, impreuna cu staff-ul sau, crezand ca acestea nu se ridica la “nivelul de acceptanta” fara a pune in balanta nivelul de pregatire al pilotilor navali care erau considerati, pe buna dreptate, cei mai buni din lume, elita elitelor (Thomas Hinman Moorer si-a inceput cariera in Marina ca aviator naval dobandind brevetul de pilot la Pensacola Naval Air Station in 1936, NAS Pensacola existand din 1913. A servit ca pilot de vanatoare pe portavioanele USS Langley/Lexington/Enterprise. Ulterior s-a calificat si ca pilot de hidroavion, la momentul Pearl Harbour acesta zburand un hidroavion de recunoastere si patrulare in cadrul Escadrilei 22/Pearl Harbour/PBY Catalina. In WW II a zburat in numeroase misiuni de lupta in Indiile de Est Olandeze si Pacificul de sud-vest fiind distins cu numeroase medalii. A fost promovat viceamiral in 1962 si amiral in 1964. A comandat Flota SUA din Atlantic si Flota SUA din Pacific fiind primul ofiter superior US Navy care a comandat ambele Flote. Sef al operatiunilor navale in perioada 1967-1970. Dupa Raportul Ault, conform surselor independente, ar fi spus staff-ului sau cuvinte memorabile si adevarate: “Oricat de complexe si moderne sunt armele pe care le avem, omul este inca elementul vital al fortelor noastre. Barbatii iau decizii, barbatii duc batalii, oamenii castiga razboaie”).
CAPITAN FRANK WILLIS AULT
Drept urmare, amiralul Moorer il numeste in fruntea Comisiei pe capitanul Frank Willis “Frank” Ault, fost comandant al portavionului USS Coral Sea/CV-43/februarie 1966-martie 1967 (Ault a luptat in WW II pe crucisatoarele USS Astoria/CA-34 la Guadalcanal si USS Tuscaloosa/CA-37 ca ofiter de artilerie. A obtinut brevetul de pilot naval pe 17 octombrie 1945. A luptat in Coreea si Vietnam, 863 de decolari de pe portavion, 5000 de ore de zbor, decorat cu Legiunea de Merit si alte distinctii americane. A fost comandant al VA-216 “Black Diamonds”/A-4 Skyhawks, portavionul USS Bennington/CV-20. A facut parte ca ofiter de informatii si operatiuni in cadrul primei si unicei escadrile US Navy antrenata sa lanseze bombe nucleare, Composite Squadron Five/CSF -1947-1952). In timpul cat a comandat portavionul USS Coral Sea, escadrilele sale au pierdut deasupra Vietnamului de Nord 50 de aeronave, 3 dintre acestea fiind doborate de Mig-uri, trecandu-si in palmares doar o singura victorie impotriva micutelor zburatoare sovietice (la acel moment portavionul avea la bord cea mai noua tehnologie aviatica americana, aeronave F-4H Phantom II/fara tun de bord, armat doar cu rachete ghidate AIM-7 Sparrow si AIM-9 Sidewinder, F-8D Crusader/4 rachete AIM-9 Sidewinder+2 AGM-12 Bullpup aer-sol+4 tunuri calibrul 20 mm dar nu toate exemplarele, A-4C/E, 4 AIM-9 Sidewinder, 2 AGM-12 Bullpup, 2 AGM-45 Shrike, rachete antiradiatie, AGM-63 Walleye, bomba cu ghidaj TV, 2 tunuri calibrul 20 mm si altele, Douglas A-3B Skywarrior, bombardier, razboi electronic. Faina menajerie, nu credeti?In timpul sefiei pe portavionul USS Coral Sea, pe baza experientei proprii si la sugestia pilotilor aflati sub comanda sa a propus Marinei cateva modalitati de imbunatatire a performantelor rachetelor AIM-7 Sparrow, inclusiv a radarului de ghidare al acestora. Acest fapt a contribuit cu siguranta la numirea sa in fruntea comisiei care ii va purta numele –Comisia Ault).
FRANK AULT&A-4
Comisia Ault compusa din 5 membri sub conducerea capitanului Frank Ault si-a desfasurat anchetele si investigatiile timp de trei luni, iulie-noiembrie 1968, misiunea sa fiind de a analiza performantele rachetelor aer-aer americane, nivelul de pregatire al pilotilor Marinei si tactica uzuala in lupta aer-aer. Desi Ault a fost “sfatuit” de catre mai-marii Marinei sa fie “ingaduitor”, acesta, spre lauda sa, nu a avut nicio retinere in a critica si scoate in evidenta lipsurile rachetelor, aeronavelor si deficientele de pregatire ale personalului navigant si nenavigant imbarcat pe portavion. De altfel, datorita incisivitatii raportului multi ofiteri superiori US Navy, din motive lesne de inteles, l-au considerat…”ambiguu/controversat”. Pai da, adevarul doare intotdeauna dar vindeca! Si acesti ofiteri au incercat in fel si chip sa impiedice Top Gun sa reuseasca dupa cum vom vedea in cursul articolelor…
Comisia, pentru a-si face treaba, s-a aflat in perioada 8 august-8 septembrie 1968 la bordul portavioanelor USS Coral Sea/CV-43 si USS Enterprise/CVN-65 pentru a evolua performantele pilotilor si aeronavelor ultramoderne pe care le zburau, inclusiv radarele si rachetele aer-aer cu care erau echipate –Douglas A-4 Skyhawk, Vought F-8 H/J Crusader, McDonnell F-4B/N Phantom II+radarul SARH-AAM/Semi-Active Radar Homing-Air-to-Air Missile Westinghouse Aero-1A, radar control al focului/FCS capabil sa ghideze rachetele aer-aer considerat a fi bunicul sistemelor radar moderne, McDonnell Douglas F-4J Phantom II+radarul AN/APG-59 si FCS AN/AWG-10, si rachetele AGM-12A/B Bullpup, AIM-9 B/C/D Sidewinder si AIM-7 D/E/E2/F Sparrow (F-8H avea radar AN/APQ-84 iar F-8J radar AN/APQ-124. F-8 Crusader a fost considerat una dintre cele mai capabile aeronave americane din Vietnam fiind creditata cu doborarea a 14 Mig-17 si a 4 Mig-21. Interesant e faptul ca cele 4 tunuri de bord calibrul 20 mm Colt Mk.12 erau “nesigure” acestea blocandu-se des la forte G mari. Asta a aflat si Comisia Ault de la pilotii intervievati acestia spunandu-le membrilor comisiei ca “tunurile erau eficiente atunci cand functionau. Le foloseam mai mult in atacuri la sol si impotriva Mig-urilor care nu manevrau si nu erau constiente de prezenta noastra in spatele lor”. Eeee, nici radarele nu erau 100% “the best”…Jim Alderink, unul dintre primii instructori Top Gun, pilot de F-8D in Vietnam, spunea ca radarul acestuia, AN/APQ-83, era un “gunoi”, iar faptul ca ii chemau tot timpul la instructaj “pentru a folosi la maxim acest radar nu a ajutat deloc, noi, pilotii, ne saturasem de aceste instructaje!” Tot el ne spune ca radarul AN/APS-67 de pe F-8C, aparat pe care l-a zburat scurt timp in Vietnam, era “inutil” daca tinta trecea de limita a 25 km, iar “daca Mig-ul facea manevre evazive sau degaja la unghiuri mari radarul il pierdea, asta provocandu-ne frustrare si nervi”. Despre F-8J ne spune ca “era dificil si periculos de pilotat pe vreme calda si umeda. Aterizarea pe portavion era dificila, la unghi de coborare de 20◦ mentinea cu greu altitudinea si portanta. Echipamentul radar si electronica de la bord se defectau des datorita trepidatiilor si a socului suportat de aeronava la decolare si aterizare, si nu se simteau prea bine la umezeala si aerul sarat al marii. Deseori, dupa decolare, cand trebuia sa ne indeplinim misiunea, constatam cu stupoare ca sunt inutile. Rachetele aer-aer functionau destul de bine dar sufereau avarii atunci cand erau lasate pe avion si nu erau demontate dupa apuntare. Capul de ghidare era sensibil si se defecta daca armurierii uitau sa-i puna capacul/mansonul de protectie, si cum acestea se pierdeau des sau erau uitate…Cu AIM-9D Sidewinder nu reuseam intotdeauna sa doboram. Un F-8H a tras 4 astfel de rachete impotriva a 2 Mig-uri 21 care virau continuu la stanga fara a reusi sa loveasca macar unul! Nu va pot relata ce a spus acel pilot in casca dupa cvadruplul esec…”. Pilotilor de F-8 li se spunea ca cea mai buna tactica de interceptare si doborare a Mig-urilor cu rachete AIM-9B/D Sidewinder era “incadrarea inamicului aflat doar intre orele 3 si 9 de la 1,60-4,80 km distanta, si doar aflat in spatele acestuia”. Ca fapt divers,USS Enterprise/CVN-65, la acea vreme, era nou-nout, acesta fiind primul portavion cu propulsie nucleara din lume, si protagonistul celui mai cumplit accident care a avut loc pe un portavion US Navy….Pe 14 ianuarie 1969, aflat in largul Insulei Oahu, Hawaii, o racheta Zuni detoneaza accidental pe pilonul unui F-4 Phantom II, aprinzand si celelalte munitii+combustibilul, aeronava fiind pregatita complet de zbor. Exploziile si incendiul au gaurit puntea de zbor aprinzand combustibilul aflat in avioanele stocate in hangarul de sub punte -28 de marinari au fost ucisi, 314 raniti, 15 aeronave au fost complet distruse, costul reparatiei si inlocuirii pierderilor fiind de peste 126 milioane de dolari/aproximativ 1,017 miliarde de dolari in 2022).
Interesant e faptul, sesizat dealtfel de catre Comisia Ault in cadrul cercetarii/documentarii si evaluarii, ca pilotii US Navy considerau ca fiind o aeronava “foarte reusita” micutul Douglas A-4 Skyhawk pe care il alintau “Scooter/Trotineta&Dwarf Bomber/Bombardierul Pitic/Heinemann’s Hot Rod/Masina de curse Heinemann” (a fost proiectat de catre Gustave Edward “Ed” Heinemann de la Douglas Aircraft)…Manevrabil, rapid/1080 kmh, usor/11,10 tone la decolare si rezistent, fara sofisticarii, micutul avion a luptat in Vietnam de la inceput pana la sfarsit, fiind detinatorul unei performante neegalata nici in ziua de astazi -1 mai 1967, Locotenent-comandor Theodore R.”TR” Swartz din VA-76/portavionul USS Bon Homme Richard/CVA-31, la mansa A-4C spulbera pe cer un Mig-17 nord-vietnamez cu o racheta neghidata Fin Aircraft Rocket/FFAR calibrul 127 mm, botezata scurt “Zuni”, stabilind astfel unica victorie in lupta aeriana a unui A-4 in Vietnam, si primul inamic dat jos de o racheta neghidata. Pentru performanta sa, locotenent-comandorul Swartz a primit medalia Silver Star, ulterior, in perioada ianuarie 1972-februarie 1973 fiind numit instructor la Top Gun, comandant al Agresorilor A-4.
Elevii si subordonatii il descriu simplu –“indraznet, agresiv, neiertator, corect”. Micutul A-4 a fost una dintre aeronavele americane pe care pilotii de Mig o respectau si se temeau de ea…US Navy folosea de regula micutul reactor in misiuni de bombardament la sol si odata cu aparitia variantei A-4F/”Cocosatul”, si in misiuni de suprimare a apararii aeriene acesta fiind dotat cu noua racheta antiradiatie AGM-45 Shrike. Datorita performantelor sale care se apropiau de cele ale Mig-urilor, micutul A-4 a fost primul “Agresor” Top Gun! (ca fapt divers, datorita dimensiunilor mici si a capacitatii de a decola rapid de pe piste scurte si neamenajate, US Marines l-a utilizat de pe aerodromuri dispersate in Vietnamul de Sud. US Marines le numea Short Airfield for Tactical Support/SATS/Aerodromuri Mici de Suport Tactic, astfel de “aerodromuri” erau echipate rudimentar, combustibilul fiind de regula stocat in cisterne sau chiar in butoaie. Pista masura 1200 m si era realizata din panouri de aluminiu intercalate fiind prevazuta cu o catapulta cu aburi si cabluri arestoare, similar portavionului. Un aerodrom SATS era usor de mutat gasindu-se, de regula, in apropierea granitei nord-vietnameze, spre exemplu cel de la Chu Lai. Desi erau “empirice”, SATS s-au dovedit valoroase pentru infanteristii marini de la sol si nu numai –cand solicitau sprijin aerian, micutele avioane ajungeau in cel mai scurt timp la ei, multi datorandu-si viata A-4&SATS. A-4 executau de pe aceste mici aerodromuri mobile misiuni de sprijin aerian apropiat care pe atunci, in cadrul US Navy si US Marines, erau numite Tactical Air Control/TAC/Control Aerian Tactic, misiuni care erau uzuale pe un portavion. Pana la final, micutul A-4 Skyhawk a executat cu brio trei tipuri de misiuni, interdictie aeriana, sprijin aerian apropiat si suprimarea artileriei si rachetelor antiaeriene inamice. Initial, A-4 se ocupa de anihilarea bateriilor antiaeriene inamice, misiuni botezate de catre pilotii Marinei –Alpha Strikes/Lovituri Alfa. Ulterior, odata cu aparitia modelului A-4F “Cocosatul”/1967-1968 , model care avea echipamente electronice, inclusiv cel de avertizare la iluminare radar dispus deasupra fuzelajului in spatele cabinei, au trecut la anihilarea rachetelor antiaeriene si a radarelor de ghidare a rachetelor SA-2 Guideline cu rachete antiradiatie AGM-45 Shrike/4 rachete per avion –aceste misiuni au fost botezate de catre piloti “Iron Hand/Mana de Fier” fiind considerate “extrem de periculoase”. “Cocosatii” erau teroarea rachetistilor nord-vietnamezi, odata detectati aia opreau tot sperand “ca n-au fost vazuti”! Si daca tot am atins subiectul “preferatelor” in US Navy, o alta aeronava apreciata de catre piloti a fost Vought A-7 Corsair II “SLUF”, varianta “mini” sa zicem, a Vought F-8 Crusader…Pilotii erau incantati de faptul ca avea autonomie mare. Exista memorii ale veteranilor piloti in care acestia mentioneaza “ne era de ajutor datorita autonomiei mari si a motorului economic. Hoinaream cu el prin Vietnamul de Nord si loveam ce ne convenea. Avea suficient combustibil pentru a ne asigura zbor de voie deasupra Vietnamului de Nord. Nicio tinta nu era prea departe pentru el, puteam lovi orice, nu conta ca tinta era mare sau mica. Il iubeam pe SLUF/Short Little Ugly Fucker/Ticalosul Micut si Nenorocit”. In 1967, SLUF avea Navigation and Weapon Delivery System/NWDS/Sistem de Navigatie si Lansare a Armamentului cu Solutie de Tragere, extreme de avansat si unic la acea vreme –dartorita lui SLUF putea acrosa bombe inteligente. Ca tot vorbim despre superioritatea tehnologica americana in Vietnam, asta fiind doar un singur exemplu!). 
Despre racheta aer-sol cu raza scurta de actiune Martin Marietta AGM-12A/B Bullpup din dotarea A-4 Skyhawk, F-8 Crusader, Grumman A-6 Intruder si F-4 Phantom II, Comisia Ault a primit semnale “preponderent negative” din partea pilotilor US Navy, acestia spunand despre ea ca ”nu prea tine cu noi”…Desi era relativ precisa lovindu-si tintele, ii lipsea…puterea de penetrare si distrugere. Initial, racheta avea ghidaj manual prin intermediul unui joystick/MCLOS, punand in pericol echipajul, acesta fiind nevoit sa se alinieze cu tinta pentru a putea sa-si indeplineasca misiunea. Cel mai elocvent esec al acestei rachete aer-sol e cel din 3 aprilie 1965, data la care 16 Republic F-105 “Thud” Thunderchief apartinand USAF, fiecare ducand cate 2 AGM-12B Bullpup, ataca podul strategic de la Thanh Hoa/Vietnamul de Nord. Deoarece fiecare racheta trebuia ghidata manual, aeronavele au fost nevoite sa “se inscrie’ fiecare de doua ori la atac punandu-se in pericol. Desi au riscat misiunea a fost un esec total, podul ramanand intact, pilotii raportand ca “Bullpup lovea dar nimic nu sarea din pod, parea ca ricoseaza din acesta”…Concluzia USAF preluata si de catre Comisie –“racheta e inadecvata misiunii pentru care a fost creata”. Datorita acestui fapt a aparut varianta AGM-12C Bullpup cu ghidaj automat/CEP 10 m, insa nici asta nu era “the best”, puterea de distrugere a ogivei de 440/453 kg fiind considerata “mica”/tinte blindate si fortificatii (si daca tot am vorbit de “Thud”/USAF, asta a cam fost ciuca batailor in Vietnam avand cea mai mare rata a pierderilor…”Thud” a zburat, cu precadere, in misiuni de bombardament aproape zilnic, decoland din Thailanda. Desi era supersonic putand atinge 2240 kmh, in realitate, datorita incarcaturii mari, nu se apropia de aceasta viteza fiind relativ usor de doborat de catre Mig-uri –la o misiune de bombardament “Thud” ducea de regula 16 bombe M117/340 kg fiecare, insa putea lua si rachete AIM-9 Sidewinder, AGM-12 Bullpup, AGM-45 Shrike. Ehhh, cu toate neajunsurile sale Thud-ul era renumit pentru capacitatea de a zbura la rasul solului conform veteranilor care l-au zburat –“cu el zburam jos, printre buruieni, in Vietnam. Bombardam, radeam tot, dar executam si misiuni de localizare si salvare a pilotilor doborati, ResCAP/Rescue Combat Air Patrol, misiuni periculoase deoarece orice amarat cu o mitraliera sau o pusca aflat in tufisuri ne putea foarte usor gaurii”. In 1966 a aparut varianta F-15F Wild Weasel/EF-105F/F-105G din 1968, aeronava echipata cu sistemul de contramasuri electronice, dirijare, avertizare radar AN/ALR-31 RHAW/Radar Homing and Warning+rachete antiradiatie Shrike si ARM/AntiRadiation Missile/Rachete Antiradiolocatie General Dynamics AGM-78 Standard, pierderile datorate SA-2 reducandu-se drastic. Dealtfel, Thud avea interdictie de a patrunde in spatiul nord-vietnamez fara a avea sub burtica si containerul de bruiaj al semnalului radar AN/ALQ-105, incepand din 1968. Mig-urile nord-vietnameze au doborat in cursul razboiului 22 de Thud-uri, alte peste 32 cazand victima SA-2 Guideline, conform USAF. F-105 e creditat cu doborarea a 24 de Mig-uri cu tunul de bord Gatling M61A1 Vulcan+alte 3 Mig-uri cu rachete aer-aer AIM-9 Sidewinder.
McDonnell F-4B/N Phantom II era si el de inalt nivel tehnologic. Armamentul sau performant a intrat in vizorul Comisiei Ault. F-4 in 1962 era considerat de catre US Navy ca fiind “cel mai performant avion de vanatoare. Cele doua motoare asigurau viteza si siguranta, F-4 putand zbura si cu unul singur. Datorita designului si a configuratiei unice a ampenajului orizontal avea manevrabilitate buna indiferent de viteza, ceea ce il facea ideal pentru operare pe portavion. Avea tehnologie de top, radarul era exceptional avand raza mare de descoperire, acesta trimitand date catre un computer central care controla tragerea –lucra cu rachetele Sparrow si Sidewinder. Lipsa initiala a tunului de bord avea sa fie “Cuiul lui Pepelea” in Vietnam, tehnologia de top nefiindu-i de vreun folos in fata “primitivelor” Miguri cand il incolteau! Interesant e faptul ca primele “Fantome” venite sa “bantuie” Vietnamul n-au apartinut US Navy ci USMC –VMFA-531/Marine Fighter Attack Squadron 531 -15 F-4B aterizeaza la baza Da Nang pe 10 aprilie 1965, acestea trecand rapid la misiuni CAS/Close Air Support in sprijinul infanteristilor marini care luptau la sol. Pe masura ce atacurile Viet Cong/VC/Vietcong asupra bazelor americane se inteteau, Fantomele decolau la interval foarte scurt, de doar 10 minute, de regula armate doar cu cele 24 de bombe Mk-82/227 kg. Datorita faptului ca zburau deseori in zone cu bum-bum la altitudini extrem de joase, aeronavele erau vulnerabile la focul tras de la sol –exista marturii ale pilotilor veterani care marturisesc ca zburau deseori deasupra solului la altitudini cuprinse intre…7-10 m. Pentru a reduce riscul lovirii de la sol, pilotii US Navy&US Marines&USAF zburau cu peste 1110 kmh la altitudini mici, aceasta fiind tactica adoptata ad-hoc, tactica care a fost analizata de Comisia Ault odata cu armamentul modern acrosat si sistemele electronice. Unul dintre pilotii US Navy marturisea Comisiei, conform surselor independente, urmatoarele: “Atunci cand atacam o tinta aflata la sol zburam doar in pereche in jurul unui con pe care ni-l imaginam, varful acestuia cazand pe tinta. Fiecare aeronava coboara rotindu-se pana la altitudini mici deasupra tintei lansand bombe Mk.80/82 si proiectile reactive nedirijate/PRND, preferate fiind rachetele Zuni calibrul 127 mm. Dupa atac plecam rapid fiindca tirul antiaerienei era masiv si precis, parea ca ne inconjoara, parea ca e imposibil sa scapam neatinsi…Cu toate astea ne concentram pe tinta ignorand focul de la sol dar teama exista, la fel si riscul de a nu mai ajunge acasa!”. Ca fapt divers, PRND Zuni, folosite masiv in Vietnam, aveau ogive HE dar si WP/White Phosphorus/Fosfor Alb, cele din urma fiind folosite in misiuni de noapte si pentru marcarea tintelor).
Despre performantele rachetei AIM-7B/C/E Sparrow/Vrabia si radarul semiactiv al acesteia, Comisia Ault a aflat “numai de bine”! (ca fapt divers, rachetele Semi-Active Radar-Homing/SARH/Ghidaj Semiactiv Radar au fost destinate initial distrugerii tintelor aflate la mare distanta. Aceste rachete aveau dezavantajul ca aveau nevoie ca tinta sa fie iluminata permanent de radarul avionului lansator. Senzorul aflat in botul rachetei detecta reflectiile radar venite de la tinta directionand racheta spre sursa acestora, adica spre tinta. Ei bine, asa cum vor constata pilotii SUA in Vietnam, daca lansau racheta la mare distanta de tinta –astazi ii spunem Beyond Visual Range/BVR/Dincolo de Raza Vizuala –asta nu era o problema, insa daca erau nevoiti sa se apropie de tinta la mica distanta, chiar devenea o problema, RIO avand probleme in a mentine fasciculul radar pe tinta!). Comisia a analizat performantele acestei rachete si modul cum se face intretinerea la bordul portavionului –ca si la celelalte rachete, dealtfel! Comisia a aflat cu stupoare ca “afara-i vopsit gardul, inauntru-i leopardul”, adica a aflat ca racheta nu e tocmai “the best” cum o declara producatorul…Pilotii au mentionat faptul ca desi respectau procedura de lansare, motorul racheta cu combustibil solid refuza des sa porneasca iar electronica esua deseori isi a-si face treaba, astfel ca racheta se transforma “intr-o racheta nedirijata scumpa” (AIM-7A/B/C aveau motor racheta cu combustibil solid Aerojet 1.8KS7800/timp de ardere 1,8 s. Ca fapt divers, surse oficiale SUa mentioneaza ca s-au produs 25.000 de rachete AIM-7E. Primul succes pentru AIM-7E a venit pe 7 iunie 1965 cand doua F-4B US Navy au doborat 2 Mig-17 nord-vietnameze). Comisia aflat cu stupoare ca nici mentenanta rachetei la bordul portavioanelor nu se facea “conform procedurilor stabilite de producator”…In loc sa acroseze rachetele pe piloni inainte de misiune, acestea, conform producatorului, trebuind tinute la temperatura constanta ferite de intemperii pentru a nu afecta electronica “delicata”, armurierii preferau sa le lase pe aeronave pentru urmatoarea misiune, urmatoarea misiune si tot asa expunandu-le la socul decolarii cu catapulta si aterizarii si opririi cu cabluri arestoare, basca intemperiile, schimbarile de temperatura si umezeala specifica marii. Membrii Comisiei au mai aflat un lucru absolut incredibil…Deseori, o racheta “petrecea” saptamani pe avion pana la utilizare, chiar luni, ceea ce era socant fiindca producatorul recomanda ca la fiecare 10 misiuni efectuate, racheta sa fie demontata si verificata pe banc dotat cu echipamente speciale de diagnoza. Asta nu se respecta, de multe ori o racheta era verificata dupa 50 de misiuni, chiar si mai mult daca “uitau” de ea! Si ca totul sa fie “sublim”, comutatorul electric care facea legatura intre aeronava F-4 si racheta AIM-7 Sparrow, intre Fantoma si Vrabiuta, comutator de aprindere al motorului-racheta, era de unica folosinta trebuind schimbat dupa fiecare misiune ceea ce nu s-a “facut vreodata pentru a economisi timp si bani”, corodarea acestei componente relativ ieftine ducand la multe rateuri ale “Vrabiutei”…
Toate aceste neajunsuri si omisiuni au fost punctate fara mila de catre Comisie deranjand multi factori de decizie din US Navy si industria de profil…Chiar si unii comandanti ai portavioanelor au fost deranjati si suparati ca deficientele constatate afectau “moralul echipajului”, dar, dupa cum bine se stie, adevarul doare dar vindeca!
Pai da, si producatorii n-au fost prea fericiti in urma Raportului Ault! Comisia, spre exemplu, a constatat ca “Vrabiuta” avea toane si nu prea vroia sa lupte cu tinte manevriere mici si rapide, aceasta nefiind adecvata acestei misiuni fiind proiectata sa doboare avioane mari, grele si relative lente precum bombardierele. Cand “Vrabiuta” s-a repezit la Mig-uri au aparut, inevitabil, limitari operationale precum dificultatea de a mentine fasciculul de ghidare radar pe tinta pana la lovirea acesteia –radarul de ghidare aflat pe F-4 spre exemplu, trebuia mentinut de catre RIO pe tinta care trebuia “obligatoriu” sa zboare la aproximativ aceeasi altitudine sau la altitudini mari pentru a evita reflectiile de la sol, basca faptul ca trebuia sa “stea cuminte”, adica sa nu faca manevre de evitare sau acrobatii pentru ca altfel “vanatorul” pierdea semnalul!
AIM-7E Sparrow
Nici raza mare de actiune a rachetei AIM-7E Sparrow nu putea fi “fructificata” datorita faptului ca sistemul IFF/Identification Friend or Foe/Identificare Prieten sau Dusman de la bordul aeronavelor avea dificultati in a recunoaste de la distanta mare, de siguranta, avioanele amice sau inamice, multi piloti US Navy declarand Comisiei ca acestea “sunt nesigure” si drept urmare, erau nevoiti sa faca deseori “identificare vizuala” reducandu-si sansele de reusita in fata agilelor Mig-uri (AIM-7E avea urmatoarele caracteristici: racheta aer-aer cu ghidaj semiactiv radar; greutate 197 kg; raza maxima de actiune 50 km/operational pe tinta 25 km, timp de ghidare 40 secunde; incarcatura HE de 30 kg; lungime 3,66 m; diametru 81 cm; viteza maxima 4940 kmh; motor racheta cu combustibil solid Rocketdyne Mk.38/52). Comisia a stabilit ca rata de ucidere a rachetei AIM-7E era foarte mica, de doar 10%…Interesant e faptul ca multi piloti au relatat Comisiei, conform surselor independente, ca daca se apropiau de tinta sub 3000 m era “dificil” sa mai poata lansa racheta, aceasta, cu cat scadea distanta fata de tinta, nu mai putea atinge viteza maxima –raza minima de lansare, conform producatorului, era de 1500 m insa realitatea era cu totul alta! Si asa, daca lansau racheta de la 20-25 km din spatele tintei aflata la altitudine mare, ideal conform producatorului, nimic nu le garanta reusita daca tinta era de mici dimensiuni precum Mig-ul.
Raportul si recomandarile Comisiei Ault au avut efect aproape imediat, ceea ce e remarcabil!
In 1969, producatorul a venit cu racheta modernizata AIM-7E-2, racheta adecvata pentru lupta aeriana apropiata si manevriera, rezolvand multe din deficientele operationale ale AIM-7E, cu deosebire manevrabilitatea, racheta putand urmari si angaja tinte inalt manevriere, tinte mici si agile care executa manevre evazive de la distante si altitudini mici. Racheta putea angaja si tinte care zburau la unghiuri de inclinatie si altitudini mari. Faptul ca putea angaja si distruge tinte aflate la altitudini mici sau mari, tinte inalt manevriere, au facut din AIM-7E-2 o racheta reusita apreciata de catre piloti! Ca fapt divers, aceasta racheta a dat “nastere” Skyflash/Marea Britanie 1978 si Aspide/Italia 1973. Ahhh, era sa uit, AIM-7 Sparrow a “nascut” si clona sovietica K-25, racheta americana ajungand in URSS in 1966 via China, foarte probabil! La acea vreme sovieticii aveau o racheta aer-aer cu ghidaj semiactiv radar, K-23, racheta operationala din 1967 cu Mig-21PF, insa asta era “departe de performantele omoloagei americane AIM-7 Sparrow” conform expertilor Aviatiei sovietice. Asa ca AIM-7 a fost binevenita, prin decretul emis pe 13 noiembrie 1967, Politburo ordona copierea in mare secret a rachetei americane rezultand K-25/Vympel R-23/AA-7 Apex, racheta intrata in uz cu Mig-23 in 1974 (ca fapt divers, R-23 a avut doua variante, cu ghidaj semiactiv radar R-23R si cu ghidaj in infrarosu R-23T, precum si variante modernizate dea lungul anilor precum R-24R/T/1981 –MIG-23ML/MLD si R-27/AA-10 Alamo/1983-pana astazi/Mig-29&Su-27/30/35).
Va urma.
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
https://historycollection.com › …
https://airandspace.si.edu › sov…
https://www.researchgate.net › …
https://owlcation.com › World..
https://www.history.navy.mil › histories › pdfs
https://warbirdswalkaround.wixsite.com ›
http://www.aviation-history.com › …
militaryaviationchronicles.com
https://www.defense.gov › it-…
Tails Through Time: The Ault Report: Improving USN Fig
TOPGUN: The Navy’s First Center of Excell
Ault Report Archives – Aerotech News & Review
https://www.art-emis.ro › Istorie