Nu este un secret că sunt un mare fan al construcțiilor navale britanice. Type 26 mi se pare în mod deosebit un proiect reușit iar pentru mine, faptul că această navă a fost declarată câștigătoare atât de Australia cât și de Canada nu a fost o surpriză.
Cred că acest proiect reunește în aceeași cocă toată experiența britanicilor în materie de luptă anti-submarin. Bineînțeles, încă mai este timp ca ceva să meargă prost așa cum se poate întâmpla oricând în cazul unor proiecte atât de complexe și de o asemenea anvergură.
Prima Type 26 prinde formă. Reprezentanți din Canada și Australia au făcut o vizită de lucru. Sursa foto: Save the Royal Navy Instagram
Evident, cârcotașii vor remarca faptul că cei doi cumpăratori sunt țări apropiate (cel puțin cultural) britanicilor și, poate, au vrut să ajute Regatul într-un moment greu al existenței sale. Nu m-ar mira, este o gândire tipic românească, din gama să luăm de la toți ca să nu supărăm pe nimeni ș.a.m.d. În fapt, țările anglo-saxone sunt renumite pentru pragmatismul cu care abordează întotdeauna problemele, fapt demonstrat de exemplu de australieni care au ales un proiect spaniol pentru distrugătoarele lor antiaeriene.
În realitate, ambele țări – „foste colonii”, au ales Type 26 pentru calitățile intrinseci și pentru că sunt foarte potrivite pentru nevoile lor. În cazul australienilor „fregata” antisubmarin botezată de ei „Hunter” are un deplasament mai mare decât „distrugătoarele” dedicate luptei antiaeriene (ceea ce, în mod normal este invers) iar senzorii și armamentul sunt similare: sistem de conducere a luptei Aegis, rachete antiaeriene cu rază lungă de acțiune Standard SM-2. Mai multe informații despre Hunter puteți citi aici.
În opinia mea, explicația acestei „supraînarmări” a navelor clasei Hunter este destul de simplă: navele australiene trebuie să acopere zone întinse din Oceanul Pacific unde posibilitatea de a primi sprijin aerian este limitată sau lipsește cu desăvârșire datorită distanțelor foarte mari. Practic, de la un punct încolo sunt pe cont propriu iar atunci autosuficiența primează.
Deși au două nave amfibii care, cel puțin teoretic, ar putea opera F-35B pentru a asigura acoperire aeriană unui grup naval, până acum nu am citit despre vreo intenție în acest sens, deși probabil că o astfel de capacitate ar fi mai mult decât binevenită.
Se știe că australienii urmează să operaționalizeze și CEC – Cooperative Engagement Capability ceea ce va permite navelor militare australiene să lupte integrat, inclusiv cu US Navy, caz în care distrugătoarele de clasă Hobart vor putea apela la magazia de muniție a navelor de clasă Hunter.
Hunter Sursa foto: Ministerul Apărării din Australia
În ceea ce-i privește pe canadieni, aceștia operează în acest moment o singură clasă de nave, fregatele Halifax. Sunt fregate capabile să ducă lupta în toate mediile iar în ceea ce privește lupta antiaeriană sunt dotate cu 16 celule verticale Mk-48 capabile să lanseze ESSM.
Până mai deunăzi marina canadiană a operat și distrugătoarele antiaeriene de clasă Iroquois. Ambele vor fi înlocuite prin programul Canadian Surface Combatant unde Type 26 a fost declarat câștigător.
Nevoile canadienilor sunt destul de similare celor ale australienilor, cu atât mai mult cu cât vor avea o singură clasă de nave care va trebui sa acopere corespunzător și temeinic toate mediile de luptă.
Programul este estimat a avea un cost de 56 – 60 miliarde de dolari canadieni (circa 38,775 miliarde euro) și include construcția a 15 (cincisprezece) unități gata de luptă precum și muniția aferentă, instruirea personalului și infrastructura aferentă. Am remarcat site-ul oficial al guvernului canadian unde este prezentat proiectul și pe care îl puteți accesa de aici. O frumoasă mostră de normalitate în relația cu contribuabilul…
Șocați? 🙂
Despre Type 26 am mai vorbit pe site. Astăzi avem mai multe informații despre configurația senzorilor și armamentului ce vor echipa navele canadiene pe care cred că le putem clasifica drept distrugătoare fără teamă că am greși prea mult. Să lăsăm imaginea să vorbească:
Sursa foto: Ministerul Apărării din Canada
Sunt câteva lucruri care atrag atenția în poza de mai sus:
-
Mk-41 VLS cu 32 de celule prin comparație cu cele 24 de la Type 26 pentru un mix de Standard SM-2, ESSM și… Tomahawk;
-
Tomahawk, ceea ce ar conduce la intrarea Canadei într-un grup foarte select, format în lumea occidentală doar din SUA, Marea Britanie și Franța;
-
Sea Ceptor care pe navele canadiene vor îndeplini rol de CIWS.
Anglo-saxonii par să strângă rândurile întrucât, la fel ca navele australiene, și navele canadiene vor dispune de CEC de proveniență americană pentru a avea compatibilitate maximă cu US Navy. De remarcat că doar Marea Britanie face notă discordantă aici…
Iar canadienii au început deja să cheltuiască bani pe program, printre altele dorind să achiziționeze o primă tranșă de până la 80 de rachete Standard SM-2 Block IIIB și de până la 15 secțiuni de ghidare de tip MK 97 SM-2 Block IIIB, canistrele asociate de tip MK 13 MOD 0 VLS și altele. Totul la un cost maxim estimat de 301 milioane USD, cu mențiunea că nu e prima dată când canadienii operează rachetele Standard.
Iar pentru a utiliza aceste rachete la potențialul lor maxim, atât australienii cât și canadienii vor folosi sisteme de conducere a luptei derivate din/complementare cu Aegis (Canada – CMS 330 cu Aegis) sau chiar Aegis (Australia) în timp ce radarul canadienilor este un Lockheed Martin SPY-7. O scurtă trecere în revistă a notificărilor DSCA ne arată că australienii au cheltuit pe componentele asociate Aegis pentru cele trei distrugătoare antiaeriene de clasă Hobart circa 635 milioane USD.
Pentru că, nu-i așa, ca să operezi o astfel de rachetă nu este suficient să ai doar un VLS cu dimensiunile potrivite…
De altfel, o scurtă privire la poza de mai jos ne aduce o imagine a diferenței dintre raza maximă teoretică a unei ESSM prin comparație cu o Standard SM-2. Asta nu înseamnă că tot ce zboară în cercurile alea este victimă sigură, o altă greșeală pe care foarte multă lume o face. În fapt, când vorbim strict în cifre, mai sunt și alte caracteristici tehnice deosebit de importante în cazul rachetelor antiaeriene așa cum este raza minimă de angajare a țintei sau altitudinea minimă de angajare a unei ținte, așa cum vom vedea în următorul Buletin naval.
O comparație între raza maximă teoretică dintre ESSM și Standard SM-2. Aplicabil în linii mari și pentru Aster 15 versus Aster 30.
În încheiere, am zis să fac o scurtă trecere în revistă a fregatelor de clasă Halifax, nave care cel mai probabil vor începe să intre pe piața second-hand pe măsură ce noile fregate vor intra în serviciu.
Pro:
- deplasament „corect” – 4770 tone;
- autonomie mare – 9500 Mm (17600 km);
- amplu program de modernizare a senzorilor și sistemului centralizat de conducere a luptei derulat relativ recent (2010 – 2018);
- navele sunt prevăzute cu lansatoare verticale tip Mk-48, pot lansa 16 rachete antiaeriene ESSM Block 1;
- capabilă să ducă lupta în toate mediile.
Contra:
- proiect învechit moral din punct de vedere al arhitecturii navale (sfârșitul anilor 1980, începutul anilor 1990);
- lipsa unui lansator vertical din categoria Mk-41 VLS sau Sylver VLS, ceea ce limitează potențialul de creștere în ceea ce privește capacitatea de luptă antiaeriană și necesită modificări structurale costisitoare.
Evident, într-o potențială achiziție, prețul ar fi determinant, chiar dacă nava prezintă unele limitări, la prețul corect poate fi o achiziție bună.
Voi ce părere aveți? Ce argumente pro sau contra mai puteți adăuga?
Nicolae
Surse:
https://www.navy.gov.au/fleet/ships-boats-craft/future/ffg
https://www.dsca.mil/press-media/major-arms-sales/australia-sm-2-block-iiib-standard-missiles-0
https://www.dsca.mil/press-media/major-arms-sales/australia-australia-surface-combatant-asc-program
https://www.dsca.mil/press-media/major-arms-sales/canada-standard-missile-2-sm-2-block-iiic-missiles