– La noi la artilerie, spuse colonelul Cernat, preşedintele comisiei eşalonului superior, lucrurile sunt bine puse la punct. Nici nu ne comparăm cu infanteriştii sau cu tanchiştii. Pentru că noi am mâncat matematică pe pâine în şcoală, nu ca pifanii sau şobolanii. Parcă-i aud… eu sunt „regele” pe câmpul de luptă, iar eu sunt „regina”, la prezentarea lucrărilor de licenţă sau tezelor de doctorat. Te apucă duioşia! Hă, hă!
Însă dacă i-am pune să calculeze traiectoria proiectilului şi probabilitatea acestuia de a lovi ţinta… şi brusc, se făcu linişte.
Noi, ceilalţi membri ai comisiei, mai făcurăm câţiva paşi, dar a trebuit să ne oprim, pentru că nu poţi s-o iei şi să mergi aşa, înaintea şefului, chiar dacă tu cunoşti drumul mai bine ca el.
Şeful nostru călcase într-o balegă şi a părăsit poteca, în căutarea unui smoc de iarbă mai răsărit, ca să-şi şteargă bocancul stâng.
În condiţii normale, mai ales că eu eram tanchist şi mai aveam şi un coleg infanterist, ar fi fost un moment când ne puteam aşeza uşor pe marginea potecii şi să ne tăvălim de râs.
Pleaca lovitura
Dar acum, acest lucru nu era posibil.
În prezenţa colonelului Cernat, nimic nu putea fi normal.
Totul trebuia să fie foarte serios, important şi grav. În prezenţa dânsului, chiar şi părerile, ni le exprimam cu voce scăzută şi cu presupunerea că părerea corectă rămâne tot cea a lui.
– S O P, îmi scăpă totuşi involuntar, asta fiind vorba lui preferată (Standard Operating Procedure), dar nu m-a auzit, fiind preocupat de îndepărtarea materialelor organice naturale.
După ce am ajuns în punctul de observare iar toate măsurile de siguranţă au fost verificate, preşedintele comisiei dădu conducătorului tragerii semnalul pentru deschiderea focului.
– Atenţie! Pleacă lovitura! Foc! se auzi peste câmpul parcă încremenit.
O flacără ca un fulger, urmată de o bubuitură cumplită şi de o zdruncinătură ca din ţâţâni, au spart văzduhul şi au speriat toate vietăţile din jur, inclusiv pe noi, membrii comisiei.
– Unde a căzut? întrebă aşa, ca pentru sine, colonelul Cernat. S-a văzut ceva la ţintă?
– N-am văzut nimic, cred că nu am fost atent, spuse maiorul Boambă, dar imediat regretă de ieşirea-i sinceră, care a şi fost taxată de colonelul Cernat:
– Domnule maior, îţi atrag atenţia să fii atent!
– Foc! răsună a doua comandă a conducătorului tragerii, urmată de aceleaşi fenomene. Nici de data aceasta la ţintă nu se petrecu nimic.
– Ce se întâmplă? Ceva nu e în regulă! începu să se agite colonelul Cernat.
– Cred că e camuflet! sugeră maiorul Boambă, încercând să-l liniştească.
– Foc! urmă o altă comandă şi o altă lovitură. Iarăşi, la ţintă, nimic.
Toată lumea privea în depărtare, uimită, şi cu urechile ciulite, doar-doar o auzi detunătura. Cei care aveau binoclu, se tot uitau şi-l verificau să nu-l fi uitat astupat.
– Camuflet! şopti uimit maiorul Boambă.
– De trei ori camuflet! se strâmbă colonelul Cernat, căruia, mirosul de balegă proaspăt răvăşită, încă îi dădea târcoale.
– Camuflet pe dracu’, îi scosei din uimire. Nu au montat focoasele!
Foarte aproape de noi, o ciocârlie îşi începu trilul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
(Orice asemănare
cu personaje sau situaţii reale,
nu este întâmplătoare)
Ifim – Amintiri din cătănie, fragment
foto: ifim
tROfi